Vibrato – Eros şi Logos
Iată aici o carte a absenţelor, neliniştea –
absenţa liniştii, a calmului – nu înseamnă prezenţa zgomotului, ci tensiunea aşteptării
lui, aşteptarea unei sosiri, unei întâlniri, unei re-găsiri. Singurul zgomot
este Logosul care deschide căile de comunicare într-un calendar de simboluri şi
credinţe. Poeta îşi spune păsul, îşi clamează şi calmează suferinţa perpetuă şi
îşi inventează răspunsul aşteptat de la un partener. Dialogul este, astfel, mai
degrabă cu sine, cu un celălalt dinăuntru, pus să joace un rol cu replici
strict definite. Dramatizarea are rol de acceptare a capcanei singurătăţii ca
loc în care siguranţa pare că domneşte. În condiţiile în care avem „inimile vătămate de înşelăciunile întrupate
ale trecutului” şi „Senzaţia unei căderi printre râpe tot mai adânci, în care
conştiinţa se rafinează ca un fir de lumină deşteptător la căinţă”, comunicarea
există doar ca o înstrăinare, răspunsul este numai mimarea unui eros imaginar.
Un alter-ego oferă răspunsul aşteptat: „Îţi chem inima, îmbobocită, să se lase
răsfăţată” şi „Cu tine pot înfrunta până şi demonul desfrânării.” Vibraţia
erotică se dezvoltă odată cu trecerea timpului – lunilor anului, tehnic
vorbind, cum se desfăşoară textul liric –, „Până şi mintea, ce-şi autocenzura
pornirile lumeşti, s-a deschis asemenea crinului trezit de hârjoana pisoilor
vagabonzi, ce poposesc în ograda casei tale.” Ea se lasă în voia visului: „Cu ultimele frânturi de putere reuşesc să mă
furişez în braţele tale. Mă abandonez alintului lor.” El [alter-ego] se oferă
ca salvare pe calea divinului: „două inimi pustiite, mocnind pe acordurile
vântului Văii Plângerii Ierusalimului. [...] Pe Crucea Iubirii ele îşi jură
vindecarea împreună, căutând să nu se abată de la dâra de Lumină lăsată de
îngeri, perceptibilă doar de cei aleşi…” Nici nu mai părăseşte iluzia iscată de
inebranlabila nelinişte a păcatului imaginat. Daniela Gifu reuşeşte, lesne, să
definească personajele, Logosul este mijlocul prin care cele două Eu-ri se
definesc, ritmurile intime al discursului fac diferenţa. Ea este languroasă şi
dedată metaforei semnificative, unei melancolii subterane („Îmbătată de o
neaşteptată fericire, alung gândurile răuvoitoare. Fiindcă sufletul meu nu se
mai simte singur. Am scris primul cânt de înserare a inimilor noastre, ghemuită
pe malul lacului secat de tăcerea îndelungatei aşteptări.”), El vine dinspre
contemplarea de genul Cântării Cântărilor, versul său are o patină imnică („Acum
la această povăţuitoare vârstă, aş dansa cu tine neîntrerupt. Braţele noastre
s-ar preschimba în aripi de înger. Raţiunea face eforturi să nu te sufoce, prea
dulce fiinţă, atât de mult-aşteptată. Nu îndrăzneşte să se întregească în
realitatea revelatoare. Dincolo de conştiinţa unui destin, fericirea e atât de
vie! Fi-vom binecuvântaţi!”). Imnicul este, de fapt, prezent în subterana
Logosului dominant. Dar schimbul de replici se face de-o parte şi de alta a
oglinzii, ca într-un fel de lume a lui Alice; Ea şi El nu par a se auzi, doar
îşi citesc cuvintele pe buze, numai peisajul le este familiar, se privesc şi
cuvântează spre a mima păcatul. El este categoric: „Ne regăsim într-o realitate
deplină şi concretă, unde totul pare că are un ritm previzibil pentru cei ce
îndrăznesc să creadă că poate mâine va fi altfel.” Ea acceptă iluzia: „Îmbrăţişarăm
pământul. Mă priveşti cum mă rotesc orbită-n jurul tău şi mi-e bine. Zâmbim
uluiţi de lăcomia noastră. Fiori de beţie grăbiţi de atingerea ameţitoare.
Repet mereu, fără glas, numele duhului ce mi-a mângâiat împovărarea.” Lectura
acestei alcătuiri lirice pline de farmec, inspirat aşezată calendaristic – din
martie până în februarie –, se cuvine făcută sub influenţa unui fundal muzical
baroc, pe-nserat, în faţa unui şemineu… Astfel emoţia va putea fi trăită
deplin, în toată splendoarea sentimentului de împlinire interioară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu