Secretul acestei alcătuiri lirice este călătoria discretă, aproape
secretă, către sine. Costumul pe care-l îmbracă spre a-şi interpreta rolul
artista de faţă (altădată i s-a spus „mască”) este declarat de împrumut, este fie
un petic de cer („Eu reinventam dorinţa/ până îi găseam o fereastră/ spre cer.”),
fie o foaie de hârtie („Iei o
foaie de hârtie/ şi aştepţi inspiraţia./ Iei o foaie de hârtie/ şi aştepţi/
inspiraţia/ şi aştepţi inspiraţia./ şi aştepţi./ nici nu mai ştii ce sau pe
cine aştepţi.”), fie cine mai ştie ce, doar-doar va prinde „ultimul tren spre
fericire.” (Mai ales dacă „Să fii fericit poate fi o aventură... interesantă”…). Zadarnic. Fiecare poem este o demonstraţie a
ratării, a eşecului, a ideii străvechi cum că nu atingerea scopului contează,
ci calea urmată înspre el. Iar calea Ameliei Stănescu este foarte bogată şi
provocatoare. Împrumutul de singurătăţi este, de fapt, o asumare benefică a
însingurării, a reflecţiei asupra lumii şi locului fiinţelor umane înlăuntrul
ei. Evident, „Nu găseşti niciun martor serios/ care să-ţi vorbească
despre rolul lor pe aici./ Toţi îşi dau cu presupusul.” Şi totuşi, o bibliotecă
de sentimente se deschide unei lecturi amoroase (v. „Fragments d'un discours amoureux” – unde cititorul are propria lectură a
textului, îl rescrie pentru sine, iar autorul nu mai este singurul garant al
sensului operei sale), intimidante pe alocuri şi tocmai de aceea inerent
adictive. Numindu-le „de împrumut”, singurătăţile se dovedesc a fi mai degrabă
simulări spre a face proba experienţei clipei de absenţă a unui Celălalt, proba
ieşirii din realitatea zilei „pe uşa din dos”, părăsirii fără succes a
peisajului cotidian cu „prea multă dezordine în casă/ cărţile stau
răvăşite pe duşumeaua/ bunicilor/ fotografiile îngână/ momentele lor depăşite”.
Iluzia merge dincolo de orizont, în poemul cea mai frumoasă singurătate ni se spune: „cu tine/ iubesc până la
limita gândului/ până la pragul de sus al limbajului/ simt rarefierea
cuvintelor/ şi ultimii tăi paşi, tăcerea adiacentă/ cu tine am trăit/ cea mai
frumoasă despărţire/ în fiecare zi/ până se năşteau din nou constelaţii/ şi se
umplea clandestin/ cerul/ de stele.” Asta poate fi „cea mai frumoasă dintre/
lumile imaginate”, dar atât, melancolia îţi permite să ţi se pară că locuieşti
aici, „într-o casă mare/ cu pereţii
de sticlă/ văd lacul, văd cerul şi păsările/ care unesc nevoia de speranţă”,
dar „o clipă doar separă minutul de acum/ de următorul/ pe care, poate, nu îl
vei afla/ niciodată.” Toate poemele cărţii acesteia dau seamă de balansul
continuu între ceea ce îmi imaginez că este şi ceea ce este cu adevărat – dacă
nu cumva adevărul stă în ceea ce simt şi nu în ceea ce văd... Ambiguitatea pe
care o păstrează autoarea te face pe tine, cititorule, să alegi ba o cale, ba
alta de a înţelege ce se-ntâmplă. Dar niciodată adevărul nu va fi accesibil, de
unde refugiul în vis, în iluzie: „în interiorul fiecăruia e/ o industrie de
vise, trucuri fabuloase/ abracadabrante”, „şi totuşi/ lumea pare frumoasă/ ar
trebui să oprim timpul pentru un vers copleşitor/ să gândim un poem-descântec
pentru fratele geamăn/ pentru sufletul nostru pereche/ un poem pentru cel care
îţi vinde iluzii/ pentru fiecare zâmbet plătit în avans/ ai credit la băncile
de fabricat starea de bine/ de azi de demult de apoi.” Amelia Stănescu nu oferă
soluţii, ea oferă acces la emoţii care dor, ea oferă secţionări ale sufletului
lipsite de vreun sentiment al milei, al protecţiei – asta sunt, acesta eşti,
împacă-te cu suferinţa, din ea nu poţi ieşi decât imaginându-te prins în
capcana singurătăţii… Avem aici invitaţia de a renunţa la zbor pentru siguranţa
coliviei? Poate… Uneori avem de ales… Ea stă de vorbă cu sinele creator: „ai
crezut c-ai adormit dar de fapt visai cu ochii deschişi/ că ai scris/ vers după
vers nu te mai puteai opri/ degetele trimiteau durerea spre braţ/ braţul spre
antebraţ antebraţul spre umăr/ şi tot aşa până când durerea te copleşea/ în
fine ştiai că visezi”, dar „Ce faci când te plictiseşti:/ ţii ochii închişi şi
visezi/ te aşezi pe o bancă în parc/ laşi apa să te plouă/ laşi toate
amintirile să treacă”. Vraja sub care te ţine versul Ameliei Stănescu este
aceasta, a universului increat, de mister barbian – nu ai cum să-ţi apropriezi
singurătatea, trăieşti în iluzia împrumutului, iluzia posesiunii, dar când
îmbrăţişezi nimicul afli realitatea vagului, absenţa: „plaja poate fi la fel de
pustie şi cu tine/ în realitate/ sau pe uşa din dos/ noaptea/ atunci când vrei
să prinzi/ oricare tren spre fericire // constaţi că toate destinaţiile/ nu
sunt altceva/ decât/ castele de nisip/ la poarta sărutului”. Ar fi superfluu să
remarc şi eu, cum au făcut-o alţii, vitalitatea stilului metaforic,
muzicalitatea subterană a expresiei, forţa sugestiei care acaparează, care
cheamă mai degrabă să asculţi cu ochii închişi decât să citeşti tu însuţi vers
cu vers. Dacă vreau să împrumut şi eu singurătăţi de la autoare, cer prea mult?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu