vineri, 7 iulie 2017

Mihaela Oancea - Într-un timp fără maluri



Verbalizarea enigmei vârstelor existenţei umane şi a sfârşiturilor ei posibile pare intenţia ascunsă (poate şi de sine!) a Mihaelei Oancea în volumul apărut la Editura Grinta din Cluj-Napoca în 2017. În mare parte diferite de poezia din volumul anterior („Solzii negri ai timpului alb”), în care nu se găsea „nicio urmă de revoltă, nici tulburare şi nici tristeţe, doar raportare la un timp al începuturilor ca şi cum sufletul poetei deja ar exista în acea lume de mult timp trecută, dar reversibilă” (Dorina Stoica), textele din acest volum sunt provocatoare şi dau seamă şi de buna pregătire teoretică şi de erudiţia autoarei. Acestea din urmă se lasă uneori prea vizibile (v. notele de subsol) şi o împing la câteva preţiozităţi ce-ar putea greva frumuseţea versului. Dar trecem lesne peste acest mic şi neînsemnat neajuns mai degrabă de sorginte didacticistă, ca să ne scăldăm cu voluptatea emoţiei intelectuale în cele patru secţiuni ale unei alcătuiri de o varietate evidentă în tratarea liricului din viaţa de toate zilele.
Ţintuită cu prea mare uşurinţă de comentatori pe panoul postmodenist, Mihaela Oancea se mişcă lejer în ariile largi ale poeziei dintotdeauna, după dorinţă, după cerinţa temei, trece prin poemul pastoral, prin simbolism ori parnasianism, cum şi printre avatarele absurdului existenţialist ori ale oniricului celui mai expresiv. Dincolo de acea ivresse des mots, care ar însemna o prefaţare a cărţii, găsim poezia Mihaelei Oancea oferind, de la început, imaginea nu a unei nemărginiri, ci a unei dezmărginiri a timpului, o vastă absenţă a reperelor într-o lume în prăbuşire.
Prima secţiune, care dă şi titlul volumului, se mişcă în lăuntrul a ceea ce, în altă parte, am numit „infernul casnic”. Este acesta o sursă bogată de lirism, au dovedit-o alte autoare, mai mult sau mai puţin convingător. La Mihaela Oancea, ni se dă iluzia libertăţii, în care „îndrăgostiţii lui Chagall zboară liber / într-un timp fără maluri / mereu mână în mână”, dar „lumea ne devine caleidoscop” şi, atunci, orice mişcare schimbă imaginea, schimbă rosturile, şi, de fapt, ne sunt descrise absenţele. Metafore delicate se desfată în compuneri revelatoare ale unei atmosfere de sfârşit de eră: „Uşa se deschide / ca o mângâiere pe furiş”; „dimineaţa cu gene lăptoase”; tăcerea mă arde / precum cămaşa îmbrăcată de Heracle”; „umerii goi, parfumaţi ai iasomiei”; „aroma umedă / a crinilor”; „plantă carnivoră, Timpul / ştie să injecteze în doze optime / amintiri gata să paralizeze muşchii”; „cenuşa îngerilor se prăbuşeşte / în agonie / cu fulgi moi, purpurii”… Simbol al degradării universului casnic este un mic animal adunând conotaţiile negative: „Dintr-un colţ al bucătăriei, / şobolanul te priveşte cu milă / cum răsuceşti o fiolă”. El apare şi în alte locuri din volum: „Dintr-un colţ al bucătăriei, îl pândeşte / şobolanul alb”; „şobolanul alb pândeşte de aproape / atacul insidios al bolii, ritualul de / sinucidere lentă”, subliniind tocmai otrăvirea, degradarea, decăderea spaţiului casnic până la condiţia de temniţă: „Sub lumina slabă a două becuri / de şaizeci de waţi, / trasează un cerc deschis / prin care se plimbă şobolanul - / asta fără a dăuna în vreun fel realităţii / de tinichea”. Simbolismul din Ceramică se prelungeşte, în secţiunea a doua, în Fabula fuit şi virează, de cele mai multe ori, în oniric, poezia fiind „o rană pe care o coase mereu, / în van”. Trăieşti într-o „Realitate fracturată”, în care „Ţi se gârbovesc în braţe / copacii tineri, sătui / să tot vâneze / stele creionate pe asfalt”, ascensiunea nu mai e posibilă de vreme ce „Priveşti în gol. / Spaţiul se îngustează, / macină treptat / fărâme / din iluzia perpetuă.” Totul e fals, desenat, irealitatea se-nstăpâneşte şi înşeală simţurile adormite.
După constatarea sentenţioasă „venim şi plecăm / atât de singuri”, alienarea urcă la cote superioare în atmosfera de sanatoriu din grupajul În pijamale subţiri. Conotaţie evidentă: nici un veştmânt nu ne apără de degradare. Un fel de munte magic thomasmannian se desfăşoară în faţa ochilor lectorului atent, care află că „moartea / e rana nerăbdătoare / să se închidă”, iar „hoinarului prin cârciumi / pline de igrasie / i-au rămas doar tălpile / să caute / ieşirea din timp”. Privirea este supusă unor efecte stranii, de la „ochiul căruia în loc de braţe şi picioare / îi cresc alţi ochi”, la „ochiul / deprins a nu descifra nicio taină / fără celălalt // […] încât a devenit Argus / condamnat să nu vadă”. Pe alocuri, imagini superbe, strălucitoare, precum „Lumina mucegăieşte pe draperii” ori „tăcerea mucegăieşte pe ziduri” – semne ale decrepitudinii care apasă tot mai mult o lume ce se sfârşeşte şi în care „oamenii mişună care încotro, / fiecare turnând peste atacurile lui de panică / un strat de var şi încă unul de pământ - / ca o spulberare a memoriei”. Thanatos fără Eros traversează cartea întreagă, de fapt. Mai degrabă livresc şi referenţial, universul acestei secţiuni face trecerea dinspre oniric (Ca un surfer pe placă, Salonul pijamalelor subţiri) înspre un absurd în care „mintea devine un celofan” şi „constaţi că viaţa s-a dus la fel de rapid / ca gustul gumei cu arome artificiale”. În Cadre de celuloid pare că o auzim pe doamna Smith din Cântăreaţa cheală perorând în contra creatorului ei despre o lume de vorbe: „[…] simple imagini de rolfilm, nişte cadre de celuloid / […] // Cu un rânjet diavolesc, fac tumbe / în realitatea butaforică, / înmulţind ameţitor / specia de homo dicens / care predică despre ionesciana / trebuinţă absurdă”. Alienarea prin absurd se dezvoltă în Nedigerabilă precum celuloza, Galerii („Nu vezi că lumea / îşi acoperă toracele / unde viermii profunzi / sapă galerii?”), Lobotomie, Plouă alb, Pluvială („sub clopotul de pâslă al ploii, / păsările ţipă”).
Secţiunea a treia, Schiţă în cărbune, stă sub semnul calmului, al seninului, tensiunea se diminuează, o surdină decorează sunete şi culori, avem impresia călătoriei în timpuri revolute, în care pastoralul domnea netulburat ori simbolismul îşi făcea de cap lipsit de griji. Sunt ilustrate sentimente – parcă din dorinţa de a demonstra că se poate face poezie şi aşa –, astfel că citim un Exerciţiu cromatic,  o Tihnă, Faguri de verde, nişte „oi împietrite în staul, / aşteptând nemurirea”, „sub streaşina casei / o rândunică se oglindea în mine / sau eu în ea”, până la atmosfera de Sully Prudhomme din Nu se sapă niciun adăpost şi o aparentă tălmăcire (excelentă!) a lui Baudelaire în Secvenţă valpurgică. Ecouri din secţiunea anterioară nu lipsesc, aerul deşertăciunii aruncă încă miasme: „În ţinutul mlăştinos, se caută pături / pentru îngerii adormiţi prin şoproane / cu scândura putredă”, avem „frigul ud”, „taine cusute la gură”, „glasul stins / ca o vecernie”.
Maxima poezie a volumului o găsim, totuşi, în secţiunea ultimă, The walk of life (tradusă prin notă de subsol: Marşul vieţii). Se revine, la alte cote, poate mai livresc, dar mai profund, la degradarea lumii, la răspărul cu care e tratată realitatea, mai cu seamă aceea interioară. „Într-o tăcere apoasă, / greaţa pluteşte filosofând / despre măruntele principii existenţiale”. O Zi de ianuarie dă seama de absenţa rosturilor: „Pe palierul nostru / un bătrân îşi ascultă boala / cum îi croncăne prin artere; / sprijinit pe cadrul metalic, / priveşte nimicul / cum umblă / în papucii lui de casă, / în halatul lui de poplin, / prin viaţa / care încet-încet / nu-i mai aparţine.” Pierderea controlului, abandonul, acel l’ennui verlaino-baudelairian („L'ennemi se déguise en l'Ennui”), evident în poemul Iluminare (venind, aici, dinspre plictisul de sorginte rusească), prelungit în (ori filtrat prin) absurdul existenţialist (Camus, Sartre, desigur, Kierkegaard: „Boala de moarte este disperarea.”), urcă sensibil tensiunea interioară a poemelor acestor încântătoare poeme. Tot grupajul final s-ar putea reduce la esenţă: „În memoria colectivă, / a omenirii / s-au grefat / două realităţi: / respiraţia / dintre neanturi / şi / neputinţa / de a ucide / frica / de moarte.” (Continuitate) „Fiinţă nefericită a cărei inimă este sfâşiată de suferinţe secrete” (după acelaşi Kierkegaard), poeta de faţă îşi joacă cu veritabil talent rolul de avertizor asupra nimicniciei clipei pasagere. De parcă a trecut printr-o sursă Blanchot, poemul Deschidere, spre exemplu, se arată a fi un contrariu: „Deschizi rând pe rând / şiruri de ferestre / până afli, într-o bună zi, / că nu doar în exterior / se zămislesc miracole, / ci, mai ales, / dincolo de ferestrele / crescute pe dinăuntru, / de unde începe înălţarea / spre piatra ascunsă, / în inversul zbor, / născând dizolvarea / în coma învoaltă-a / curatului cer”. De aici încolo, nu este deloc neobişnuit să se audă „sirenele anunţând / evadarea cuvintelor dintr-un bookshop / cu prea multe rafturi / sufocate de singurătate.” Tentaţia transcendentului (v. Ca să nu se nască dispute şi altele) pleacă tot din „infernul casnic”, poate ca o iluzie, ca o ratare anunţată, ca mit reinterpretat prin trăire cotidiană. Nu există scăpare, chiar dacă (fractal?) „Ai învăţat că dacă tai o bucată din mine, / cât ai clipi, în acel loc apare, / la scară mică, / fiinţa mea, în integralitatea ei - / deh, ne ţinem de urât în spaţiul unde / fiecare luptă cu şobolanul din el”…

Pe când (ne) rătăceşte în nesfârşirea unui „timp fără maluri”, Mihaela Oancea scrie o poezie plină de graţie, provocatoare, inteligentă, neliniştită, subtilă, face din viaţa cotidiană semn şi semnificaţie etică, flirtând, desigur, cu postmodernismul, dar numai în sensul recuperării valorilor expresivităţii lirice din ultimele veacuri, aşa cum stă bine unui artist ce se respectă pe sine şi îşi respectă cititorii.

Un comentariu:

  1. Erudita critica . Florin Dochia ne provoaca sa citim poezia Mihaelei Oancea .Ne face curiosi ! Eu asta simt ca trebuie sa citesc desi vad ceva ermetism acolo ! Mioara Zaharia

    RăspundețiȘtergere