Aura Christi – Treptele fericiţilor

 

Divinul ca miracol al sinelui

    Pace şi abandon benefic în îmbrăţişarea naturii divine oferă Aura Christi încă de pe prima treaptă-secţiune a cărţii, Elegii pentru Mama. Pot adăuga amprenta nostalgiei, care-i formă inerentă din orice stare elegiacă. Citind „Totul începe cu adevărat/ când nimic nu mai e de făcut” mă duce imediat gândul la afirmaţia ludică şi lucidă cum că „omul are două vieţi; cea de-a doua începe atunci când constată că are numai una”. La poeta de faţă viziunea este din aceeaşi zonă a pozitivului, poemul ce deschide cartea ilustrând un ciclu al renaşterii, ceva de tip samsara: „Se răsuceşte ceva în lut// ca un şarpe în pietre trezit;/ loveşte coaja vieţii rar, apăsat/ şi ferm, ca puiul unui ou/ pe marginea unui cuib sfâşiat.” Foarte potrivit temei declarate, de altfel, şi continuat, ca ton şi substanţă, în paginile următoare. Ni se oferă ritmuri aşezate, calme, „seara se prelinge/ din mâna lui Dumnezeu” „şi păsări atente abia te ating/ zigzagat şi dulce”. Prezenţa continuă a transcendentului este firească, face parte din peisajul şi limbajul comunicării comune, e o treaptă a fericiţilor (şi fericirilor) din „matricea vieţii” – „văd cum legeni, Doamne,/ mesteceni, egrete ce-au năucit/ văzduhul de atâtea ori” ori „Ridică-te şi mergi. Ridică-te/ cum se înalţă dimineaţa/ din tâmple şi focuri, miresme.” Este, astfel, la locul ei şi înclinaţia spre sunetul discret şi constant de lamento al celor mai multe dintre poemele acestei secţiuni: „Copilul cui, Doamne, am rămas/ aici? E noapte-n miresme,/ danaide şi vârfuri, şi ape…/ Na trecut nici un ceas/ de când.. O Doamne, unde e/ mama? Mama mea unde e?/ Printre brazi liniştea urcă,/ tot urcă arhangheli la cer/ şi cât ai clipi îmi răspunde…”. Nimic nu este care să ne surprindă dincolo de aşteptările unei lecturi de tip intens muzical, coerent, plăcut şi mai ales profund ataşat liricului înalt: „Frigul se retrage. Ia-ţi trupul! Ascultă:/ ia-ţi trupul înapoi, în acelaşi tipar…/ Totul e limpede şi nu e niciun hotar// […] Totul e din ce în ce mai limpede: trăim/ între lumi. Da, trăim între lumi…”

Vibraţia versului, va constata cititorul atent, este asemenea aceleia a unei nocturne de Chopin, incluzând contrapunctul ce conduce la o armonie a contrariilor. A contrariilor din lăuntrul fiinţei, desigur. Treapta a doua a cărţii, Utrenii şi vecernii, arată mai clar accentul respectiv, ziua şi noaptea fiind dedicate aceluiaşi scop de împlinire a sinelui prin cunoaştere şi mai cu seamă revelaţie. Cele două Laude alese din totalul de şapte sunt de la începutul nopţii – vecernia – şi de la sfârşitul ei – utrenia, astfel că ni se oferă atât prilejul de a mulţumi lui Dumnezeu pentru ziua ce a trecut şi de a cere ajutor pentru noaptea ce urmează, cât şi ocazia de a mulţumi Lui pentru odihna nopţii şi a cere ajutorul pentru ziua ce începe. Pentru Aura Christi e „Un joc totul parcă: te văd/ pretutindeni, te simt cum aş respira. Mireasma-ţi divină/ o adulmec. Aburul ţi-l simt: e/ acelaşi şi altul mereu. În vis/ sau aievea, te rog, arată-te!” Popasul evanghelic este al odihnei şi al descoperiri unei păcii paradisiace, unei păci a regăsirii şi împlinirii de sine, „Inima mea presimte când tu/ te regăseşti, brusc, adânc,/ acasă, în bezna-i dulce,/ unde râd şi tac, şi plâng// când fiinţa-mi toată e/ întoarsă deodată spre tine.” Sau: „Şi iarăşi nevoia de tine/ spre mine însămi definitiv/ încet de tot mă întoarce.” Seninul domină această treaptă a devenirii, întrebările au totdeauna un răspuns: „Drumul le află pe toate cum ai trage aer în piept./ Mierla respiră şi umbra, simplitatea şi zborul:/ Apa le recunoaşte pe toate în exilul ei: ulciorul.”

Tot noaptea este gazdă secţiunii a treia a cărţii, Trepte. Dar nu o noapte a beznei, ci o noapte a reflecţiei şi a revelaţiei luminoase. „Când te trezeşti peste noapte/ stăpânul unui imperiu/ şi graniţele fiinţei sunt/ lărgite – cât ai clipi – de tot,/ […] // Totul prinde un înţeles.”. Poemele au acelaşi ton de litanie, de ectenie care cheamă, convoacă cititorul să participe la dezvăluirea divinului, să asculte „o melodie care aduce/ liniştea în suflet şi fluturi,/ când apari din magmele nopţii/ şi anii mi-i aduni şi-i scuturi,// o, mamă.”  Metafora relevantă îşi arată mai mult ca oriunde aici bogăţia şi strălucirea: „Sunt, mamă, iarba în care greierii/ scoşi din minţi au uitat să se culce.// Poate, sunt valul izbit de malul muşcat/ de alge, crepuscul, uitare şi ape,/ brusc, întors spre-adâncimi luminate,/ unde vin, în stoluri, să se adape// păsări – copii de suflet ai aerului.” Pacea s-a-nstăpânit peste fire, „Să stai în livadă/ pe aripa serii/ iubind corcoduşii/ aprinşi ai verii.// Să respiri, să numeri/ fluturi plutind/ spre răsărit din coamă/ în coamă, azur şi gând.// Să fii, pur şi simplu.”

Cartea Aurei Christi este chiar ceea ce spune prin titlul ei: invitaţie de nerefuzat la o călătorie miraculoasă pe Treptele fericiţilor întru Credinţă, o călătorie spre lumină şi pace, spre Iubire.