Tentaţia repovestirii vieţii Mântuitorului a fost, în ultimele două
milenii, un fel de temă-canon pentru mulţi călători prin lumea scrisului. La
răstimpuri, numeroşi autori dintre cei mai importanţi au purces la repovestirea,
reinterpretarea, revizitarea textelor biblice despre intervenţia lui Dumnezeu
în lume prin fiul Său Iisus Hristos. Aproape în unanimitate, cercetătorii
consideră că formarea evangheliilor s-a petrecut între anii 50-250 d. Hr., şi se
enumeră, dincolo de o sursă ipotetică numită „Q”, în ordine cronologică, Evanghelia Semnelor, Evanghelia lui Toma, Evanghelia lui Oxyrhynchus
1224, Înţelepciunea lui Iisus Christos, Evanghelia
după Marcu, Evanghelia lui Egherton, Evanghelia lui Petru, Evanghelia
secretă a lui Marcu, Papirusul lui Fayyum, Evanghelia
după Matei, Evanghelia după Luca,
Evanghelia greacă a egiptenilor, Evanghelia evreilor, Evanghelia după Ioan, Evanghelia secretă a lui Iacob, Evanghelia
Eboniţilor, Evanghelia Nazarenilor, Evanghelia lui Oxyrhynchus 840, Evanghelia
lui Matia, Evanghelia lui Basilide, Evanghelia Mariei, Dialogul Mântuitorului,
Evanghelia Mântuitorului, Evanghelia secretă a lui Ioan, Evanghelia lui Iuda, Evanghelia lui Iacob,
Evanghelia copilăriei a lui Toma, Evanghelia Adevărului, Cartea lui Toma,
Evanghelia lui Apeles, Evanghelia lui Filip, Evanghelia lui Bardesan, Pistis
Sophia. Majoritatea sunt socotite apocrife, unele sunt pierdute, iar cele patru
subliniate au devenit canonice,
scrise, probabil, în anii 70-100 d. Hr. Acestea din urmă „nu pretind că ar fi
fost scrise de martori la viaţa lui Iisus, iar istoricii au recunoscut de mult
că ele au fost produse de creştini din a doua sau a treia generaţie, trăind în
alte ţări decât Iisus (şi Iuda), vorbind o limbă diferită (greacă în loc de
aramaică), trăind în circumstanţe diferite şi adresându-se unui public diferit.”(*)
În vremea din
urmă, scriitorul Mihai Antonescu a purces şi el, plin de curaj, de multă răbdare
şi de acribie, la scrierea unui tom dedicat acelor timpuri încărcate de
semnificaţii spirituale pentru o mare parte a istoriei lumii din ultimele două
milenii. Într-o mărturisire plină de sentiment, autorul declară că „Memoria
trestiei este o Carte «altfel» despre
viaţa şi faptele Celui care anume s-a înlumit spre a ne putea noi îndumnezei. O
«Cântare a Cântărilor» în proză, scrisă pe fire de trestie mai întâi de
păstorul Amin, Cel trăitor în Munţii Magedanului şi ai Galileii, acolo unde
iubirea Celui atoatefăcător nu are început şi nici sfârşit. Păstorul Amin este
măsura omenească a zidirii în adevăr, instanţa supremă a mărturiei despre cer
şi pământ, din moment ce nimeni nu se îndoieşte de spusele Lui. El este oglinda
în care se reflectă Iisus, Cel aflat în cealălaltă margine a «turmei de suflete».
În douăsprezece Cărţi însumând şaizeci de capitole, ficţiunea şi realitatea
istorică se împletesc benefic pe trupul şi fiinţa trăitorilor acelui timp de
început al Noului Testament.”
Drept bibliografie, aflăm că, pe lângă Vechiul şi Noul Testament, s-a
folosit şi de alte surse, între care Profeţiile lui Edgar Caice, Marile religii a lui Filippe Gaudin şi Viaţa lui Iisus de Ernest Renan. Povestea este binecunoscută,
faptele par că nu pot fi încărcate cu elemente noi şi nici cu semnificaţii noi.
Ceea ce mi se pare importat în această scriere nu este, aşadar, bibliografia,
nu sunt sursele, ci credinţa şi priceperea de a reconstitui o lume altfel
misterioasă încă pentru cititorul de azi şi de a o face credibilă,
semnificativă. O reconstituire cu valenţe „istorice”, aşa cum fu făcută, cândva,
despre alte timpuri, de cronicarii din Ţările Române. Nu întâmplător fac
această referire, pentru că felul în care îndemânaticul Mihai Antonescu
mânuieşte limbajul aminteşte evident de dulcea spunere a lui Ion Neculce, de
pildă, sau a lui Grigore Ureche. Iar muzicalitatea textului, solemnitatea imnică
aduc aminte de cel care a avut curajul să ducă în Sfântul Altar limba română,
care nu era una sacră, mitropolitul Moldovei, Dosoftei, în secolul al XVII-lea,
şi să ne ofere splendida „Psaltire pre versuri tocmită”.
Acceptând de la început cunoscuta convenţie a „manuscrisului găsit”,
este obligatoriu să luăm seama întâi că o stare poetică specială traversează
permanent cele peste cinci sute de pagini ale volumului, o încărcătură de
metaforă şi de vorbire în pilde, în ziceri înţelepte. „Toţi aşteptăm, dar nu
toţi ne dăm seama.” „Fetele mari stau cu ochii pe flăcăi, ca evreii pe Moise
când cu ieşirea din Egipt.” „Eu nu vând nimic, nimănui. Eu caut în om, în
rădăcina lui de cuget, fântâna. Aflu câtă apă mai are în ea.” „Prea mulţi pui
naşte şarpele nenorocirii.” „Apa şi femeia sunt minuni asupra cărora nimeni nu
are dreptul îngrădirii. Dar lumea uită… Cuiele ruginesc.” Mihai Antonescu este
şi un excelent portretist. Iată un exemplu: „E uriaşul Baraba. Omul slugă, omul
câine, omul sabie. Trei însuşiri fără de care lui Ioachim i-ar fi mult mai
urâtă lumea, trei năravuri într-un om cum nu găseşti prea mulţi între Dan şi
Beer Sheba, fiindcă Baraba anume a fost creat, să asculte fără crâcnire şi să muşte
la cel mai mic semn al stăpânului. […] Dumnezeul lui e unul crud, neiertător cu
cei ce nu-l urmează.” Sau: „Iisus păşea între ucenici plutind cumva, încât nici
o pulbere nu părea să-l atingă. Poate nici nu vedea pe unde calcă, îngândurat
şi singur în El, lăsând pe dinafară numai umbra unui surâs drept călăuză.” Şi
gestul semnificativ, parabola: „Iisus dezleagă cu mâna Lui sandalele ucenicilor
mai întâi, spălându-le picioarele, trecându-le prin omătul ştergarelor cu
nespusă blândeţe. / - Doamne, tot tu? / - Eu, de şapte ori câte şaptezeci, cum
spuneam, fiindcă vouă lumea nu vă dă nicicând pe cât meritaţi.” Descrierea
peisajelor este, de asemenea, un atu al scriitorului în definirea unei lumi, a
unei atmosfere speciale a locurilor şi drumurilor pe care personajele le
parcurg aproape continuu: „Călătorii văzură în stânga cum urcau casele
Betaniei. Câteva cuburi albe, risipite pe spinarea dealului printre măslini
piperniciţi, petrecându-i cu ochii orbi ai ferestrelor pe cei care treceau”. În
mod firesc pentru o astfel de lucrare, nu lipsesc inserţiile cu caracter
ideologic ori de tactică şi strategie în mişcarea de răspândire a ideilor în
spaţiul de refrinţă. Iată-l pe Iuda: „Legea cea nouă despre care tot strigă
Botezătorul, o vom folosi. […] ea îşi face loc tot mai mult în fiinţa evreilor,
[…] poate mişca mulţimile […], nu faci nimic cu o armată. Oricât de bine ar fi
ea pregătită, dacă nu tragi mulţimile în propria-ţi cumpănă. Să te creadă pe
tine, să conteze prin diferenţă, la o adică.” Iată-l pe Iisus: „Cum să vindeci
dacă nu cunoşti rădăcina suferinţei? Căci ura, suferinţă este. Cum să faci
lumea mai bună, dacă tu însuţi nu stai pildă şi jertfă în pragul izbăviri ei?”
Construcţia textului este anume structurată astfel încât aduce în faţă previzibilul
şi inevitabilul, ideea unui destin de neocolit, cu un final care înseamnă
încheierea unei misiuni. Iisus pare (?) că urmează un scenariu foarte strict,
căile Lui sunt stabilite cu precizie, nimic nu-L abate de la ce are de
împlinit. Scena plecării în pustie este descrisă cu deosebită frumuseţe: „[Botezătorul]
tresare speriat, simţind ochii lui Iisus deodată aţintiţi asupră-i, dar în adâncurile lor fără de
hotar, nimic nu se poate desluşi (subl.
mea F. D.). Undeva pe drumul Efraimului, nechează fără veste un cal. Tropotul
scapără în piatra seacă, rătăcindu-se apoi nemişcat printre dunele nemişcate.
Domnul ridică fruntea. Un surâs pornit numai El ştie din care înţelesuri, Îi
abureşte colţurile gurii. […] / - Plec, Ioane, e vremea. […] / - Doamne! Curând
se lasă întunericul, unde pleci noaptea? aşteaptă până mâine când strig eu
oamenii din deal să-Ţi aducă ceva merinde şi apă. Un asin, să-Ţi care sfântul
trup… / - Multe nu pricepi tu, Botezătorule. Însă, cum din iubire vin cuvintele
tale, te iert. Merindea, apa nu mai sunt pentru Mine acum, iar asinului nu i-a venit
încă timpul să Mă poarte (subl. mea F.
D.). Va pătimi el odată, căci om sau dobitoc numai îndurând pentru Mine vor
vedea porţile cerului deschizându-se. / Mâinile Lui adastă blând pe creştetul
lui Ioan, înfiorând scaieţii cuibărind în părul lung. Făptura-I firavă e numai
boare, gata să se destrame.” Toate se petrec după un ritual neştirbit,
argumentat undeva tot de vorbe ale Lui, reproduse de Salomee, soţia lui Zebedei
şi mama lui Ioan şi a lui Iacov: „Mi-a mai spus că la un anumit crug în viaţă,
orice om trebuie să treacă singur pârleazul datului, să se întâlnească cu
propria-i fiinţă. Să se contopească cu ea, să devină una, în veşnic.” Sunt
numeroase scenele memorabile descrise cu îndemânare artistică, de care Mihai
Antonescu nu se fereşte a face risipă. Peste tot prezenţa Mântuitorului se
simte ca o lumină din adâncurile frazelor. De parcă este urmată spusa Lui din
Cartea a XI-a: „Unde lumea vorbeşte despre Mine, acolo voi fi şi Eu
întotdeauna (subl. mea F.
D.). […] Eu nu stric Legea, ci o împlinesc mai punând în Ea încă alte bune
îndemnuri ce nu au mai încăput în scrisul pietrei. Fiindcă Eu ştiu, pe când
marii preoţi nu îngăduie. Eu spun ce mintea lor nu cuprinde. Mai îndată a
omului sărman, simplu, căci lui arătându-i Calea, bine face apucând pe ea, până
se lămureşte.”
Nu am a insista asupra naraţiunii conduse cu măiestrie de Mihai
Antonescu, în fraze meşteşugite, într-o absenţă uimitoare a banalităţii, în
ciuda subiectului arhicunoscut, las cititorului să (re)descopere oameni şi
întâmplări din vremuri întemeietoare, pilde totdeauna cu ales folos pentru
aceia cu drag de învăţătură spre buna trecere prin biata viaţă pe acest pământ
de refugiu, spre existenţa în veşnicie.
Memoria trestiei se arată a fi una dintre acele cărţi pe care,
aşezându-le în rafturile prime, se cuvine să le recitim, la răstimpuri, pentru
a descoperi înţelesuri noi, ivite din experienţa de viaţă şi din întrebările pe
care nu obosim să ni le punem până la sfârşitul care poate fi un nou început. Drept
final, ofer, prin intermediul lui Mihai Antonescu, vorbele de rămas bun ale
Mântuitorului, înainte de a se înălţa, din ograda lui Lazăr, înconjurat de
ucenicii lui, aşa cum au fost ele incizate pe trestii de păstorul Amin: „Acum,
rămâneţi cu bine, iubiţii Mei. Am fost, se ştie. Sunt cu voi ori de câte ori Mă
veţi striga. Staţi locului în rugăciune şi priviţi în urmă. V-am dat văzul să
Mă vedeţi, când Mă voi întoarce.”
__________
(*) Bart D.
Ehrman, The lost Gospel of Judas
Iscariot: a new look at betrayer and betrayed, Oxford University Press,
2006
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu