În mareea cotidiană
de logoree liricoidă şi superficială ori mizerabilism ieftin de aşternut, pus
pe hârtie ori pe fila virgină din spaţiul digital, a fi concis şi, în acelaşi
timp, profund a devenit o raritate. Puţine autoare de poezie se îndepărtează de
(pre)simţirile isteroide ale unui flămând trup insomniac şi tânjind după
absolutul de alcov cu brocarturi prăfuite. Adulmecarea unor alcooluri spirituale
fine a devenit preocupare arareori vizitabilă de ochiul pretenţios al
consumatorului de literatură.
Cu atât mai
reconfortantă se arată a fi lectura volumului gânduri în cuşcă al Mariei Dobrescu, lectură
leneşă, ce-şi permite întârzierea atentă pe cuvânt, pe imaginea subtil
stilizată, aşternută parcă de o peniţă subţire, cu mişcări lente şi delicate,
imprevizibile, ca dansul în aer al fumului de ţigară, amestecându-ce în aburul
fierbinte al cafelei, pe terasa unei cafenele din Montmartre...
După debutul cu mireasa de sare, premiată anul trecut de
doi critici pretenţioşi, gânduri în cuşcă
păstrează linia aproape minimalistă, dar viguroasă, a versului şi o conduce în aceleaşi
zone pline de miez ale interogaţiei. Aparenţa înşelătoare a concretului
cotidian este numai un vehicul lunecând spre nostalgia unei împliniri aflate
întotdeauna la orizont şi care funcţionează la fel ca acesta: este mereu la
aceeaşi distanţă de dorinţa noastră. Ceea ce îmi aminteşte de versurile, dacă nu chiar şi maniera impresionistă
a poemelor americanului Stephen Crane: „I saw a man pursuing the horizon; /
Round and round they sped.”
Poemele Mariei
Dobrescu dau tribut tonului elegiac, în fond. Sursa este realitatea materială,
exterioară fiinţei sale, dar apropriată şi sublimată cu multă siguranţă în
expresie poetică ce întârzie într-un spaţiu tranziţional bine delimitat, un
spaţiu al iluziei temperate, dar nu mai puţin capabilă de explozie în cuvânt.
Cel mai adesea, temniţele
(„închisă în cuşca gândurilor / lustruiesc fiecare aşteptare”) sunt domiciliu
al suferinţei aproape fizice („inimile se zbat în plase de sârmă”), cu greu se
poate găsi un grăunte de jubilaţie, mai degrabă sunt vizualizate postùri ale
penitenţei („atârnaţi de sfori / aşteptând izgonirea din rai”), consecinţă a
unui necunoscut păcat originar, iar tristeţea devine cu adevărat sfâşietoare,
precum în poemul „câte acte are piesa
asta?”: „mă rugaseşi / să mă îmbrac în mov /
marea încremeneşte / la capătul poveştii / privindu-i / ruinele / din mine / se
deşiră silfidă / o iarnă / care îmi picură / pe limbă / absint”.
Chiar
dacă nicăieri cititorul nu va găsi vreo urmă de lamento, lacrima (cuvântul ca
atare nu apare în volum!) este suportul nevăzut al fiecărei litere, al fiecărei
lumini, căci infernul în care autoarea ne invită să ne desfătăm este unul al
luminii, al aceluiaşi alb care guverna volumul anterior.
Secţiunea care dă titlul cărţii este plină de forţă şi doldora de sugestie.
Albul şi aşteptarea – semnele unei nuntiri mereu amânate, ale unei întâlniri cu
destinul imaginat – se nutresc din tăceri: „tăcerea mea este / e o bufniţă albă
/ a ta / un totem”, „tăcerea a prins pojghiţă / în oasele mele”, „port /
păcatul tăcerii / ca pe o inimă albă / ascunsă la spate” – şi ascund golul,
absenţa soluţiei de ieşire din inter-lume, din spaţiul absurd al clocotului
interior: „în mine se rostogoleşte / o singurătate” sau „rostogolesc mai
departe / piatra asta / într-o nebunie” – un Sisif care scapă invariabil stânca
de pe culmea Muntelui -, „singurătatea asta îmi roade / unghiile până la sânge”.
Altfel,
singurătatea este un leitmotiv al acestei secţiuni ale cărei poeme fără titlu subjugă
lectorul. Şi pentru că am spus Sisif, mă întreb dacă, după lectura poemelor, ne
alăturăm zicerii lui Albert Camus – „Il faut imaginer
Sisyphe heureux” –
ori aceleia a lui Franz Kafka: „Sisyphos war ein Junggeselle”. O dilemă din
care eu nu am putut ieşi decât pe calea, regală, a logicii terţului inclus.
De nicăieri nu răzbate, aşa cum se cam
întâmplă la mai toţi poeţii de azi, activitatea de zi cu zi, acasă, la
serviciu, pe stradă, la întâlnirea cu alte fiinţe umane, cu animalele ori
plantele mediului înconjurător. Când spune că „trăim
în închisori / invizibile” şi „viaţa noastră / e ca o întâlnire în intersecţii
/ ne vedem / doar pentru a ne despărţi”, tonul chiar îmi aminteşte de acela al
scrisorilor melancolice trimise de Kafka Milenei Jesenská, de fapt, toată secţiunea finală dă seama de o astfel de atmosferă a unei
lucide expuneri pe altarul unui sacrificiu misterios, în condiţiile în care „sorb
cu o lentoare nefirească / câteva amăgiri / drogul perfect / pentru un captiv”.
Maria Dobrescu se
scrie pe sine – îmi asum banalitatea şi generalitatea expresiei! – observându-se
şi transferându-şi viaţa în text. Viaţa lăuntrică, desigur, dar codul de
imagini este din viaţa exterioară, pentru că „uneori
sufletul/e/precum un beci/care / aşteaptă/o primăvară”, cum sună reflecţia din
poemul care a inspirat şi imaginea de pe prima copertă, „iubirea mea este o colivie”. Viaţa
din text o dublează pe cea cotidiană, cea adevărată (oare?), dar cele două nu
se intersectează.
Însă, definirea de
sine – dar nu şi salvarea! - vine odată cu versul final al secţiunii şi al
volumului: „şi mă ascund / într-o femeie poveste”… Aşadar, pare că nimic nu
este realitate, totul este ficţiune, este iluzie, este ascundere şi, în acelaşi
timp, adăpost pentru veridicţiune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu