Oana Mioara ARHIP – Gambit la timp

 

Canonul Arhip sau imnul încântării

Aşezată temeinic în aria versului eliberat de constrângeri prozodice  stricte, autoarea caută o soluţie de continuitate în care să locuiască lejer, în vederea unui avantaj liric ulterior. Demers ratat, de vreme ce „aleargă în galop şi spume caii/ când timpul le aşterne moarte/ în lumea-n care mor şi craii”. Totul este de vânzare, totul se cumpără, atâta timp cât „noi trăim netrăitul”, „noi iubim neiubitul”, „se cumpără timp/ nu mai e de mirare/ se cumpără timp/ crea-i preţul la soare?” Ceea ce este câştig sigur în această alcătuire lirică se numeşte ritm, vibraţie subjugantă, cadenţă şi mai cu seamă iteraţii multiple, ce subliniază starea de fapt sau starea de suflet. Sonorităţi imnice te cheamă la încântare: „pe aurul greu/ de pe mâna nedreaptă/ goneşte arcaşul/ săgeta-i arată/ o altă o altă/ o cealaltă altă/ în cercuri polară/ prea-rece/ uşoară/ din foamea mirării / afară…/ porterul de fată”, şi aşa continuă adesea, spre a crea spaţii ale seninătăţii chiar în situaţii neguroase, când „vai noaptea/ carul marii mirări/ poveşti risipeşte”. Poeta alcătuieşte pas cu pas, vers cu vers, poezie cu poezie un puzzle de semnificaţii ale trăirilor interioare şi dă mereu seama de puritatea şi profunzimea emoţiei: „am ştiut că prin rănile deschise/ lumina va miji curcubeie// am ştiut că numai dintr-o durere mare/ se va ivi liniştitoarea bucurie/ ca un scâncet de copil/ zămislit cum se cuvine”. Melancoliile cheamă în ajutor spaţii ce pot fi senine: „în cerul meu e loc cât lumea/ ecou de-al albastrului târziu/ şi-aş arăta mirare răsăritul/ da-i morganatic şi-i târziu // […]//în cerul meu e loc cât lumea/ ici-colo doar comete iluzorii/ o linişte se lasă de-nserare/ cobor din cerul meu // vin norii”. Melancoliile sunt, de fapt, surse de cercetare a vieţii interioare, dar sunt şi refugiu când apar „umbra din mine”, „cenuşa pasului gingaş”, „înfrigurate căi/ sub tălpile grele”, „căldură cu dinţi/ măduvă uscată/ irosire apăsată/ de murmur/ în pustiu// pe malurile lumilor/ uimire/ teamă/ nelinişti/ potop”. Tot realul ce se străduieşte să ni se arate este, întrutotul, magic, aparţine unor lumi paralele, în care orice este posibil, semnele şi semnificaţiile vin dinspre toate lucrurile şi locurile unor naturi înconjurătoare care au viaţă proprie şi ne trăiesc chiar şi vieţile noastre. Până şi erosul, destul de  discret, mai degrabă rece, acolo îşi are sursa, acolo se ascunde: „ţi-aş spune ceva/ să-şi fie de lună/ să-şi fie de soare/ pe timp de furtună”, dar şi „să nu m-aştepţi când se deschide cerut/ să bei din setea-ţi până la genunchi/ să te hrăneşti cu rugineşte fierul/ din oxigenul sângelui pe trunchi”). Realul în care ne aşezăm, ni se demonstrează fără de tăgadă, este o rană, „un duel de nebuni/între lumi peste lumi/ sângerând de-nţeles/ astăzi ies şi iar ies/ la o luptă astrală/ sublimată cabală”. O carte de cântare şi încântare, un gambit în care, dacă se sacrifică secunda, se câştigă veşnicia.