Flavia Adam – Raiul de urgenţă

Eleganţă, feminitate şi melancolie

Un intimism cu certă apartenenţă la poezia cotidianului am descoperit în poemele Flaviei Adam din cele de-al nouălea volum al său*. Impresia generală este a unui fel de „acasă la mine”, cu toate dotările necesare, o locuire în care mobilarea exterioară comunică intim cu mobilarea interioară. Melancoliile „femeii de apartament”, care-şi trăieşte viaţa mai ales cu sine şi în sine, visările ei, tristeţi şi entuziasme calme şi nedurabile ornează decupaje din peisajul înconjurător urban, în care izbucnesc, exact la momentul potrivit, străluciri ale metaforei semnificative, ale interogaţiei îndrăgostirii ca stare trăită ori imaginată, lângă care aduce, invariabil, umbra morţii,  a pierderii iubitului sau a pierderii de sine. Unul dintre cei doi este sortit să dispară, sau amândoi deodată, într-un fel sau altul: „tot ce-am iubit e-ngropat: / nu există dovezi / că trupul meu mai încă în viaţă” (sub pământ); „nu pot să nu mă gândesc / la ziua în care animalul din tine / mă va ucide” (animalic); „am plâns când ai plecat prima oară, / când ai murit, peste noapte, în mine” (eliberare); „dacă mi-aş scoate din piept / bomba asta cu ceas / am pieri” (kamikaze). Am citat fragmente, poemele sunt mult mai bogate în imagini, adesea fabuloase, şi merită citite/savurate pe îndelete.

 Volumul se  deschide, semnificativ, cu o scenă casnică: „partea cea mai frumoasă e că / tu mă iubeşti şi sâmbătă dimineaţa / când mă trezesc şi încă n-am apucat / să-mi exersez tehnicile de camuflare // că vii prin spatele meu / în timp ce spăl tone de vase / şi mă săruţi ştiind / că am mâinile ocupate // că nu voi striga / „te rog, / nu în faţa copiilor!” / pentru că ei oricum / nu ne văd / nu ne aud / când manevrează / aproape hipnotic / ultimul gadget” (gadget). Vom vedea cum se va încheia, pentru că Flavia Adam construieşte simfonic, gradat, nu la întâmplare, acest excelent volum de poezie.

Poeta evită spectaculosul gratuit şi pare că se lasă în voia vieţii de zi cu zi a oraşului, căreia îi dezvăluie poeticitatea, profunzimea prea adeseori trecută cu vederea. Flavia Adam are timp. Are timp să se rătăcească şi să trăiască deplin, dureros, fiecare clipă şi fiecare emoţie. Poemele sale sunt naturi statice, „felii de viaţă”, construite, oarecum paradoxal, expresionist şi suprarealist, dar şi după toate legile perspectivei şi încărcate de o senină empatie şi un discret bovarism. Le putem privi în linişte, le putem admira, ne putem bucura descoperind aspecte cunoscute, emoţii şi drame personale. Procedeul stilistic preferat şi care încarcă poezia ei de expresivitate este enumerarea de elemente aparent obişnuite, banale, încheiată cu un vers / o strofă conclusiv/ă, care poate deschide uşa unei false naraţiuni venind cu o cascadă de interogaţii subînţelese sau manifeste. Alături, stilistic, aproape obsedant, stă procedeul reluării parţiale a unui vers în strofa următoare, spre a oferi o a altă versiune a spunerii / înţelegerii realităţii. Acest lucru dă unitate volumului, dar şi pune în evidenţă diferenţe specifice între temele poemelor. Astfel, după „livada de pruni, / clopoţeii, / caietul cu poeme, / stiloul, / şalul meu alb” urmează „seara cu tine pe străzile din oraş, / când tu aşteptai un moment, numai unul, / în care să tac. / [..] / distanţarea la ceva timp după, / când n-am mai avut să ne spunem nimic.” (phoenix) În foarfecele, până la finalul tandru ironic, poeta îşi desfăşoară îndemânarea imaginativă: „există lucruri mai tulburi decât / însă şi moartea: / aerul acesta subţire, / de pipăit cu ambele mâini. / invaziile extraterestre, / despre care / cei mai mulţi oameni spun / că nu vor veni. / faptul că poţi tăia cu foarfecele / câteva sute de lei, / fără ca eu să mişc un deget / să te opresc. / a câta oară să-ţi spun: / banii nu valorează nimic pentru mine. / dar sandviciul acela / pe care aşezi cu grijă / straturi de şuncă şi ouă / şi-apoi mi-l aduci dimineaţa, / ei bine, stimate domnule, / sandvişul acela / face toţi banii.” Altundeva, deja fiecare din cele patru strofe se deschide cu definiri ale femeii/ femeilor cu care iubitul ar putea intra în relaţie: „femeia / pe care o-ntâmpini / cu pâine şi sare / […] // femeia aceea / lucidă / şi transparentă / […] // femeia aceea / curată / velină […] // femeia aceea cu mâini de lumină / purtându-şi stigmatul prin lume / ca pe o inimă / crudă / galbenă / neîncăpătoare” (pâine şi sare). Reluarea şi oferta de versiuni ale imaginii principale este exploatată expresiv din plin în dacă ai fi aici ar fi ca şi cum, radiografie, eliberare, tsipouro, şapte pietre, libertate, gaura neagră, ploaie în Londra, salturi şi destule alte poezii. Efectul este dintre cele mai puternice, pentru, că în acest fel, impresia de leitmotiv muzical, de tainică melopee se impune lecturii, fie tăcută, fie cu voce tare, poezia Flaviei Adam fiind, de altfel, foarte generoasă cu interpretarea ca lectură publică. Calitatea aceasta vine cu siguranţă şi din bogata vizualitate a imaginilor, foarte adesea cinematografică, y compris complexa sugestie sonoră. Iată, ca exemplu pentru toate acesta aspecte stilistice, amintitul poem ploaie la Londra: „în Londra plouă / când înfloresc merii / când maşinile de gunoi / ridică tomberoanele din spatele pub-urilor / când te aştept zadarnic / în garsoniera noastră cochetă / şi locul rămâne pustiu / toată noaptea // în Londra plouă / când am părul blond / sau roşcat / sau brunet / când pisicile fată pui la subsol / şi scâncetul lor ascuţit / nu mă lasă s-adorm // în Londra plouă - / la numai câteva străzi / tu săruţi o femeie / dar ştiu că mâine-ţi voi scoate cu grijă / urma de ruj de pe guler / în timp ce tu-mi vei zâmbi liniştit / convins că toate acestea ni se întâmplă / numai în vis”. Repetiţia, reluarea şi enumerarea sunt caracteristici de bază în scriitura  poetei, cu un cert rol de obţinere şi a unui efect de ritmuri muzicale, de la mic („e târziu, atât de târziu”, „ţin post/ ţin post / ţin post”, „pentru tine respir, / pentru tine sunt eu”, „în fiecare absenţă, / în fiecare femeie”, „pe cei care pleacă / pe cei care vin”, „tot ce-am trăit / tot ce-am plâns / tot ce am ars”, „pământ, mări de pământ”, „cuvinte, multe cuvinte” etc. etc.) la mare, la complex, la metaforă („dragostea mea are ochi mari şi blană dungată. / dragostea mea nu ştie să se aşeze cu gâtul pe butuc. / dragostea mea nu se lasă îngropată de vie. / în faţa ei, trupul meu e un copac / în faţa ei, trupul meu e o flacără” (Singapura), „nu am mâncat fructe de mare, / nu am ţinut în palmă un fluture / nu am înotat în ocean. // îmbrăţişare scurtă: / dragostea noastră poartă rochie albă / dragostea noastră are miros de zăpadă” (spumă de lapte) şi altele), la poeme întregi, grele de sens, precum instantaneu cu sâni albi („pământ. mări de pământ, eu înotând sub ele. / m-acopăr cu tine cum m-aş acoperi cu o plapumă, / convinsă că niciodată n-o să-mi fie mai cald / decât acum, când îţi clăteşti lacom ochii / cu sânii mei albi / şi tot ce pricepi e-acest trup subţiat, / în care moartea-şi aşterne / prevăzătoare / culcuşul.”) ori lut („cred că-ntr-o zi / toate iubirile netrăite mă vor ucide / scurt, otrăvitor. / cum ai ţine o pensulă aspră / în palmă / şi ai desena un mormânt / cu o singură mişcare / a mâinii. / cum ai strânge la piept un canar, / până n-ar mai avea gram de aer. / nimic nu e mai îndestulător / decât o gură de lut: / galbenul peste gingii, / galbenul printre dinţi; / atingerea precisă, / tandră / vindecătoare, aproape dulce / a morţii”).

În acest volum, Flavia Adam ne propune să parcurgem drumul de la conştientizarea iubirii nevinovate, sincere, printre trădări şi pierderi, la conştientizarea finalului, a morţii dragostei (canarul strâns la piept), ba chiar a sentimentului morţii fiinţei conştiente, odată ce dragostea nu o mai susţine. Într-un poem dinspre final (p. 89), sfârşit de septembrie, spune: „ne-am micşorat, iubitule, / cum frunzele-n stejari, toamna. / […] / ne-am micşorat, dragul meu - / nu mai e cale de-ntoarcere: / să răsucim, aşadar, gropile, / cât încă ne mai încape în palme / coada lopeţii”. Este departe „vara în care / m-am îndrăgostit nebuneşte de tine. / iluzia că exişti” (p. 28), când „eu am iubit şi tu ai iubit / şi niciunul nu mai cunoşteam pielea de-mprumut, reîntoarcerea frunzelor în pământ.” (p. 31). Senectutea s-a instalat iremediabil, „respiră / respiră / am nevoie să rămâi în viaţă / să fii lângă mine / când cineva o să-mi poarte / sicriul” (p. 123) şi „ai părul alb / la fel ca şi al meu / îmi trec mâna prin el / şi-mi dau seama că trec prin viaţă // că aş putea muri în orice secundă / cât încă mă ţii pe genunchi / cât încă mai cutreierăm / străzi şi parcuri / de mână” (p. 124). Deja limbajul s-a simplificat, bogăţia de culoare şi zgomot s-a stins, e „fericirea: cum ai face o gaură într-un trup oarecare / şi ai lăsa ploaia să crească în ea” (p. 122), se instalează cenuşiul care pregăteşte the end (p. 125): „aici dragostea mea ia sfârşit, / în acest poem de câteva rânduri, / în care literele devin / tot mai / mici.”

„Raiul de urgenţă” şi-a dovedit utilitatea în atingerea cu succes a eşecului, spectacolul a fost strălucitor, actorii convingători, tous les jeux sont faits. Despre eleganţa şi precizia discursului poetei, despre metaforele memorabile şi jubilaţia potenţată de spiritul ludic, a scris Horia Gârbea pe coperta a patra a cărţii. Autorului acestei cronici îi rămâne doar să constate, cu plăcere, o nouă reuşită a Flaviei Adam în a-şi consolida locul în rândurile din faţă ale poeziei româneşti actuale. Poate că o mai insistentă prezenţă în manifestările publice ar aduce poezia ei mai mult în atenţia publicul dornic de aventuri şi jubilaţii lirice. Literatura de azi are nevoie de astfel de experienţe benefice augmentării calităţii demersului cultural aflat sub bombardamentul intens al prostului gust şi al manelizării vieţii sociale.

_____

* Flavia Adam, Raiul de urgenţă, Editura Neuma, 2017