sâmbătă, 28 august 2010

Horia Gârbea - Voios printre artişti trecea…

Se pare că e mai greu să scrii - bine - despre lucrurile fireşti. Şi despre autorii de texte care se inspiră din aceste lucruri fireşti, din lumea în „varianta” ei de zi cu zi, lipsită de profunzimi abisale, de contorsiuni psihologice. Cel mai greu e să scrii despre bucurii. Există, iată, volume întregi de bocete culese de pe toate meleagurile, scheme nenumărate de compus necrologuri. Bucuria (ca şi dragostea…) nu pare avea nevoie de (prea multe) cuvinte. Aplauze, da, şi strigăte de „bravo!” – nimeni nu cere/vrea mai mult.

Cam acest sentiment l-am avut în timpul lecturii scurtelor romane ale lui Horia Gârbea Căderea Bastiliei şi Crime la Elsinore, în rarele răstimpuri dintre hohotele de râs izbucnite indiferent de sobrietatea atentă pe care mi-o impusesem iniţial. Aşa că m-am lăsat în voia voioşiei vioaie cu care HG desţeleneşte ariile limbii şi ale concretului cotidian. Pas de reuşeşte atingerea unghiului critic obiectiv! „Parşivenia” (cum o numeşte undeva Valeria Manta Tăicuţu) autorului care uzează de toate mijlocele narative cunoscute istoric, de „citate”-pastişă recognoscibile, de referinţe intertextuale surprinzătoare - de la un moment al lecturii, chiar aşteptate -, aproape invitându-te să găseşti unele noi, să te iei la întrecere cu el - şi să piezi, desigur… toate acestea şi încă altele sunt sursa bucuriei lecturii, strict legată de bucuria scrisului ce răzbate din fiecare frază.

Este „unul dintre cei mai ubicui autori ai literaturii actuale”, „are prea mult spirit ludic şi o prea evidentă bucurie de a scrie pentru a fi caracterizat în termeni gravi”, „este un om-orchestră” – s-a spus, dar Laurenţiu Ulici îmi pare a-l fi „prins” cel mai bine: „o polivalenţă a talentului menită să şteargă finalmente graniţele dintre genurile literare”. Căci e deja superfluu a aminti că debutat cu poezie (la 20 de ani), scrie şi i se joacă (din 1990) teatru, abordează aplicat critica literară - cu precădere de întâmpinare - şi teatrală, eseul, ajungând să fie încununat şi pentru proză. Tentaţia de a-l asemăna cuiva din trecutul ori prezentul literaturii are numai succese foarte parţiale. Ceva din Creangă, în combinaţie cu Caragiale, pe alocuri Nicolae Filimon (!!?)… palide trimiteri în pană de repere. Pentru că Horia Gârbea vrea – şi reuşeşte! – să nu semene cu nici un prozator! Avalanşa comică a discursului narativ nu are egal, ironia, satira neiertătoare, într-un context ludic „de largă respiraţie” (ca să fim în ton cu stilul HG-ean), vodevilescul împins spre absurd dau senzaţia de pantagruelic ospăţ literar, de care să fie satisfăcuţi şi gurmanzii, şi gurmeţii.

În Căderea Bastiliei cititorul este „furat” de interesul pentru identităţile reale vag ascunse sub pielea personajelor, cu atât mai mult cu cât fusese avertizat: „Faptele relatate în textul intitulat Căderea Bastiliei sunt produsul fanteziei autorului, care nu poartă răspunderea pentru eventualele coincidenţe. Identificarea unor personaje cu persoane reale constituie un abuz de interpretare de care autorul înţelege să se apere pe toate căile legale.” Dar cititorul este o fiinţă abuzivă! El va persista în identificări şi asta va fi pierderea sa, căci „cuvântul ce exprimă adevărul” este acela care numeşte întâmplările şi, abia apoi, oamenii. Şi chiar înainte de asta: stilul. Un element revelator esenţial asupra căruia nu s-a prea insistat. Punctul de plecare ne pare a fi îndemnul verlainean „Prends l'éloquence et tords-lui son cou!” Horia Gârbea nu desfide deloc simbolismul! Sigur, nici clasicismul, nici orice altceva vreţi dvs.! Auctorial este peste toate câştigurile experienţelor literare şi se foloseşte de ele după voinţă. Dar, să revenim, stilul HG-ean pleacă de la elocinţa căreia-i suceşte cu blândeţe gâtul. Prea-cinstitul cititor va fi gâdilat în orgoliu recunoscând în primul paragraf al Căderii întâmplarea cu nefericitul Gregor Samsa… apoi sintagma caragealiană cu văzul şi simţirea… dar se va deconcerta aflând că personajul în chestie era după o simplă beţie. Şi deconcertat va rămâne în continuare când i se vor distruge, rând pe rând, toate obişnuinţele - citeşte: schemele - verbale. Frazele vor curge în direcţii surprinzătoare, pe cărări ştiute, dar nicicând parcurse în această ordine. Şansa lui e să se abandoneze discursului. Horia Gârbea îl va purta printr-o prăvălie de parfumuri cunoscute, dar amestecate după reţetele proprii. Totul a fost spus, nu? Soluţia e s-o spunem şi altfel. Primul paragraf al capitolului 11 este lecţie: „Într-o superbă dimineaţă de primăvară, o amazoană călare pe o frumoasă iapă alezană străbătea la trap aleile înflorite din Herăstrău. Iapa era imaginară, dar dosul pietonei se scutura în ritm de trap, încât nimeni n-ar fi zis, privind-o din spate, că nu călăreşte”. Până la un punct, avem „calchiată” fraza la care tot lucrează Joseph Grand, melancolicul conţopist municipal din Ciuma lui Camus [„Într-o frumoasă dimineaţă din luna mai, o elegantă amazoană parcurgea pe o superbă iapă alezană aleile înflorite ale pădurii Boulogne”*], apoi discursul „se rupe” spre a ne arunca (să plutim) în braţele unei imagini ce ţine de trivial. Pe deasupra, femeia se mai şi numeşte Alteea Fleciu (!!), ceea ce măreşte efectul comic unei fraze blasfemice de genul „Alteea Fleciu îşi zise să fie lumină.” (cap. 14)

La fel se întâmplă şi în Crime la Elsinore. Numai că tensiunea satirică se augmentează sensibil. Scăpat de tentaţia identificării modelelor personajelor, cititorul se poate lăsa în voia invenţiilor expresive şi (aici, mai puţin decât în Căderea Bastiliei) lingvistice ale autorului. Sugrumarea elocinţei obişnuite capătă valenţe superioare. Efectul este şi mai puternic asupra definirii personajelor, a căror caricatură devine mult mai complexă. Horia Gârbea urmează încă un îndemn verlainian, dar în răspăr: „Pas la Couleur, rien que la nuance!” şi lumea teatrului (de provincie, dar aspectul chiar nu e relevant) se dezbracă de aparenţe şi se priveşte, indiferentă, în oglindă. Într-adevăr, nu sunt nuanţe, culoarea e stridentă, groasă, pasta e consistentă, s-a renunţat la peniţa şi acuarela din Căderea Bastiliei, se lucrează la cuţit. Metoda - pentru că deja realizăm că prozatorul are o Metodă! – construcţiei narative este deja şlefuită, hainele metaforice nu mai sunt cusute deliberat cu aţă albă, afirmate - iată, cititorule, ce petice am adunat ca să te uimesc! -, trecerile line (şi înşelătoare!) de la referinţa livrescă la realitatea ficţională indică vizibile preocupări mai accentuat estetice. De altfel, comunitatea complexă şi particulară a teatrului cere şi permite o asemenea abordare. Evoluţiilor pe scenă li se contrapun evoluţiile de-a lungul vieţii de actor, de la Julieta şi Romeo, la Macbeth şi Richard al II-lea, trecând prin faza reclamelor la detergenţi şi tampoane. Ori, citându-l pe autor, „de la nebuna de Ofelia, la Nebuna din Chaillot”. Sigur, dramaturgul îşi joacă desăvârşit rolul prozator. Şi chiar pe acela de analist al „mişcării” teatrale româneşti (v. cap. 6 şi 7), desigur cu accente de pamflet. Numeroase scene sunt memorabile. Aceea din biroul viceprimarului Camil Deleanu, singurul personaj privit cu oarecare simpatie de autor, cu cel două „adjuncte” ale sale - Aluniţa şi Ana - şi regizorul Ivan Cosma, însoţit de actorul Iacint Manoil, veniţi ca să obţină subvenţie pentru punea în scenă a Crimelor din Elsinore, o combinată din toate scenele atroce shakespeariene. Ori aceea din restaurantul călărăşean „Castravetele de mare”, unde are loc festinul pus la cale înaintea ultimei repetiţii. Asemenea, rangul personajelor nu-l împiedică pe autor să le abordeze descrierea cu totul şi cu totul democratic, cu aceiaşi risipă de mijloace. Bietul politician de sector Gil Motancea este „un tip mai degrabă înalt, cu faţa prelungă şi botoasă, cu ochi mari. Părea un cal de mare corcit cu un guvid”, poartă în permanenţă un parpalac negru şi blugi destrămaţi, iar „de umăr îi atârna un fel de porthart de toval, în ultima stare de uzură, îndesat cu hârţoage xeroxate”. Actorul Iacint Manoil „are succes la femei. Era atât de urât, încât le impresiona. Şi atât de direct în prostia lui, încât părea sincer. Ca o piatră de moară. Iacint avea şanse. Nu izbutise prea mult. Nu-l interesase. O urmă de bun-simţ rămasă nespălată pe fundul vasului cu cromozomi îl oprea să se exteriorizeze. Şi-apoi era leneş.” Dar personajele se dezvăluie treptat, pe parcursul întâmplărilor dramatice şi cel mai adesea groteşti. Autorul este un excelent povestitor, dozează foarte bine surprizele, tonurile, ritmurile, neîngăduind popasuri de odihnă, dar nici momente de plictis. Savoarea descrierilor te îndeamnă de multe ori la relectura unor fragmente.


Tehnic vorbind, cred că ambele romane pot şi s-ar cuveni abordate analitic din perspectiva categoriei estetice a trivialului. O lucrare de referinţă în acest domeniu, neutilizată suficient, ne-a oferit, în urmă cu cinci ani, Radu Voinescu**. Citită printr-o asemenea grilă, proza lui Horia Gârbea se dezvălui a fi o construcţie de tot lucidă şi deliberată, chiar cu valenţe morale înalte. Radu Voinescu numeşte patru grupuri de categorii estetice la trivialului: categoriile banalului, corporalului, sexualităţii, intelectului. Cu precădere, primele şi ultimele se aplică foarte bine textelor cu pricina. Pe celelalte, autorul nostru le evită cu dibăcie!... şi efecte pe măsură. Categoriile banalului - obişnuitul, mediocrul, ignobilul, vulgarul, sordidul, ordinarul, grosolanul, brutalul, şi cele ale intelectului - comicul, injuriosul, ironicul, burlescul, blasfemicul, sunt combinate de Horia Gârbea, în diferite proporţii, pentru a reda imaginea unei lumi care-şi prezervă condiţia joasă, indiferentă la avatarurile istorice. În Căderea Bastiliei, Aldu Rădulescu, „om cu puşcăria făcută”, se simte bine cu adevărat în camera de expediţie a ziarelor dintr-o tipografie, unde nopţile aparţin lumpenului. Vulgarul, sordidul, ordinarul, grosolanul, brutalul sunt la ele acasă. Dar şi comportamentul consumatorilor din grădina restaurantului de la Muzeu este din aceeaşi categorie, adăugându-şi categorii triviale ale intelectului. Localitatea de baştină nefericitului premiat pentru roman Mitică Unguroiu, Drăculeşti, cu atmosfera sa etilică prin excelenţă, este summum de trivial. Autorul este „delicat” în expresie, dar descrierea este antologică. În Crime la Elsinore lucrurile nu mai sunt atât de vizibile, nu limbajul este în planul întâi, ci comportamentele, relaţiile, situaţiile. A se vedea scena în care actorul Iacint Manoil o surprinde pe nevastă-sa în situaţie adulterină cu un fotbalist local şi îţi pierde dinţii în scurta şi inegala confruntare cu acesta. La fel, cap. 17, cu aducerea veştii premiului pentru Mitică Unguroiu la Drăculeşti.

Un studiu aplicat, din acest unghi, desigur, ar necesita abordarea întregii opere a lui Horia Gârbea,… iar aceasta este în continuă creştere şi a pune prematur etichete ar fi riscant, autorul nefiind previzibil. Dar nu ne putem împiedica să observăm că, în ambele în romane, apare, episodic, dar în momente semnificative, pictorul Cornelius Racu, „peisagist danubian de pelicani şi egrete”. Să fie sugestia unei viitoare treceri voioase şi satirice a autorului şi prin lumea artiştilor plastici? Cu alte fervori şi parfumuri alese? Nu avem decât să aşteptăm cu răbdare…
_________________________
* «Par une belle matinée du mois de mai, une élégante amazone parcourait, sur une superbe jument alezane, les allées fleuries du Bois de Boulogne.»
** Trivialul, Ed. Fundaţiei Culturale Libra, Bucureşti, 2004

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu