Zoran Pejkovski - Să nu-mi fie vis

„Când vei auzi cântecul meu”

O poezie luminoasă, deliberat lăsată în buna dependenţă a simplităţii sentimentului şi a expresiei directe centrate imnic pe femeia iubită fără rest, este substanţa acestui volum al macedoneanului Zoran Pejkovski, tradus de Dina Cuvata şi stilizat corect de F. M. Ciocea.

Firesc, metafora beneficiază din plin de trimiteri la natura înconjurătoare, aflată în exuberanţă: „Cât timp razele soarelui dau gust fructelor / Iar sucul urcă prin rădăcini, / Eu sunt cel care doarme în trunchiuri / Şi soarbe din sevele dulci. / Eşti aroma visării, / Împlinirea speranţelor, / Răspunsuri la tainele lumii.”

Avem aici o iubire legată de valorile agreste, care pun în valoare calităţile iubitei din clipele faste şi din clipele de trecătoare tristeţi. Peste toate, veghează Demiurgul, acela care dăruieşte frumuseţile, hrana sufletului, plăcerile nu doar ale spaţiului pământesc, ci şi ale Universului întreg, de care poetul se simte legat întrutotul.

Zoran Pejkovski celebrează poezia ca pe o bucurie a existenţei senine, pe drumul deschis, cu secole în urmă, de poezia pastorală, în care nimfele şi tinerii lor iubiţi se urmăreau prin codri şi pe dealuri, căutând sălaş secret: „Noaptea aceasta dormi în culcuş liniştit, / Iar eu o să râd de visul în care / Îţi sorb respiraţia de pe buze.”

 Pare că unei fel de Daphne îi face un fel de Apollo această mărturisire: „Acum, / Când am strâns într-un singur gând timpul, / Nu mai văd paşii altora în visul meu / Nici şoaptele lor bănuitoare / Fiindcă lumina ta destramă întunericul. // Acum uit insomniile nopţilor solitare / Fiindcă tu eşti visul meu, / Îmi dăruieşti bucurie / Şi mă trezeşti când pleci, / Fericit într-o nouă zi. // Sunt mândru / Şi ştiu că mândria / Pentru mine-i virtute, / Aşa cum păsările zboară demne pe cer, / Aşa cum este / Sufletul omului iubit.”

Uneori, suntem invitaţi la viziunea unui spaţiu de genul aceluia definit de Ion Barbu („Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste…”), dar în care „jocul secund” devine prim, vizibil şi mărturisit pe deplin. Aici „rugăciunile sunt / Psalmodieri ale dragostei”, iar în loc de barbianele „harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi” ni se oferă luminosul „Hai, / Găseşte-ţi aripi, / Ca să zbori, / Găseşte-ţi putere, / Ca să vii, / Să te am, / Să te păzesc / Să-ţi dau o parte din visul meu, / Binecuvântată să fii pentru totdeauna.”

Situarea poetului într-o lume revolută, într-un paradis azi pierdut, îi permite efuziuni sincere şi plângeri jucate cu delicateţe şi candoare: „Dacă durere îţi provoc / Blestemat să fiu, / Fiindcă nu vreau cu durerea, / Cu frica, / Cu neliniştea şi neastâmpărul / Să fiu asociat.”

Natura este aceea care participă întotdeauna la zbaterile şi dezbaterile îndrăgostitului, cea care-i mângâie sufletul: „Nu mai vreau să am parte / De suferinţă, / De singurătate, / De neastâmpăr. / Doresc să te-ntâlnesc / În rumeneala curcubeului / Ivită sub roua dimineţii, / Ca mărgăritarul sub soare, / Să te întâlnesc / Topită în visul meu, / Să nu fie tristă vremea / Care mă rupe din inevitabila eternitate.”

Dacă există un final – şi există! – acesta nu poate să fie decât în lumină: „Vom arde în lumina soarelui la zenit, / Noi singuri pe orizontul sorţii, / Robiţi de drumurile străbătute, / Urmăriţi de exodurile interioare”, pentru că întunericul este numai senul doliului, nimic mai mult: „Dacă moartea cândva / Îmi va fi scăpare, / Îmbracă-te frumos în negru, / Pentru ca şi alţii să se îndrăgostească de tine, / Şi iartă-mi fuga obraznică din singurătate. // Dacă moartea cândva / Îmi va fi scăpare, / Şi tristeţea se va domoli, / Pune-mi trufia paravan luminii, / Care apasă pe marmura rece a crucii.”

Miraculosul, atâta cât există, ţine de existenţa femeii ca obiect şi subiect al iubirii neostoite, cu împlinirile şi mai ales cu suferinţele ei. Evident, relaţia eros - thanatos nu putea să absenteze din discursul poetic aflat într-un spaţiu care a generat chiar revelaţia relaţiei indisolubile dintre cele două concepte, dar nu grevează deloc seninătatea relaţiei amoroase, care rămâne în parametri comunicării lipsite de stări şi refugii abisale.

Prezenţa poemelor lui Zoran Pejkovski în limba română se constituie într-un gest firesc şi necesar de comunicare între spirite apropiate, crescute în toposuri asemănătoare, încărcate de o simbolistică accesibilă celor două moduri de viaţă caracteristice zonei Balcanilor.