Am cunoscut-o pe A.T. Branca la un târg de carte de la Târgovişte, unde a avut două intervenţii într-un eveniment al Editurii Eikon. Una dintre ele era comentariu-prezentare a unei cărţi de literatură, cealaltă o recitare a propriei creaţii poetice. Două discursuri, două voci. Asta am constatat ca evidenţă a interpretării – expresivitatea diferită a rostirii cuvântului semnificativ. Pe cea de-a două a regăsit-o în lectura volumului cu un titlu incitant: Live camera. Conceptual. Am pătruns deodată în universul cotidian al „unei femei obişnuite”, cu se declară poeta într-o inscripţie. Acel univers în care ea „tresare/ stârnită de gândul să se întoarcă/ […]/ în elanul eşuat al dorinţelor”, unde „oamenii/ au obiceiul să viseze cu ochii deschişi/ şi trăiesc cu ochii închişi”. Camerele care, în prima secţiune, supraveghează – şi veghează! – viaţa cotidiană a femeii o obligă să caute sens fiecărei acţiuni, să dea un rost real sau imaginat oricărei întâmplări, oricărei atitudini. Poezia aceasta ne trimite inevitabil la celebra zicere „Je suis l'autre”, profundă şi emblematică deviză a poetului romantic Gérard de Nerval, în care aceasta evoca dedublarea, explorarea sinelui şi conceptul că identitatea noastră este flexibilă, reflectându-se adesea în ceilalţi. Pentru ca, puţin mai târziu, Arthur Rimbaud să ridice ştacheta şi să ne spună „Je est un autre” – „Eu sunt altul”, ceea ce ar putea însemna că poetul se metamorfozează pe rând, zi de zi, luând forme precum acei acrobaţi care se schimbau rapid la târgurile de altădată. Iar când „Eu sunt altul”, ceilalţi au interesul să ştie cum să joace jocul. „Am devenit o operă fabuloasă”, va scrie Arthur Rimbaud în Alchimia Cuvântului. Asta ar fi şi definiţia autotranscendenţei şi a misterului fiinţei. Rezonează eficient în domeniul poeziei şi se revarsă în domeniul filosofiei. A.T. Branca după aceste repere stabileşte regulile jocului. „Ea e în casă şi în afara ei./ Se duce şi vine, întotdeauna pe tocuri/ cu părul risipit pe umeri/ şi cu un alt fel de zâmbet/ alege, culege, împarte arbitrar/ în realitatea casnică istovitoare/ orele, zilele, nopţile – nevoile năzuinţele”. Constatarea alienării (dimensiune fundamentală a existenţialismului) nu însemnă şi acceptarea ei, chiar „Păşeşti în afara ta, cu tine prin tine, apăsat/ cu paşii grei/ cu o piatră enormă în loc de cap pe umerii surpaţi/ cu ochii aproape închişi filtrezi culoarea roşie a semaforului” – loc destul şi pentru realul miraculos, în care „Vezi pe pereţi cum se caţără şoaptele?/ (se poate ca văzul să te mintă)/ În puzderia răscolitoare/ au fost unii – sânge din sângele ei/ alţii – simţire din simţirea ei/ şi mulţime de străini fără feţe/ fiinţe rătăcind laolaltă în hamuri de memorie/ pe sub copacii şi clădirile mari/ în care-şi odihnesc zborurile nevăzuţii.” A.T. Branca invită – provoacă – cititorul, de fapt, la depăşirea autoactualizării personale, spre amintita autotranscendenţă şi, mai mult, spre un transumanism salvator. Desigur, prin cunoaşterea de sine, o analiză a sinelui cu atâta obiectivitate de câtă este fiecare capabil, aflarea unei căi de recâştigare a autenticităţii pe căi kierkegaardiene. Dar dependenţa poetei de cel mai accentuat şi profund modernism face farmecul acestei poezii pline de metafore semnificative şi adesea surprinzătoare. Realului frust îi iluminează frumuseţea şi riscurile visului – „ai plantat o grădină pe pământul nisipos/ […]// Iarba, florile, caisul nu au supravieţuit,/ dar acesta era un vis real – mirosul pur la ierbii/ gustul vinovat al caiselor –/ să fii tu celălalt/ când atîtea fantasme rătăcesc de capul lor prin lume/ nu e.// […]// Lumea e plină de poveşti lipsite de viaţă./ Viaţa se trăieşte, nu se visează!”
Robert Frost spunea că poezia este ce se întâmplă atunci când emoţia îşi găseşte gândul, iar acel gând îşi găseşte cuvântul. Aşa este şi ars poetica pentru A.T. Branca. „Cuvintele scrise au propriul chip/ nu au trup, deci nu au inimă,/ dar au întotdeauna sensuri proprii/ întinse ca degetele unei mâini/ deschise către o altă mână/ care se deschide în întâmpinarea ei/ înţelesuri către alte înţelesuri/ faţă către faţă/ asta am crezut. […]” Această a doua secţiune a cărţii. Conceptual, dă seama de iluzia postmodernismului, rolul jucat apare mai accentuat social, e mai dură cu întâmplările sinelui: „M-am hotărât să-mi mortific simţurile,/ închipuirile. Toată viaţa m-am opus/ dispoziţiei lor de mâhnire adâncă/ de cădere în gol/ atacurilor repetate neliniştilor/ ţipetelor multe azvârlite la ţintă obsesiv/ fele de fel de griji/ solicitudine şi temeri câte gânduri avem.” Componenta existenţialistă a liricii ei este în această secţiune şi mai vizibilă – „Suntem condamnaţi să fim liberi”, spunea Jean-Paul Sartre. „Suntem vânători de recompense ieftine/ iubirea ura, emoţiile au devenit uzanţe/orizontul s-a îngustat/ s-a autostigmatizat în vechi şi în nou/ de aceea taci şi te îndepărtezi”, spune A.T. Branca. Ca să-nţelegem pe acelaşi Jean-Paul Sartre: „Infernul sunt ceilalţi”.
A.T.
Branca nu de oferă cu Live camera.
Conceptual o lectură comodă, ci o lectură provocatoare, vrem, nu vrem,
trebuie să ne privim pe noi înşine înlăuntru, însă ceea nu lipseşte orice am
face este plăcerea emoţiei uneori dureroase, dar imprescriptibile.
