sâmbătă, 30 octombrie 2010

O istorie a femeii în istorie

Cu siguranţă, trecutul este imprevizibil. Şi de această aserţiune cei mai convinşi sunt, probabil, istoricii şi istoriografii. Mai cu seamă aceia pentru care demersul specific al disciplinei (ştiinţei) nu este numai factologic, ci şi interpretativ, relaţional. Accentul nu mai are a cădea exclusiv pe „ce” s-a întâmplat, ci şi pe „cum” şi „de ce”. Aria studiului istoric se extinde sensibil înspre psiho/sociologie şi analiza evoluţiei fenomenelor, înspre antropologie şi filozofie, nelipsind, uneori, aspecte îndrăzneţe de predictibilitate. Dar să nu ne aventurăm atât de departe, chiar dacă surprizele, şi în acest domeniu, pot apărea oricând.

O surpriză ne face, spre exemplu, Editura Meridiane, care (în colecţia Biblioteca de artă, nr. 612, Arte, Civilizaţii, Mentalităţi) publică volumul „Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea”. Autor este Alin (Ionuţ) Ciupală, fiul istoricului Alin (Daniel) Ciupală, născut în 1968 – a patra generaţie câmpineană. Absolvent al Colegiului Naţional „Nicolae Grigorescu” din Câmpina, cu serviciul militar la aviaţie, în Timişoara, unde-l prind şi evenimentele din 1989 (o experienţă tulburătoare, ale cărei consecinţe vor fi greu decelabile, în nici un caz pernicioase), urmează Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1994), unde obţine şi masteratul, rămânând în învăţământul universitar, la catedra de Istorie modernă. După o bursă la Sorbona, pentru documentare, obţine, în 2001, doctoratul în istorie cu lucrarea „Între public şi privat, rolul femeii în societatea română modernă”, azi fiind lector universitar. Cartea apărută de curând este o amplificare a tezei de doctorat.

Nu voi cădea în capcana întrebării „de ce un bărbat scrie despre istoria femeii?”, lipsită acum de orice relevanţă pentru orice minte deschisă. Trebuie, însă, subliniat, încă de la început, că Alin (Ionuţ) Ciupală sparge tiparele unui joc în care mulţi istorici s-au lăsat prinşi: separarea spaţiului public de cel privat, doar primul constituind, prea adesea, sursa şi subiectul analizei. În aceste situaţii, ameninţarea superficialităţii nu era departe, scena fiind lipsită de imaginea culiselor, iar prezentarea realităţilor fatalmente parţială. Odată stabilite de către autor aceste repere (tendinţa europeană a apărut în a doua jumătate a secolului al XX-lea), nu este dificil să constatăm cât de interesante şi surprinzătoare pot fi informaţiile, interpretările şi concluziile cărţii – o întreprindere deloc facilă şi mai cu seamă fără şansa de a fi vreodată exhaustivă. În debut, se stabileşte genului proxim („Istoriografia la genul feminin”), autorul definind locul demersului său între altele asemenea: o scurtă trecere în revistă a istoriei feminismului şi antifeminismului, apariţia istoriei femeii pe fondul „crizei marilor paradigme, cum ar fi: marxismul sau structuralismul, rolul unor gânditori precum Paul Ricoeur sau Michel Foncault, caracterul pluridisciplinar ce a reînnoit cercetarea istorică”, relaţia dintre masculin-public şi feminin-privat în secolul al XIX-lea (şi nu numai). Sursele sunt cel mai adesea de specialitate, dar autorul nu ocoleşte nici literatura („oglindă” a relaţiilor din societate, mai cu seamă în secolul al XIX-lea), memorialistica, arhivele, statisticile. În peisajul românesc, tema nu a suscitat, până azi, un interes deosebit, studiile fiind extrem de puţine, unele sub auspicii nefavorabile (influenţele ideologiei comuniste) sau manifest propagandistice. Aşadar a căzut în sarcina autorului de a construi căi şi structuri de cercetare, desigur, pe modele occidentale nu foarte vechi, dar şi cu aport personal sensibil. Astfel, mai întâi, socoteşte necesar să stabilească „Poziţia femeii între statutul juridic şi moravurile epocii”. Aflăm, astfel, că, din ambele unghiuri, femeia era, în secolul al XIX-lea, dar şi după aceea, defavorizată. Juridic, înainte de căsătorie, era dependentă de tată, unchi sau fraţi mai mari (şeful familiei). După căsătorie, era strict în subordinea soţului. Ea nu putea lua nici o hotărâre fără acceptul acestora (bărbaţilor), chiar dacă avea afaceri independente (croitorie, coafură, restaurant). Ca o excepţie, de ceva mai multe drepturi juridice se bucurau văduvele sau femeile nemăritate care împliniseră 21 de ani, care se puteau, în anumite chestiuni, reprezenta singure. Dar, în general, celibatul feminin era absorbit de mănăstiri, pentru că nici moravurile vremii nu erau favorabile femeii. Relaţiile în afara căsătoriei arau aspru judecate. 
Aici se aduc exemple celebre: Elena Negri – Vasile Alecsandri, Eminescu – Veronica Micle – Caragiale, D. Anghel – Natalia Negru – Şt.O. Iosif, Elena Văcărescu – prinţul Ferdinand. Căsătoria (care statua şi incapacitatea juridică a femeilor măritate) nu prea avea nici o legătură cu dragostea şi cu atât mai puţin cu spaţiul public. Femeia va controla, practic, numai spaţiul privat. „Simbolurile ce însoţesc învestitura femeii măritate sunt diverse, de la amănunte vestimentare şi de prestigiu până la maternitate. Dacă maternitatea reprezintă dovada ruşinii şi a păcatului pentru femeile necăsătorite, în acelaşi timp semnifică atributul suprem al soţiei, proba datoriei împlinite” (pag.34). În continuare, este tratată cu atenţie problema divorţului, uneori „considerat o formă a frondei feminine într-o lume masculină”. Autorul se ajută de statistici comparative, de analize pe categorii sociale. (Din nefericire, arhivele româneşti sunt nu numai sărace, dar şi prost gestionate pentru nevoile cercetătorilor.) Este de menţionat că autorul, în permanenţă, face referiri comparative la obiceiurile occidentale, la influenţa acestora asupra sud-estului.

Relevantă pentru condiţia femeii şi relaţiile din spaţiul privat în secolul al XIX-lea este prezentarea unei cutume a vremii: doar soţii săraci împărţeau acelaşi pat şi aceeaşi cameră. A avea camere separate, chiar aripi de clădire separate, în folosinţă exclusivă era semn al poziţiei sociale înalte. De altfel, femeile sunt mai deschise la nou, ele sunt acela care adoptă formele civilizaţiei occidentale în materie de îmbrăcăminte, decorarea locuinţei, creşterea copiilor, petrecerea timpului liber.

Separat se tratează „Normele şi practicile privind instrucţia şi educaţia femeii” (Educaţia domestică, Învăţământul public, Instrucţie sau educaţie?). Semnul de întrebare apare şi în titlul capitolului al patrulea: „Statul, protector al femeii?”. Aici excursul teoretic este mai larg, cerut şi de perioada tumultoasă din punct de vedere social şi politic. Dar şi exemplele sunt mai numeroase şi uneori spectaculoase, simbolistica patriei-mamă atentând la patriarhatul tradiţional (propovăduit şi de Biserică).

Un capitol consistent tratează problematica emancipării, peste care autorul juxtapune dihotomia public-privat ca perspectivă la analiză. Studiul se bazează pe modelele culturale comune celor două sexe şi diferenţele specifice. «Chiar dacă la început mondenitatea şi caritatea au avut un rol, treptat diversificarea mijloacelor şi lărgirea sferei de acţiune vor genera apariţia unui punct critic pe care l-am putea accepta sub denumirea de „paternalism feminin” […] Cea mai mare revanşă a femeilor a constat în dorinţa bărbaţilor de a fi acceptaţi în aceste noi forme ale sociabilităţii feminine ce vor deschide, totodată, drumul de acces al femeilor în cadrul sferei publice» (pag.76). Dar emanciparea nu se produce numai la nivelul „monden”, este necesară începerea de la bază, prin educaţie, aceea care oferă premizele unui statut social superior. Sursele avute la dispoziţie de către autor îl împing, inevitabil, înspre aspecte spectaculoase, dar nu mai puţin importante ale procesului. Vom avea, astfel, subcapitole intitulate „Saloanele doamnelor între mondenitate, literatură şi politică”, „De la caritate şi opere de binefacere la societăţi şi asociaţii feminine”, „Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române”, „Rolul personalităţilor”. În cel din urmă, Alin (Ionuţ) Ciupală subliniază: „Trăsăturile comune, ce individualizează elita feminină românească a secolului al XIX-lea, ţin de educaţie […] şi de aspiraţii, două categorii ce configurează un grup delimitat mai mult sau mai puţin precis, dar cu un conţinut nobil şi divers”. Exemplele care urmează sunt edificatoare: Elena Ghica (Dora D’Istria), regina Elisabeta (Carmen Sylva), Elena Văcărescu, Martha Bibescu.

Finalul cărţii este dedicat imaginarului despre femeie, pe două coordonate: divinizarea ei, muză pentru poeţi şi salvatoare a celor aflaţi în suferinţă şi demonizarea într-un proces sempitern de reproducere a parabolei biblice legate de rolul nefast al Evei. Pentru perioada de referinţă, avem de-a face cu imaginarul romantic, cel care va împrumuta genul feminin spre a ilustra revoluţia sau naţiunea. «La prima vedere, cel puţin, „feminizarea” naţiunii pare suficientă la nivel de imagine, o concesie făcută de bărbaţii ce domină conţinutul public al naţiunii» (pag.105). Alte aspecte cu influenţă în statutul femeii sunt definite ca fiind frumuseţea, inteligenţa, simţurile, moda, dragostea, identitatea feminină, relaţia cu imaginarul masculin, activismul social şi cultural.

Schiţa încercată până aici, chiar dacă săracă, sper că a reuşit să ofere o imagine coerentă a cărţii lui Alin (Ionuţ) Ciupală, scrisă în stil ştiinţific, dar accesibil, cu benefice amprente ale oralităţii. Volumul se constituie într-o bază solidă de plecare pentru alte cercetări în domeniul relaţiei public-privat, în general, şi cel al statutului şi rolului femeii în societatea românească, în special.

Nu putem omite din prezentare secţiunea de fotografii din colecţia autorului (ca şi imaginea de pe copertă) şi aparatul ştiinţific bogat (note, anexe – date statistice -, bibliografie selectivă, indice de nume proprii), aşa cum stă bine unei lucrări serioase, ea însăşi de inclus în bibliografii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu