Ionel Rusu – Când Timpul stă pe gânduri

 

 

Poetul vrea Totul! Nimic din ceea ce există ori poate fi închipuit nu trebuie să îi fie străin! De aceea pleacă, în această carte, de la cel mai de sus, în poezie, de la Eminescu, pe care-l celebrează aşa cu făcuse Marele Poet, cândva, cu Aron Pumnul. „Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt şi mare” – spunea modelul din secolul al nouăsprezecelea; „Nedreaptă a sa soartă, cuprinsă-n versul său/ El ce-a înălţat Poporul, trudind cu Geniul Său!” – spune contemporanul nostru, Ionel Rusu, fără a sta pe gânduri. Pe bună dreptate, aşadar, în postfaţă, domnul Gabriel Alexe scrie despre autor ca fiind „demn de arderile Maestrului”. Spune-mi cu cine te aduni, ca să-ţi spun cine eşti, este o vorbă înţeleaptă din bătrâni. Ionel Rusu se adună cu aceia din fruntea artei poetice româneşti, plecându-se înaintea geniului lor! „Sunt cufundat adânc sub vrajă şi în miere” mărturiseşte într-un poem în care  Patria este Femeie şi „de cântat şi de gustat o fac în deplinul lor poeţii, / Curtenitor, a deflora ca-n paradis iubind şi-a devora!...” Erosul este, astfel, şi el, pe cel mai înalte culmi, aşa cum se cuvine în teritoriul magic la Poeziei. Când timpul stă pe gânduri, suntem invitaţi la două ipostaze – secţiuni  ale volumului – Când timpul învaţă să meargă şi Când timpul învaţă să asculte. O „dinamică a devenirii”, cum e numită în Prefaţă, mişcarea şi ascultarea cerute de existenţa însăşi spre a-i înţelege rosturile, pentru că Eternitatea este continuu în schimbare şi, aflăm, „Rămân un fascinat de şansa dată morţii/ De biruinţa ei la toţi, că-i etern seducătoare,/ Poartă în fapt înscrisul ideal, de mâna sorţii,/ Trimişi spre locul unde numai timpul moare”. Mişcarea ţine de starea de reflecţie, căci „Viu îmi este astăzi gândul,/ Ce vi-l las spre neuitare!.../ Cât pe lume-mi curge rândul,/ Ochii-s pironiţi în zare/ Iar din ei zboară visându-l,/ Dorul Dorurilor care// Iscodeşte prin unghere/ […]”. Ascultarea este privirea întoarsă spre trecut, spre înaintaşi, ea se deschide cu Zamolxis, pentru că „Mă doare în glia ce-mi urcă prin tălpi osânda”, pentru că „Zidit e piedestalul  de înălţare pentru toţi acei,/ care din Geniul anonim îşi trag trudind izvodul,/ ca, pe urmele lor păşind întreg cohort-norodul,/ Să îi urmeze… dar, fără a-i diviniza că ar fi zei!...” Aici, sub ascultare, erosul transpare mai lesne, cu toată încărcătura de sens existenţial: „Aşa-i că Femeia-i grozavă prin ce ascunde!?/ Iar tot ce arată mai spoi schimbă în lumină,/ Căci rosul Ei, tainic venit din Cer, pe unde,/ Aduce măreţia gângurindă care ne însenină!” Tot aici apare mai clară atitudinea etică, patriotică, constatarea că există o speranţă de mai bine: „Români! Ne-am maturizat şi-nţelepţit!/ Fac cu mândrie această constatare,/ Doresc de acum ca fără de sfârşit,/ Să-nvingem răul în dreptu-i fiecare!// De mai apar şi lupi îmbrăcaţi în oaie/ Avem mujloace şi ace la orişice cojoc,/ Cu legea dreaptă şi virtutea ce ostoaie/ Românul nu mai bate pasul în loc!” Optimismul autorului este reconfortant, cititorul poate să se-ncline şi să se bucure de imaginea senină a realităţii prezentate Când Timpul stă pe gânduri. Ori poate sta şi el pe gânduri, întrebându-se: aşa o fi?

Ionel Rusu aduce şi cu această carte de versuri obolul său artei poetice româneşti, prin multitudinea unghiurilor, oglinzilor prin care priveşte realitatea interioară şi exterioară a existenţei cotidiene, spre a dezvălui cât mai mult din complexitatea şi sensul ei.

Gabriel Alexe – Geometrii intime

 

Canonul Alexe

 

Erosul lui Gabriela Alexe este o alcătuire foarte precisă şi funcţională. Pentru poetul câmpinean din Botoşani, simţul poetic este un loc geometric (ne-o spune chiar în dedicaţia de pe prima pagină a cărţii!). Totul este ecuaţie, dar cu multiple necunoscute, valoarea unora dintre ele ni le dezvăluie şi aici poetul, ghiduş, ca unor copii naivi într-un limbaj perifrastic. Paradigma sa este cunoscută, nimic enigmatic de-acum, dacă ai avut norocul să citeşti Tango in braille, atunci ştii că „Simţul echilibrului e viziunea unui copil ventriloc// un copil e un milkshake de fiinţe cu spaima la purtător/ toate fiinţele reproduse după tiparul originar/ contaminează realitatea zilei”. Iar mişcările le-ai aflat deja dacă ai avut bucuria de a citi Esenţa maşinii – cu secţiunile diagrama mişcării, prima mişcare, a doua mişcare etc.  Geometriile intime nu repetă, ci completează şi adânceşte viziunea asupra liricii erosului, chiar dacă ne aflăm înlăuntrul aceluiaşi canon bine alcătuit şi structurat de un profesionist la formei pline de conţinut, Canonul Alexe. Nu voi uza de căile bine descrise de domnul Virgil Diaconu despre Canonul poetic, de exemplu, ori de ideile post-marxiste anticanonice ale domnului Jean-François Lyotard despre eroziunea internă a principiului de legitimare a cunoaşterii, ci mă voi rezuma la a căuta câteva din elementele algoritmului pe care un matematician pursânge precum Gabriel Alexe îl propune în vederea călătoriei pe calea emoţiei spre îmbogăţirea simţirii cât mai adânci a sinelui subjugat de iubire. 

Geometria sa intimă este foarte materială, abstractul presupus este evitat cu obstinaţie. Avem „epiderma”, „linia curbă a buzelor tale”, „orbitele pleoapei/ în al treilea/ ochi”, „respiraţia uşoară/ suportă atingerea cărnii”, „aripa unui fluture monarh/ o lacrimă desculţă pe obraz” – toate cu încărcătură metaforică şi emoţională maximă, în contextul bogat de imagini. „Rup din mine cămaşa/ Celui ce mă ispiteşte” zice poetul, reproşându-i iubitei ardoarea: „eşti lacomă va o lumină”. La care adaugă mai mereu, ca un refugiu inerent,  o multitudine de elemente ale naturii vii: „polen scuturat/ peste mirişte// o sulfină/ un mac/ o cicoare”, „corola unei albăstrele/…/ sferă plină de roze”, păsări, insecte… Toate sunt mai mult decât decor, sunt părţi ale dezvăluirii emoţiei erotice care se revarsă în toată fiinţa, în tot universul exterior. De aici până la „feriga trupului tău”, „Miracolul din miezul crud/ al nopţii/ pe şoldul tău se spulberă/ regeşte/…/ vrăjitul mercur/ dă sânilor tăi/ lumescul contur// visez un galop de cleştar/ peste buzele tale”, „Cornul lunii sărută pielea/ fără să o atingă/ bătăi de aripă/ peste coapsele tale/ în coadă de rândunică”, „corbii desfac cătuşele reci/ ale sânilor tăi” – este un pas foarte mic, foarte lesne de făcut. Gabriel Alexe îl face, după cum se poate afla din lectura poemelor sale, după un algoritm bine strunit, în care pendularea strict controlată între materia vie şi sentimentul profund se petrece asemenea traiectoriei cunoscute a pendulului lui Foucault – alene, fără grabă, supusă atracţiei universale. Diferenţa esenţială este că în acest algoritm canonic omniprezentă este atracţia este universal erotică: „îmi închipuiam/ cum ne părăsesc minţile/ ca să ne încapă mai bine/ sufletul/ într-un film mut/ cu scene lascive/ pe nisipul mişcător al clepsidrei”.

________

* Gabriel Alexe – Geometrii intime, editura pim, 2024

 

Liviu Apetroaie - Sau nu

Junimea, 2024

 

Dacă mai era nevoie undeva, pe masa mea de lucru am încă un poet evident rimbaudist – Liviu Apetroaie, vecin cu un lac drag mie, Ciric. Un modernism robust, incantaţii încântătoare şi profunde, ritmuri acaparante ale versului fac din poezia ieşeanului nostru adevărate bucurii ale spiritului, ale [re]cunoaşterii sinelui ascuns, altfel, în cea mai bună tradiţie a psihologiei lacaniene: o revărsare a realului asupra simbolicului, o revărsare a simbolicului asupra realului şi, imediat, o revărsare a simbolicului asupra imaginarului – realul îşi pierde, aşadar, relevanţa, sensul, iar «le parlêtre» adaugă ceva ce este accesibil doar eului profund. Altfel spus, orice răsărit urmează unui apus, dar şi invers, pentru că ele nu pot exista împreună, dar nici nu se pot despărţi vreodată şi cer un „Al Treilea”, amurgul ca revărsare a simbolicului asupra imaginarului. Astfel, poetul de faţă vine mereu dinspre un amurg constant: „subt tălpile speranţei/ nimic nu mă mai creşte/ doar temniţa lumină/ dar înţeleg…/ sau nu// în palme zdrenţuite/ se-arată doar amurgul/ o rază răstignită/ dar înţeleg…/ sau nu// nici aerul nu ştie/ întoarsă respirare/ să nască-n ea uitare/ da înţeleg…/ sau nu”. Astfel sună ritmul şi melancolia poemului ce, din start, dă seama de intenţiile autorului. Şi dacă aminteşte de acel Arthur Rimbaud din «Ce qu’on dit au Poète à propos de fleurs»: „Toujours les végétaux Français,/ Hargneux, phtisiques, ridicules,/ Où le ventre des chiens bassets/ Navigue en paix, aux crépuscules”  ori de poemul «Crépuscule», al lui Guillaume Apollinaire: „Un charlatan crépusculaire/ Vante les tours que l’on va faire/ Le ciel sans teinte est constellé/ D’astres pâles comme du lait”, înseamnă că nu suntem departe de acea atmosferă plină de har care traversează secolele spre a ne uimi încă odată. Poate de aceea „astăzi pe mal se-adună mateloţii/ să ducă în adâncuri plecarea ce-am rostit-o// şi voi vâsli în timpul cel de-ncercare/ sorbind un sunet vechi/ şi noaptea// asfinţitul” – ne duce cu gândul la «Le bateau ivre»: „Si je désire une eau d’Europe, c’est la flache/ Noire et froide où vers le crépuscule embaumé/ Un enfant accroupi plein de tristesse, lâche/ Un bateau frêle comme un papillon de mai.”

Ca fiinţă vorbitoare (le parlêtre  lui Lacan), eşti îndemnat: „nu ridica tâmpla/ de pe orizontul absurdului/ nu te trezi/ visează/ stai acolo adormit/ beat de existenţă/ stai acolo”, pentru că „poete/ n-ai nicio lume/ nicio formă de a exista/ tu fluieri/ aşa/ fluieri// te aude nimeni”. Liviu Apetroaie urmează, aici calea care-a condus, în prima parte a secolului al douăzecilea, la un Gregor Samsa ori la un Meursault, ceea ce este cu totul firesc. Chiar personajul lui Camus pare că spune aceste vorbe: „mama nu uită că întâlnise cerul/ în chiar clipa naşterii mele” şi „ziua-i egală cu moartea/ moartea-i egală cu noaptea/ziua egală cu ce/ viaţa egal cu ce”. Absurdul este legea existenţei într-o lume în care haosul domneşte fără a fi recunoscut, în care cu toţii privim în abis nepăsători, ignorând faptul că şi el priveşte înlăuntrul nostru şi ne mistuie. De aici şi lirismul intrinsec al poeziei acesteia, în care se explorează lipsa de sens, iraţionalul şi disonanţa vieţii, adesea ca răspuns la crizele profunde din care nu se poate ieşi decât prin abandon, cu o privire care descompune logica obişnuită şi scoate în evidenţă incoerenţa existenţei, în confruntarea dintre căutarea umană a unor rosturi şi tăcerea lumii indiferente. Liviu Apetroaie este convins că poezia este cea mai înaltă spiritualitate, că ea, ca formă de artă, acţionează drept mijloc de a transcende limitele şi slăbiciunile umane. Puterea visului şi a sentimentului, conform lui Nietzsche, este faptul că a simţi, a dori sau a iubi e ceea ce poate fi interpretat ca o elevare poetică. Poezia, în sensul cel mai larg, este o formă de artă care ne permite să revrăjirea lumii, să o vedem nu ca pe o soartă predeterminată, ci ca pe ceva ce poate fi modelat. „Devino ceea ce eşti” – această faimoasă maximă nietzscheană implică depăşirea de sine, afirmarea propriei voinţe de putere şi transformarea vieţii într-o operă de artă – un act eminamente poetic care ne ridică deasupra „gloatei” sau mediocrităţii. Acesta este demersul în care se angajează Liviu Apetroaie, observat de numeroşi comentatori, de-a lungul vremii. În Sau nu, cartea de faţă, nivelul de abstractizare şi de profunzime a atitudinii este ridicat. O litanie ne anunţă că „absurdul a-nceput spre asfinţit/ mă adunam să plec reîntregit// strigam la aripi să vină deodată/ să simtă ele coasa-nveninată// iar ghearele din ochi căzute la picioare/ să vadă-n noaptea asta cum se moare// suflet uşor suit pe asfinţire/ simţindu-şi ca un foc/ prelunga primenire/ tu nu ştiai/ dar eu mă prea gândeam// zăcea lumina şi orbeam”. Recursul direct sau subtil la transcendent face şi el farmecul poeziei acesteia. Harul este lăsat să se manifeste deplin, încântarea cântării subjugă pe cel ce citeşte şi se bucură; se bucură de durerea care nu poate fi ignorată, dar poate fi sublimată prin cuvintele magice ale poeziei. Cum aflăm de la Nietzsche: „A trăi înseamnă a suferi, a supravieţui înseamnă a găsi sens în suferinţă.” [„Leben heißt leiden, überleben heißt, im Leiden einen Sinn finden”]. Nietzsche, cel ce-şi are locul său privilegiat în fundamentul gândirii poetice a lui Liviu Apetroaie. Nietzsche care vedea arta, inclusiv poezia, nu doar ca o simplă estetică, ci ca o forţă spirituală ce permite depăşirea suferinţei şi a banalului. Este curat Nietzsche (Zarathustra) aici: „spaimele acestei nopţi/ le voi trăi într-o zi/ până la firea lor// acolo unde va fi frig/ şi-mi va trebui cămaşa/ grea de la tine/ pentru demonizare// nu voi şti cât de aspru ne va fi/ împreună ne vom străbate/ca pe un copil ucis lângă anotimp// aşa se arată iubirea// trecerea noastră pe malul/ de dincolo de lacuri/ cu paşii pe ape”. Dar un Nietzsche trecut prin filtrul poeticii lui T.S. Eliot, cel care a rupt tradiţiile poetice anterioare şi care ne spune în «Ţara pustiită» (The Waste Land): „Ce rădăcini se agaţă, ce ramuri cresc/ Din aceste gunoaie pietroase? Fiu al omului,/ Nu poţi spune sau ghici, căci ştii doar/ O grămadă de imagini sparte, unde soarele bate,/ Şi copacul mort nu oferă adăpost, greierele nu oferă uşurare,/ Şi piatra uscată nu sună de apă. Doar/ Există umbră sub această stâncă roşie,/ (Intră sub umbra acestei stânci roşii),/ Şi îţi voi arăta ceva diferit fie de/ Umbra ta dimineaţa păşind în spatele tău/ Fie de umbra ta seara răsărind să te întâmpine;/ Îţi voi arăta spaima într-un pumn de praf.” Dacă sintagma eliotiană „O grămadă de imagini sparte” trimite la Eclesiastul 12:5: „De asemenea, când se vor teme de cele înalte şi vor fi spaime în cale, şi migdalul va înflori, şi lăcusta va fi o povară, şi dorinţa va pieri, pentru că omul se duce la cea lungă casă a lui, şi cei care plâng umblă pe străzi.”, sintagma „spaimele acestei nopţi/ le voi trăi într-o zi” din poemul de faţă trimite la Psalm 91: „Nu te teme de spaimele nopţii, nici de săgeata care zboară ziua. / Nu te teme de boala care pândeşte în întuneric, nici de nenorocirea care loveşte la amiază.” OED.

Poetul Liviu Apetroaie merită mulţumiri că ni se descoperă descoperindu-ne pre noi nouă înşine şi felicitări pentru harul rar cu care este dăruit. Aşadar: „cât voi zidi eu oare să te ştiu/ îmblând prin sufletul târziu”.

Paula Bârsan – neCONVENŢIONAL

 Va trebui să ignorăm, socot, de-acum, elucubraţiile, răsfăţurile privind „valorile postmoderne” ale unor scrieri, caracterul celor numite aşa nefiind altcumva decât pur şi simplu reacţii curat moderniste, în marja largă a modelului instaurat, la început, de inspiratul Baudelaire (bine hrănit cu spiritul lui Edgar Allan Poe) şi cei ce l-au urmat plini de har şi atitudine, mai cu seamă Rimbaud şi simboliştii Mallarmé şi Valéry. Baudelaire susţinea că arta nu are niciun scop dincolo de ea însăşi. Este autotelică. Nu are nicio obligaţie. Ar trebui să se considere liberă de relaţia auxiliară cu natura şi societatea căreia i-a fost încredinţată de estetica tradiţională, atât în ​​doctrina aristotelică a mimesisului şi a reprezentării naturii. Postmodernismul, de pe aceleaşi baricade, contestă şi relativizează valorile moderne, pune sub îndoială elitele, îmbină expresia autenticului individual cu eclectismul, adoptă pluralismul stilistic, fragmentarea narativă, intertextualitatea şi autoreferenţialitatea, ironia, parodia, pastişa, neagă originalitatea absolută. Postmodernismul înseamnă, astfel, destabilizare narativă, ambiguitate, finaluri deschise şi o multiplicare a vocilor narative. Textele fac trecerea între ficţiune şi realitate fluidă şi insesizabilă, la fel ca între trăire personală a autorului şi pură imaginaţie. Curat Baudelaire! Sau, dacă vreţi, curat Rimbaud, pe bună dreptate considerat precursorul esenţial al avangardei, rebelul literar care a distrus structurile clasice prin vers liber şi proză poetică, prin fragmentare şi juxtapunere pentru a crea straturi complexe de semnificaţie şi a provoca percepţiile cititorilor. Influenţa sa a pavat drumul nu numai către simbolism şi suprarealism, dar şi către aşa-numitul postmodernism. 

Paula Bârsan poate fi considerată o autoare postmodernă, după aceste principii noi, chiar rimbaudiană sadea. De ce cartea ei, apărută de curând la Editura Universitară, nu ar putea fi considerată un fel de Illuminations? – şi aici Sinele este învechit, precum în faimoasa formulare a lui Rimbaud, „Eu sunt altul” („Je est un autre”). Pentru Rimbaud, ca şi pentru psihanaliză, a afirma că „Eu sunt altul” înseamnă a recunoaşte că identitatea noastră nu este reductibilă la sinele conştient. Înseamnă a admite că există în noi forţe, gânduri şi dorinţe obscure care scapă controlului raţiunii şi voinţei. „Sinele nu este stăpân în propria sa casă”, ar adăuga Freud. Căci subiectul este locuit, prelucrat de un Altul, acest inconştient, care vorbeşte în interiorul său fără ştirea sa. Rimbaud subliniază, astfel, recunoaşterea alterităţii, a stranietăţii sinelui faţă de sine însuşi. Nimeni nu poate pretinde că are o cunoaştere suficient de completă a identităţii sale: va exista întotdeauna o parte din noi de care rămânem străini. „Eu sunt altul” nu este o observaţie resemnată, ci un strigăt de libertate. Libertatea subiectului care se eliberează de iluziile sinelui, care se aventurează dincolo de limitele conştiinţei. Libertatea poetului, care transgresează normele limbajului pentru a exprima indicibilul. Libertatea fiinţei umane care îndrăzneşte să se confrunte cu propria enigmă şi care găseşte în această confruntare sursa renaşterii perpetue. Declarând „Eu sunt gândit”, Rimbaud întrezăreşte descoperirea lui Lacan (1979 ) despre „fiinţa vorbitoare”, „le parlêtre”. Acest concept crucial este prezentat ca o încercare de a înţelege modul în care limbajul şi inconştientul interacţionează pentru a forma identitatea subiectului conceput. 

Aşadar, Paula Bârsan poate nici nu are cum fi altfel decât neConvenţională, spiritul său creator este rob al [re]imaginării lumii dintr-o perspectivă solid hrănită din abstract şi metaforă. S-a observat lesne că vine stilistic dinspre postmodernii George Bacovia şi  Ion Barbu, jocul de gol şi plin din retorica sa fiind eminamente provocator, voit incomod tocmai pentru a dezvolta realităţi aparent ascunse spiritului comun. Petre Isachi afirmă, pe bună dreptate, că personalitatea estetică a scriitoarei, care interglosează ironic „pe marginea existenţei”, cu sine şi cu Lumea, cum ar spune Cioran, se află în ştiinţa şi arta de a se apăra de „primejdiile înţelepciunii”, adică de a nu se înstrăina în „asfixia devenirii”, de a evita căderea în abisul melancoliei, al manierismului şi al epigonismului. De fapt, ea scrie despre viaţa de zi cu zi, care însă ascunde sub rutina cotidiană mai mult suferinţă decât bucurie, mai mult abandon decât angajare. Paula Bârsan se revoltă şi scrie, căci „nevoia de a salva ascunde nevoia de a stăpâni”. „Tăceri de năluci, contururi sparte şi umbre ale preamăririi de sine tornadă aşteaptă... Acelaşi spaţiu în prietenie cu minoritatea, alături de cuibul cu salamandre... Obligaţi la apel, au sosit să onoreze.” Textele sale, fundamental reflexive, te acaparează şi te chemă să te aşezi acolo, înlăuntrul lor, să călătoreşti alături de autoare pe meleaguri reale şi imaginare şi să descoperi sensuri ce păreau greu de aflat la o privire superficială. Iar autoarea pare de fiecare dată alta, joacă diverse roluri spre a te desprinde din mrejele convenţiei. „Când exişti fără să fii, dar EȘTI, musteşte savoarea. Cutezanţă este să curgi de la vărsare spre izvor, să dai peste cap emoţia răsărind sentimente chiar şi pentru perfizii ascunşi, la fel ca pentru cei buni, îndrăzneţi în sabia lor cu tăiş dublu.... Imaginea o iubim mult, ca fardul, indispensabil pe chipul defunctului ce zâmbeşte spre putrezit, uitându-l prematur pe viul, doar ascunzându-ne repede sub pânza uscată a negrei lentile polaroid, cât încă nu lăcrimăm, să nu ne expunem oricum.” Reflecţia merge în profunzime, în căutarea unor sensuri care să evite riscul ontologic. „Puterea, act de voinţă şi mare subjugare când moartea este mereu în sfidarea prea indecentă şi luptă, nu e absentă, nu-i pasă de expunerea goliciunii la intervenţia spre a ei salvare. Spoiala e preţuitoare minciunii aflate, prostituţie ascunsă... targă spre degradare. Indiferenţa nu e vidă, dar pare atunci când se retrage, naşte lanţul nepăsării amare, concentric încercuieşte până un timid soare răsare lângă neagra lună plină, sufocată... sângeriul picură în naştere strigăt de prunc... Ruşinea înfloreşte obrazul inocenţei, timiditatea răzbeşte pojghiţa.... Bunul simţ, curajul, cinstea sunt puse la colţ, iar singurătatea nu-i solitudinea neincluderii în laţul plăcerii, preamăririi.”

 Este aceasta o carte de recitit, de păstrat pe noptieră, cu riscul, desigur, de a-ţi provoca adesea faste insomnii. „Puterea poate orice când e peşteră pentru muza sleită de pe sofa…” – zice Paula Bârsan şi, zău, chiar are dreptate!

Mariei Vasilescu - Priveghi la capătul sensului

 

Maria Vasilescu, alte figurine de ceară fierbinte

 

«Cine nu ştie să imprime lucrurilor voinţa sa, cel puţin le mai imprimă un sens: adică el crede că înlăuntrul lor se şi află cuprinsă o voinţă.» (Friedrich Nietzsche, Amurgul Idolilor)

Dacă aş spune că poezia Mariei Vasilescu, în Priveghi la capătul sensului, Editura Vinea, 2025, (după debutul excelent cu Figurina de ceară, Art Creativ, 2021), se supune perechii lirice clasice eros-thanatos, n-aş greşi, dar ar fi simplist şi prea puţin. Avem aici o continuare, la acelaşi nivel reflexiv, a ceea ce numeam altădată tratat de erotica descompunerii. Poemul de deschidere – „M-am născut rădăcină/ într-un negru/ asurzitor/ […]” –  m-a trimis instantaneu la întrebarea „ce are viteză mai mare decât viteza luminii?”, al cărei răspuns a fost: „întunericul, pentru că oriunde ajunge lumina, întunericul este deja acolo”. Locuind, născându-te în întuneric – ceea ce chiar nu este decât un adevăr banal –, poţi avea acces la lumină, o poţi cunoaşte nemijlocit în toate formele ei. Şi mai cu seamă poţi cunoaşte umbrele, cântecul, iluziile, visele, care din beznă izbucnesc în lumina cunoaşterii nemijlocite. Rafinamentul limbajului poeziei acesteia vine mai cu seamă din bogăţia de imagini, întâlnirea cuvintelor fiind atent şi mereu semnificativ regizată, totdeauna cu rost, cu iscarea emoţiei şi mai cu seamă a reflecţiei. Fiecare poem este o adevărată bijuterie lirică. Realul se refugiază pe neaşteptate în imaginar, elementele materiale se sublimează în elemente spirituale, uneori transcendentale, în sentimente şi trăiri cathartice. „La hotarul dintre absenţă şi plin/ mai creşte o dimineaţă –// pe braţul ei pâlpâie miop/ când un felinar galben/ când o îmbrăţişare/ rămasă de pază/ la rămăşiţele/ nopţii –/ […]” – totul se întâmplă la un hotar, la capătul sensului, aşa cum am fost preveniţi încă din titlul cărţii. Poeta rămâne să locuiască în spaţiul familiar din cartea excelentului debut, pe urmele unui Camus care crede că e absurd să cauţi sensul vieţii, pentru că omul (oricine) care încearcă va eşua în cele din urmă. Dar el nu se ocupă de o căutare abstractă a sensului, ci de sentimentul absurdului, care apare din conflictul dintre nevoia umană de sens şi tăcerea universului. Această vestală a poeziei, cum o defineam data trecută, face un pas mai departe, astfel că ideea că am putea avea de-a face cu ceva asemănător pisicii lui Schrödinger este foarte pertinentă, socot, o metaforă a iminentei coexistenţe a glasului cu tăcerea, a plinului cu golul, „Aripile vii ale îngerilor/ au fost tăiate/ demult –// […]// demonii îşi flutură mantiile/ simulând violuri perfide/ la capete negre de zi –/ […]”, a morţii cu viaţa [numai trăindu-ne viaţa putem cunoaşte moartea, cum spunea undeva un necunoscut], priveghiul fiind o recapitulare a argumentelor care să dea drept de existenţă Sensului, de a avea un început fără de care nu poate avea un capăt, în final… Poate finalul Sensului înseamnă pierderea sa? Finalul este dovada că Sensul a existat, că a fost, că ne-a condus cumva undeva. Maria Vasilescu îi acceptă existenţa doar ca să-i poată accepta capătul, locul în care, precum paznicul din Vor dem Gesetz (În faţa legii), povestirea lui Kafka, supraveghează intrarea (sau, aici, ieşirea?) din Sens. Ne aşteptăm să o auzim spunându-ne: „Nimeni în afară de tine n-avea dreptul să intre aici, căci poarta asta era făcută numai pentru tine; acum plec şi o încui.” Se păstrează ambiguitatea – dacă am fost ori nu înlăuntrul Sensului. Iar paznicul de aici îşi expune soarta nemiloasă: „Singurătatea creşte în mine/ ca o gheară –// mai trece un prag/ ultimul poate/ şi iese să prade un vis –// dar visul e roşu/ şi arde/ nu-i pasă de zidul de cenuşă/ care creşte în spatele lui –// aş vrea să te strig/ dar tu eşti/ şi focul şi cenuşa”. Dualitatea existenţei domină întregul volum, spirit şi materie, sens şi lipsă de sens, căutare şi pierdere a lui sunt prezente peste tot, mai explicit sau mai ascuns: „Eu sunt o întâmplare/ de sânge –// cu o gheară înfiptă/ în trup/ zic oamenii/ în cuvânt/ zice Dumnezeu// şi oamenii au dreptate/ şi Dumnezeu are dreptate –// de la începutul drumului/ şi până la sfârşitul nopţii/ gheara eşti tu –// o libertate ascunsă/ din care mă pot îmbăta/ cu singurul aer// de respirat”. Cam asta se întâmplă, în general, în secţiunea Cineva pleacă, apoi „noaptea/ face o pauză/ şi moare” şi urmează o a doua secţiune, Cineva rămâne, unde „fiecare femeie din mine/ iese de trei ori pe zi/ să caute cerul”, iar „rana paradisului/ niciodată închisă” e semn al neantului tot mai prezent, pe când „În luntrea rămasă fără vâslaş/ […]// viul se întinde de-acum/ galben ca miere/ de pe un mal/ pe celălalt”, iar „eu –// privire neterminată/ asupra lumii”. Cu toate acestea, Charon absent fiind de pe malurile Styxului, universul este „crăpat şi gol”, „cerurile îşi închid fereastra/ se pregătesc de fierbinţeala/ tăcerii”, „treptele/ mereu altele/ se desfac/ ca într-un evantai/ ţinut de o mână străină –// […]”. Astfel că „Sunt în ţipăt/ ai cărui paşi aleargă/ nesimetric/ dintr-o ureche în alta –// […]” – ar putea fi o definiţie a sinelui dominat de haosul interior supus, fără voie şi fără speranţă, haosului exterior, al lumii ce-şi caută zadarnic Sensul. Dar, ca şi Camus, poeta nu explorează pentru o căutare abstractă a sensului, ci constată un perpetuu sentiment al absurdului, care apare, iată, din conflictul între nevoia umană de sens şi tăcerea universului.

O carte cu poeme eminamente existenţialiste adevărată, profundă, strălucitoare mai peste tot, provocatoare întrutotul la reflecţie asupra existenţei celui care citeşte, asupra rosturilor existenţei sale în această lume. Eros şi mai ales thanatos, lumină şi mai ales întuneric, trezire şi veghe, pierdere şi mai cu seamă câştig este acest Priveghi la capătul sensului al unei magice vestale a poeziei.

Radmila POPOVICI – Reconstituiri cu Ileana Popovici

 

Un mozaic al memoriei unei familii şi al unor comunităţi văzut prin oglinda unei personalităţi artistice complexe, sub privirile atente ale altei personalităţi artistice complexe – asta ne oferă Radmila Popovici în aceste Reconstituiri pline de surprize şi de farmec. Totul a pornit de la o întâlnire magică, în „curtea mătuşii Ana”, atunci când Floriţoaia Veche [localitate din Republica Moldova] îşi sărbătorea cei 370 de ani de la atestare. Mătuşă pe linie paternă a autoarei, Ileana Popovici mi-a apărut mie [şi m-a fermecat] întâi în adolescenţă, în filmul lui Lucian Pintilie „Reconstituirea”. Habar nu aveam, pe atunci, că a studiat vioara, că a urmat Conservatorul şi este sora mai mică a actriţei Magda Popovici. Mezina unui preot refugiat din Basarabia în România, la Buturugeni, Giurgiu, a debutat, studentă fiind, ca solistă de muzică uşoară la Casa Studenţilor „Grigore Preoteasa” din Bucureşti, apoi început colaborarea muzicală cu Richard Oschanitzky, realizând împreună multe imprimări la radio, la televiziune şi muzică de film. După absolvire (1969), s-a angajat ca ilustrator muzical la Televiziunea Română; a lucrat tot ca ilustrator muzical şi pentru studiourile de film Sahia şi Buftea. Dar cartea Radmilei este mult mai mult decât aflăm dintr-o căutare pe google, ea prezintă într-un mod caleidoscopic un destin marcat de trauma provocată de ocuparea sovietică a Basarabiei. Familia sa, Valentin Popovici şi Nina Neonila Harnaj, s-a refugiat în România de două ori: în 1940, la prima cedare a Moldovei de Est, apoi în 1944, când s-a stabilit în Buturugeni, judeţul Giurgiu. Formal fiind un interviu, presărat cu inserţii de mărturisi, amintiri, impresii ale unor apropiaţi, textul este o istorie a drumului parcurs de-a lungul secolului al douăzecilea de oameni de la ţară aflaţi sub vremi. Floriţoaia, „un sat ca-n poveşti, aşezat lângă o pădure imensă, cu nişte dealuri de vis”, este locul de origine a familiei, bunica învăţătoare („frumoasă şi distinsă”), bunicul cantor la biserică; tatăl se va face preot (Seminarul de la Iaşi), va primi prima parohie la Copanca, lângă Nistru; mama vine din familia Harnaj, din Baimaclia, lângă Căuşeni, buni agricultori şi apicultori, Dumitru Harnaj fiind preot. Bunicii Ilenei, din Floriţoaia, au fost deportaţi în Siberia, în 1940; s-a întors numai bunica Maria, după 15 ani… Ileana povesteşte domol Radmilei cu grijă şi cu amănunte relevante vieţile înaintaşilor lor. Radmila o lasă să se destăinuiască, nu intervine mult, doar îndrumă discuţia spre momente semnificative. Iată, la Buturugeni, „o comună uitată de lume, fără drumuri, fără nimic”, „ai mei nu doreau nicidecum să mai aibă un copil – erau săraci lipiţi pământului. Sora mea avea şase ani sau cinci şi ceva. O vreme au stat în două camere cu chirie. Lampă cu gaz, sobă cu leme, fântână în curte. […] Între timp, mi-am făcut şi eu apariţia. […] Se apropia seceta şi foametea aceea îngrozitoare din ’46.” Şi aşa mai departe… viaţă în comunism trăită cu griji, lipsuri, excluderi pentru o fiică de preot, şcoală cu 15 ani de internat, dar va cânta în corul şcolii din Bolintin şi va juca teatru, O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută. Va intra la Conservator, în 1964, secţia Pedagogie şi Critică Muzicală. Va cânta muzică uşoară – genul romantic, Françoise Hardy şi France Gall – cu Marius Ţeicu, Petre Magdin, Doru Danciu, Nicu Dumitrescu, Pompilia Stoian, Dan Spătaru, Anca Agemolu… apoi în grupul „Aurora”… Richard Oschanitzky [Rici] o va curta „într-un mod foarte romantic”… dar totul se va încheia, îşi aminteşte, cu o suferinţă „care m-a sfâşiat cu totul”. Începe să lucreze ilustraţii muzicale la TVR, este plătită îşi cumpără un palton… Joacă dezinvoltă în filmul lui Pintilie, apoi încă în altele vreo cincisprezece,  îşi aminteşte insomniile şi somnambulismul din copilărie şi de mai târziu… Are o relaţie frumoasă cu studentul mediciniste Tudor… ratată din pricina prejudecăţilor părinţilor lui… Viaţă fără oprire, în ţară, în lume, lumină şi întuneric, ratări şi victorii... „Dăruieşti pentru că aşa simţi. Omul darnic nu se gândeşte ce foloase va avea. Se bucură de actul în sine.” Lecţie de viaţă: ai ceea ce dăruieşti.

Cartea asta nu e un roman, e mult mai mult decât atât, Radmila descoperă un om frumos, o femeie foarte vie şi plină de curaj, eroina unor trecătoare, dar pătimaşe, poveşti de dragoste, cu multe talente artistice, firească, greu încercat şi tocmai de asta o adevărată învingătoare. Cartea asta remarcabilă se citeşte pe nerăsuflate, mai degrabă pe repede înainte, căci nimic nu pare a-ţi permite odihnă, pauze. Ba te îmbie adesea să reiei pagini întregi…

 

 

Aura Christi – Treptele fericiţilor

 

Divinul ca miracol al sinelui

    Pace şi abandon benefic în îmbrăţişarea naturii divine oferă Aura Christi încă de pe prima treaptă-secţiune a cărţii, Elegii pentru Mama. Pot adăuga amprenta nostalgiei, care-i formă inerentă din orice stare elegiacă. Citind „Totul începe cu adevărat/ când nimic nu mai e de făcut” mă duce imediat gândul la afirmaţia ludică şi lucidă cum că „omul are două vieţi; cea de-a doua începe atunci când constată că are numai una”. La poeta de faţă viziunea este din aceeaşi zonă a pozitivului, poemul ce deschide cartea ilustrând un ciclu al renaşterii, ceva de tip samsara: „Se răsuceşte ceva în lut// ca un şarpe în pietre trezit;/ loveşte coaja vieţii rar, apăsat/ şi ferm, ca puiul unui ou/ pe marginea unui cuib sfâşiat.” Foarte potrivit temei declarate, de altfel, şi continuat, ca ton şi substanţă, în paginile următoare. Ni se oferă ritmuri aşezate, calme, „seara se prelinge/ din mâna lui Dumnezeu” „şi păsări atente abia te ating/ zigzagat şi dulce”. Prezenţa continuă a transcendentului este firească, face parte din peisajul şi limbajul comunicării comune, e o treaptă a fericiţilor (şi fericirilor) din „matricea vieţii” – „văd cum legeni, Doamne,/ mesteceni, egrete ce-au năucit/ văzduhul de atâtea ori” ori „Ridică-te şi mergi. Ridică-te/ cum se înalţă dimineaţa/ din tâmple şi focuri, miresme.” Este, astfel, la locul ei şi înclinaţia spre sunetul discret şi constant de lamento al celor mai multe dintre poemele acestei secţiuni: „Copilul cui, Doamne, am rămas/ aici? E noapte-n miresme,/ danaide şi vârfuri, şi ape…/ Na trecut nici un ceas/ de când.. O Doamne, unde e/ mama? Mama mea unde e?/ Printre brazi liniştea urcă,/ tot urcă arhangheli la cer/ şi cât ai clipi îmi răspunde…”. Nimic nu este care să ne surprindă dincolo de aşteptările unei lecturi de tip intens muzical, coerent, plăcut şi mai ales profund ataşat liricului înalt: „Frigul se retrage. Ia-ţi trupul! Ascultă:/ ia-ţi trupul înapoi, în acelaşi tipar…/ Totul e limpede şi nu e niciun hotar// […] Totul e din ce în ce mai limpede: trăim/ între lumi. Da, trăim între lumi…”

Vibraţia versului, va constata cititorul atent, este asemenea aceleia a unei nocturne de Chopin, incluzând contrapunctul ce conduce la o armonie a contrariilor. A contrariilor din lăuntrul fiinţei, desigur. Treapta a doua a cărţii, Utrenii şi vecernii, arată mai clar accentul respectiv, ziua şi noaptea fiind dedicate aceluiaşi scop de împlinire a sinelui prin cunoaştere şi mai cu seamă revelaţie. Cele două Laude alese din totalul de şapte sunt de la începutul nopţii – vecernia – şi de la sfârşitul ei – utrenia, astfel că ni se oferă atât prilejul de a mulţumi lui Dumnezeu pentru ziua ce a trecut şi de a cere ajutor pentru noaptea ce urmează, cât şi ocazia de a mulţumi Lui pentru odihna nopţii şi a cere ajutorul pentru ziua ce începe. Pentru Aura Christi e „Un joc totul parcă: te văd/ pretutindeni, te simt cum aş respira. Mireasma-ţi divină/ o adulmec. Aburul ţi-l simt: e/ acelaşi şi altul mereu. În vis/ sau aievea, te rog, arată-te!” Popasul evanghelic este al odihnei şi al descoperiri unei păcii paradisiace, unei păci a regăsirii şi împlinirii de sine, „Inima mea presimte când tu/ te regăseşti, brusc, adânc,/ acasă, în bezna-i dulce,/ unde râd şi tac, şi plâng// când fiinţa-mi toată e/ întoarsă deodată spre tine.” Sau: „Şi iarăşi nevoia de tine/ spre mine însămi definitiv/ încet de tot mă întoarce.” Seninul domină această treaptă a devenirii, întrebările au totdeauna un răspuns: „Drumul le află pe toate cum ai trage aer în piept./ Mierla respiră şi umbra, simplitatea şi zborul:/ Apa le recunoaşte pe toate în exilul ei: ulciorul.”

Tot noaptea este gazdă secţiunii a treia a cărţii, Trepte. Dar nu o noapte a beznei, ci o noapte a reflecţiei şi a revelaţiei luminoase. „Când te trezeşti peste noapte/ stăpânul unui imperiu/ şi graniţele fiinţei sunt/ lărgite – cât ai clipi – de tot,/ […] // Totul prinde un înţeles.”. Poemele au acelaşi ton de litanie, de ectenie care cheamă, convoacă cititorul să participe la dezvăluirea divinului, să asculte „o melodie care aduce/ liniştea în suflet şi fluturi,/ când apari din magmele nopţii/ şi anii mi-i aduni şi-i scuturi,// o, mamă.”  Metafora relevantă îşi arată mai mult ca oriunde aici bogăţia şi strălucirea: „Sunt, mamă, iarba în care greierii/ scoşi din minţi au uitat să se culce.// Poate, sunt valul izbit de malul muşcat/ de alge, crepuscul, uitare şi ape,/ brusc, întors spre-adâncimi luminate,/ unde vin, în stoluri, să se adape// păsări – copii de suflet ai aerului.” Pacea s-a-nstăpânit peste fire, „Să stai în livadă/ pe aripa serii/ iubind corcoduşii/ aprinşi ai verii.// Să respiri, să numeri/ fluturi plutind/ spre răsărit din coamă/ în coamă, azur şi gând.// Să fii, pur şi simplu.”

Cartea Aurei Christi este chiar ceea ce spune prin titlul ei: invitaţie de nerefuzat la o călătorie miraculoasă pe Treptele fericiţilor întru Credinţă, o călătorie spre lumină şi pace, spre Iubire.