Poem despre păcat şi ispăşire

 

Romanul lui Dumitru Manolache apărut în 2023 la editura Agnos din Sibiu, Violoncelul de ţărână, este ceea ce am putea numi coronat opus, încununare a unei serii de invitaţii la lectura unor texte profund creştine şi cu atât mai mult profund umane, de un curat şi fin existenţialism de sorginte nietzscheană [despre care vorbeam altădată, subliniindu-i «subtila aplecare spre gândirea alienării („de sine şi de Dumnezeu”)» în altă creaţie romanescă a autorului – Nunţi înecate (Fals tratat de supravieţuire), 2013]. Şi acest roman este o pledoarie pentru salvarea omului dintr-o lume absurdă, aici chiar, în fond, carcerală, prin spirit, prin desprinderea de cătuşa mundană şi mărturisirea către sine a eşecului, a ratării existenţei în absenţa adevăratei credinţe. Drumul spre lumină e lung, e greu, e plin de pericole adesea mortale, pentru că, în orice clipă, renunţarea la eliberare este tentaţia cea mai apropiată. 

Avem, de astă dată, un fel de roman epistolar, dar cu un singur expeditor şi un singur destinatar, aşadar nu un schimb de scrisori, ci 19 scrisori trimise de Elina către un jurnalist, care comentează şi chiar începe să se interogheze asupra lui însuşi. „Abia în clipa în care îţi cunoşti umbra începi să trăieşti. Ea te va însoţi permanent, fără să o poţi mitui. Ea e partea ta de întuneric în care ai grijă să îţi doseşti defectele, apucăturile de care îţi este ruşine, vinovăţiile de care fugi […]. Odată descoperită propria-ţi umbră, nu se mai pierde, nu mai dispare, cum se întâmplă cu umbra păsărilor în zbor sau cu cea a feştilei care arde în candelă.”  Reflecţia aceasta apare chiar după lectura primei epistole. Deja jurnalistul are o viziune cu fiinţa care îi scrisese, „respirând posedată de o aristocraţie a durerii”. Crescută şi educată spre a ajunge damă de companie, profesionistă a păcatului prostituţiei,  dar tot „păpuşă dezmembrată lăsată să se înece pe muşamaua murdară a unei mese de bucătărie, ca delfinul eşuat pe plajă”, viaţa nu-i rezervă „altceva decât învăţarea pe de rost a rolului de Nimeni”. Elina, pe nume (de scenă) Anays, îşi povesteşte viaţa de sclavă sexuală, cu întrebările fără răspuns, cu suferinţele, durerile, pericolele, înălţările pe culmile abjecţiei, într-o lume a minciunii şi a şantajului pe cât de ignobilă, pe atât de reală. Relaţia cu familia – doar mama, adică – este incompletă, înseamnă tot neîmplinire, suferinţă, vizitele sunt foarte rare şi pline de tristeţe. Aflată înlăuntrul lumii interlope, supusă şi strict controlată, Anays  nu găseşte cale de scăpare, doar o lumină posibilă apare, după o vreme, dinspre insistenţa mamei de a face o vizită la schit, la părintele Iustinian, la care ea se spovedea de mai mulţi ani. „Nu înţelegeam de ce trebuia să vină Hristos să mă caute, să-mi bată la uşă, să intre şi să-mi ceară găzduire, fie şi numai pentru o noapte.” Trăind într-o lume a fricii, a pedepsei, lipsită de iertare şi de bucurie, nu vede decât umbra, umbra din ea şi umbra care o înconjoară, nu vede cum ar putea ieşi acolo unde e, poate, altceva, altfel. Un bătrânel „din garda veche de diplomaţi”, pus de „stăpânul” ei să o instruiască, îi spusese la începuturi: „Cât timp nu ne vom accepta această natură duală ne vom răni, îi vom răni şi pe alţii, dar cel mai grav, ne vom ignora potenţialul real pe care îl avem fiecare.” Trăindu-şi în păcat toată existenţa cotidiană, este mereu mai aproape de ispăşire când revine, pentru un scurtele popasuri, acasă. Are crize, ca şi cum ar avea de trecut o barieră aflată înlăuntrul ei. „Înainte de a intra în oraş am oprit pe dreapta să plâng. Simţeam durerea cum îmi umblă prin suflet încălţată în nişte papuci de casă mari şi ciudaţi./ – Din viaţa asta minunată, dragă, nu se iese decât bucată cu bucată, îmi şoptea cineva în inimă.” Treptat, după multe întâmplări care de care mai sordide şi mai periculoase, o ieşire pare a se arăta evidentă, necesară, dar este tot din stirpea umbrei, fie a umbrei grele, definitive, veşnice, fie a umbrei abandonării de sine. Îi mărturiseşte mamei: „Mă doare întunericul crescut în mine ca o mocirlă în care se tăvălesc bivolii satului. Umbra nu vrea să-mi iasă din trup, mamă! Doarme acolo în suflet ca într-un cavou de gheaţă.” Pas cu pas, ajunge, conştient sau nu, la soluţia extremă a ieşirii din scenă – aflată la volanul maşinii, la Istambul, iese în decor. „Alergam golită de gânduri, fără să văd şoseaua. De o parte şi de alta goneau pe lângă mine, în sens invers, şiruri paralele de copaci, ca nişte amintiri din plastic.” Se trezeşte pe patul de spital, scapă cu viaţă, dar lipsită voluntar de integritate fizică. După ce este avansată de patroni „şefă de agenţie”, începe să meargă la o biserica românească din oraş, Sfânta Muceniţă Paraschevi. Acolo primeşte mesajul aşteptat: „– Întoarce-te peste apa cea mare acasă, şi multă, şi bună odihnă vei afla…” „Intrasem în biserică de mână cu umbra, care-mi spusese pe drum că se hotărâse să-şi caute altă casă dacă nu mă schimbam pentru că ea se săturase să-mi fie doar uşă. Să se lovească de ea toate celelalte umbre ale sufletului meu ca nişte demoni…”  Părintele Sergiu, de aici, o încurajează să meargă la Avva Iustinian, de la Schitul Sfântul Gheorghe, din Argeş – „E un sfânt, şi atâta a pătimit…”  Ispăşirea aici se va petrece, va descoperi, vorbind părintelui Iustinian şi ascultându-l, ce este călugăria: „o vocaţie, e ca talentul de a cânta la violoncel. Omul caută plăcerea şi fuge de durere, în timp ce Hristos ne spune că dacă vrem să mergem după El trebuie să ne purtăm crucea în spinare în fiecare zi, nu o lăsăm după sobă!” Acesta este un răspuns, dar nu este Răspunsul. 

Mirel Bănică, în cartea sa „Între două lumi. Monahismul ortodox şi modernitatea” (Polirom, 2024), ne avertizează că „este posibil să încerci să defineşti ce este o mănăstire, dar foarte greu să spui sau chiar să înţelegi ce este un călugăr.” Sociologul îl citează şi pe Jean Leclercq (Aspects du monachisme: hier et aujourd’hui, Editions de la Source, 1968), iar apoi ajunge la concluzia că „s-ar putea încerca, […] să se scrie povestea vieţii unui singur călugăr şi, pornind de la aceasta, a întregului monahism. Dar niciodată a călugărului în general.” De aceea, poate, Dumitru Manolache recurge la o metafora care va da şi titlul volumului. A fi călugăr este o „aventură” strict personală, o cale de parcurs de unul singur, „ca o pasăre deghizată în zbor”. „Cât trăim, Elina, nu trebuie să ne încredem în trup, şi nici să ne bazăm pe el, până nu-L întâlnim pe Hristos. Să nu ne facem iluzii că înfrânarea ne fereşte de cădere.” „Trebuie să fim eroi în lupta cu păcatul, cu forţele întunericului şi cu trupul!”. Drumul spre ispăşire, spre lumină este lung şi greu, dar Elina, devenită maica Eleodora, îl parcurge cu neostoire – „Intrasem aşadar vrăjitoare în foc, de mână cu Hristos, şi ieşisem împreună Mire şi mireasă. Mireasă şi Mire! Cum ştiuse părintele să le judece pe toate, să pună fiecare lucru la locul lui, ca să se bucure Dumnezeu de bucuria noastră! Cum îmi dirijase el linia vieţii exact prin foc, ca să mă nasc dar al Soarelui!”

Dumitru Manolache realizează încă un excelent tur de forţă cu acest adevărat poem despre devenirea întru Credinţă, indiferent cât de jos a ajuns să fie trupul ce şi-a pierdut spiritul. 

_________________

Revista Nouă - no. 1(128)/2024

Meda Perţi - Imposibila respirare

 «Nu poţi zbura cu o singură aripă»

 

Asta ar putea fi una dintre concluziile poeziei scrise de Meda Perţi, o poezie despre visul de neîmplinit al ascensiunii, într-o lume absurdă, pentru că „Există un sus pentru orice suflet/ suspendat între fire de cer”, dar „vorbeşti limba penelor pierdute/ într-un zbor poate prea înalt/ pentru braţele larg deschise/ ale secundei”. Sunt aici nostalgii ale clipelor faste în braţele naturii – „m-am întrebat dacă mă recunoşti aşa/ îmbrăcat
ă în frunze/ îmbrăţişată de vulnerabilităţile timpului/ pe care doar zborul le vindecă”. Albastrul [cerului] şi Verdele sunt culori-martor ale dorinţei vag erotice, în robia necomunicării, a suferinţei carnale, a rănii deschise hrănindu-se din absenţa de sens, în cea mai bună tradiţie postmodernă a existenţialismului ateu sartrian.

Aflăm că „e prea mult zgomot în tăcerea asta asurzitoare”, atunci când „Alerg zdrelindu-mi carnea/ de cuvintele nerostite ale celorlalţi/ alerg şi carnea descoperită/ zvâcneşte la fiecare atingere a zilei/ şi a nopţii/ şi a vântului”. Imposibila respirare este ratarea continuă a popasului benefic – nu sunt rădăcini, nu este nici zbor, doar o alegare imposibil de oprit, o fugă din hazard în hazard, precum o ieşire din cuşcă în altă cuşcă. Prizonieră a unui univers apăsător, Fiinţa este de regăsit, de reconstituit din fragmente alese aleatoriu, din ceea ce pare a fi: „port cu mine în fiecare zi/ o bucată de lume inertă/ nu ştiu dacă mai trăieşte/ sau dacă e doar conturul/ unui soare îngheţat/ care mi se oglindeşte în iris”. Invocaţia Sinelui ca salvare din apatia perpetuă – „reinventează-mă suflete/ îmbrăţişează-mi penele/ ce vor să zboare arzând/ spre miezul culorilor” – se arată a fi imposibilă: „e greu să-ţi înveţi aripile/ să-şi numere paşii pe pământ/ în aşteptarea luminii/ desenându-le pe cer/ confuz... îndepărtat.../ respirarea...”. Cuvântul nu este de ajuns pentru a face ascensiunea, dar poate crea iluzia ei, poate umple golul existenţial, poate stinge senzaţia lipsei de împlinire, de sens, poate oferi o cale de ieşire: „dorul de lumea mea neinventată/ mă face să-mi strâng bagajele/ în fiecare seară/ e doldora de tine în fiecare buzunar/ mai ales în cele ascunse/ de ochii lumii”.

Discret, erosul se strecoară – se insinuează! – înlăuntrul fiinţei şi ocupă şi locul thanatosului, zeităţi precum Nyx, Erebos şi fratele său geamăn Hypnos sunt absente (cuvintele somn, dorm nu apar în carte, doar „întunericul de care am fugit/ cade peste  mine/ strivindu-mi aripa”), lucru interesant şi semnificativ, o marcă sugestivă a creaţiei poetei de faţă, o trădare a tradiţiei milenare, de la preoteasa Enheduana şi de mai departe citire. Iată proba: „Mi-e din ce în ce mai uşor/ să vorbesc despre moarte,/ nici măcar când o privesc în ochi/ nu mă mai înspăimântă/ alunecarea rece, şerpuitoare/ în jurul mâinilor mele înălţate spre stele./ E doar un suspin repetat/ al aripilor reînmugurite/ care nu şi-au cunoscut rădăcinile.” Iluzia e perfectă, chiar „lumina ţesea hotare/ între bine şi rău” şi „îmi era dor să mă scufund/ în întunericul tău/ mi-am înfipt degetele în muţenia ta/ sorbind-o la nesfârşit”, când „degetele mele nu mai ating înaltul/ mă păcălesc uitându-mă în oglindă/ pentru fiecare rază a răsăritului”. Însetarea este a tăcerii elocvente, nu a cuvântului care iscă iluzia!

Meda Perţi este deţinătoarea unor secrete ale împăcării cu absurdul existenţei pe care, generoasă fiind, ni le şi împărtăşeşte: în „joaca de-a moartea/ şi de-a viaţa”, „întotdeauna am ştiut/ că demonii interiori/ citesc în scurgerea roşului din mine/ cu cât mai deschisă carnea/ cu atât mai profetice/ amintirile lor/ din viaţa de îngeri” (sensul sângelui). O carte de debut matur, consistent, artă poetică clar definită in actu, adică văzând şi făcând, ce altceva decât poezie adevărată, poezie dintotdeauna.

Costel Stancu - Noaptea creioanelor lungi

Poezia ca artă combinatorie

 Costel Stancu îşi asumă condiţia esenţială a poeziei încă din primul text al volumului „Noaptea creioanelor lungi”: „Te iubeşti cu fantoma din mintea ta,/ […]/ – neobosit croitor al nimicului”. Mai încolo, îşi întreabă iubita: „Eşti tot frumoasă ca nimicul?” Ori crede: „Cândva, voi fi fericit să pot spune că am fost acolo/ când nimicul a dat peste buza paharului.”  „Nevinovat este nimicul de propria-i nimicnicie”, zice Friedrich Nietzsche (Also sprach Zarathustra). De aici, poate porni neîndoielnic o direcţie interesantă de interpretare a demersului poetic al reşiţeanului nostru. Pentru că el vine cu siguranţă dinspre filosofia germanului, cartea de faţă stă mărturie, fiind chiar construită precum cele ale filosofului din secolul al nouăsprezecelea, un fel de colecţie de aforisme, scurte eseuri şi discursuri pe teme diverse; morală: „Te-ai născut prezumtiv vinovată: o piatră azvârlită la/ întâmplare, lovind obrazul celui ce va greşi abia mâine./ […]/ Femeie/ a tuturor bărbaţilor, ţie îţi scriu acum!” („Dar păstorul ei, preotul ascet, îl spune: «Ai dreptate, oaia mea! cineva trebuie să poarte vina, dar tu însăţi eşti acel cineva, numai tu însăţi eşti vi­novată — numai tu însăţi eşti vinovată faţă de tine...»” – Friedrich Nietzsche, Genealogia moralei); religie: „Trăim în lumi paralele. Doar liniile păcatului/ ni se ating, uneori. Fiecare poartă cu sine/ scheletul păsării tăiate în copilărie, îmi spui./[…] Un spectacol  de instincte mutilate e omul. / O încercare nereuşită  a lui Dumnezeu/ de a se autoexila; „Dumnezeu pierde/ pentru o clipă cheile de la poarta Raiului/ se bucură ca un evadat/ de această provizorie libertate”. („Adevărul a fost considerat drept esenţă, drept Dumnezeu, drept instanţă supremă, pentru că adevărul nici nu era voie să fie privit ca o problemă” – Friedrich Nietzsche, Genealogia moralei); psihanaliză freudiană à rebours : „sunt singur pe cer acelaşi soare/ la sfîrşitul zilei va fugi iar din sclavie/ va fi prins şi adus înapoi dimineaţa/ nenorocirea lui noi o numim răsărit”; „zadarnic te chinuieşti ieşirea din tine însuşi e o alergare pe/  circumferinţa cercului”; etc.

Evident, asta a făcut poetul nostru dintotdeauna, dar poate era nevoie să o reafirme, eventual şi ca esenţă a existenţei umane. Cum zicea despre el, cândva, Vasile Dan: „Nu viaţa trăită a poetului e substanţa lirică, ci însuşi actul scrierii unui text... […] Viaţa fiecăruia e, pe cale de consecinţă, un text („trăieşti ce ţi-e scris”, se şi spune) scris de însuşi Dumnezeu.” (arca, 7-8-9 / 2016). Aşadar, creioanele care apar în titlul cărţii lui din 2009 (Înghiţitorul de creioane) şi în al acesteia din 2022, au un rol simbolic evident deasupra existenţei lor fizice, creioanele sunt creatoare de „text”, deci iniţiatoare, creatoare de real, de viaţă. Un poem ce poate fi o posibilă ars poetica susţine pe deplin dependenţa de scris: „Poezia e felul meu de a mă preface fericit/ cînd găsesc în palmă o pungă cu arginţi/ – dovada că am fost vîndut mie însumi/ […]/ Poezia e/ mai nevinovată decît piatra de la gîtul înecatului./ M-am întrebat mereu dacă atunci cînd scriu/ trăiesc iluzia Celuilalt”. Amprenta freudiană este similară cu aceea din mărturisirea lui Franz Kafka: „Viaţa mea constă şi a constat întotdeauna în principiu din încercări de a scrie […]. Dar să nu scriu era deja a fi întins pe podea, apt să fiu măturat. […] Pentru că existenţa scriitorului este într-adevăr dependentă de biroul său de scris. Dacă intenţionează să scape de nebunie, într-adevăr nu trebuie să-şi părăsească biroul de scris; trebuie să se ţină de el cu dinţii.” Ce să vrei mai mult decât sursele intime posibile ale dependenţei de Creion ale lui Costel Stancu? Atmosfera nietzscheano-freudiano-kafkiană domină poezia acestui volum, cititorul nu are cum ieşi din capcana în care se află din momentul în care a început lectura: „un trapezist căruia încă nu i se dă/ voie să facă saltul mortal rabdă şi taci îi strigă proprietarul marelui circ” – e o imagine ce pare a veni din parabola nietzscheană a funambulului  –  „doamne cît îmi place să mă las înşelat de/ nevinovatele jocuri ale realităţii de aerul lor solemn”. Iar dacă simţim pe alocuri discrete şi plăcute ecouri blagiene, să ne bucurăm şi să ne amintim că poetul-filosof a fost un excelent cititor şi iubitor de Nietzsche, mărturie stă, cel puţin, eseul din Fenomenul originar.

Toată poezia lui Costel Stancu este susţinută, însă, de forţa imaginii, de bogăţia uimitoare a metaforelor, care curg dintr-una într-alta, ca într-un puzzle aparent aleatoriu, dar creator de interpretări ale unei realităţi greu de stabilit dacă este (trăire) interioară ori descriere exterioară, arta combinatorie a poetului fiind fără cusur. Totul este judecată a realului imaginat, aparent, posibil sau, mai ales, vizibil cotidian. Nu există decât vinovăţie, „chiar dacă mori/ eşti fericit seara după ce îţi dă să bei/ otrava dulce a îndoielii”, însă excepţie face, oarecum, nostalgia vremii copilăriei (vezi „Un copil fericit ce paşte o turmă de capre.”), dar şi aici, cam ca peste tot, parabola etică ocupă rol dominant. Frumuseţea versului are totdeauna drept corolar o pildă, totul este „joc secund”, nu neapărat mai pur…, aparenţa epică este, la început, derutantă, pentru ca repede să devină lirism angajat în demonstrarea unei stări reflexive acaparante: „niciodată nu rămîi cu adevărat singur te însoţeşte/ memoria acest animal de companie care ţi-a fost/ dăruit încă înainte de a te naşte”.

Am putea adăuga volumului, ca subtitlu, „poeme de înrobit cititorul”, pentru că dimensiunea existenţialistă este prezentă, fără să facă altceva decât să convingă la implicare în existenţa intimă, profundă, a poetului – am numit deja pe Kafka, am putea adăuga Camus din Mitul lui Sisif („A vrea înseamnă a isca paradoxuri.”) ori Sartre din Fiinţa şi neantul („Esenţa omului este libertatea de a alege. Omul este condamnat să fie liber, îşi alege libertatea, esenţa, şi-n aceasta constă măreţia, disperarea şi neliniştea lui.”) Poetul este dependent de text nu doar pentru îl produce fără a se putea opri, ci şi pentru că se hrăneşte cu text. Realul ajunge la el nu numai ca imagine văzută şi trăită, ci mai cu seamă ca text asimilat, înţeles, judecat, din surse externe şi din surse interne, şi devine tot text, încărcat de sensuri noi, de emoţii noi. Cercul se închide, dar este mereu mai plin de culoare şi emoţie.

Costel Stancu nu scrie poezie de duminică, cartea lui trebuie păstrată, poate, în buzunarul salopetei, te munceşte, te pune la treabă şi, ceea ce este cel mai important şi deloc periculos, creează dependenţă. Odată intrat în lumile lui, odată trăit complexul de sentimente, emoţii, idei, vrei să citeşti din nou şi din nou. Dacă „sfîrşitul lumii o să vină când înţeleptul nu se va/ mai îndoi de nimic iar nebunul îşi va pierde/ cercul imaginar pe care îl rostogoleşte prin oraş”, poezia lui Costel Stancu ai vrea să nu se sfîrşească niciodată. Şi aşa va fi!

Ramona Müller – Cealaltă fiinţă a mea

 O poezie sprintenă, dominată de reflexivitate ne oferă Ramona Müller cu această nouă carte a sa, apărută la editura Tracus Arte (2023). Construită aparent rece, lucid, cu o arhitectură a scriiturii complexă, adesea surprinzătoare în unghiuri mai degrabă ascuţite, cu atitudine fără echivocuri (no mercy, cum ar zice americanul), dar şi cu ambiguitatea bine mascată, care face cluul căii secrete către emoţie, împreună, desigur, cu dimensiunea ludică ce e caracteristică întregii creaţii a autoarei. Dacă ar fi numai atât, ar fi simplu de găsit calea unei lesne-receptări, este vizibilă, însă, o puternică amprentă suprarealistă (postmodernă?), cu evidente inserţii ale unui baroc târziu, caracterizat prin rafinament şi extravaganţă retorică. Iată ce ni se spune în interviu (pag. 19): „azi dimineaţă/ i-am ordonat vieţii/ pe loc repaus!/ pe când afară se petrece/ la vie en rose/ în livingul meu/ se afundă mult mai roşu/ în fotoliul comod/ refrenul unui om/ ce mai faci?” şi se continuă astfel, într-un dezmăţ de imagini provocatoare: „ce-am fost ieri/ azi numai sunt”; „uite, acum îmi doresc/ să adorm cu zâmbetul de botez/ şi aşternută/ să-mi fie primul rând de frunze/ cealaltă fiinţă a mea”, spre a se sfârşi cu: „de mâine viaţa/ o ia din loc/ asta da/ cutezanţă!” Am citat dintr-unul din cele mai frumoase poeme ale volumului, dar asemenea bucurii ale lecturii sunt din belşug. Găsim „catedralele satului părăsit/ se înalţă doar în căpiţele de fân” şi „oameni sunt ca oglinzile/ […]/ te simţi întreg// un simplu muritor/ din mulţimea vidă”. Aflăm că „fiecare este rege în lumea lui de nebuni/ fiecare este poet în preaplinul cuvintelor sale/ în rest cerul nu pare decât/ o imensă pată de cerneală”. Foarte prezentă este, fireşte, autorefenţialitatea; poeta se scrie pe sine: „oare sunt suma sau produsul destinului/ ascult şi mărturisesc/ tăcerea ultimei fobii// sunt de-o seamă cu cei care/ mi-au întârziat copilăria”(pag. 25). Interogaţia asupra artei poetice, a travaliului creator, îşi face loc adesea, iar metafora, uneori cu trimiteri la metafizic, îl implică fără îndoială pe lector: „eu sunt fluturele/ care se luptă cu o armată de vrăbii/ nici nu mai ştiu/ pe unde mi-am lăsat aseară/ aripile/ […]/ când nu voi mai fi fluture/ voi fi preot/ şi voi ridica/ fără grabă/ slavă lui Dumnezeu/ din puterea nectarului” (pag. 28), ceea ce ni-l aminteşte – desigur, à rebours – pe oniricul Leonid Dimov, cel cu ale sale „insecte xilofage”. Şi nu doar aici o amprentă onirică se insinuează, este prezentă subtil de-a lungul volumului, în combinaţii dintre cele mai surprinzătoare, dar se cuvine să revin altădată. Altfel, este evidentă o pendulare continuă între raţiune şi sentiment, care augmentează intensitatea dramatică, după modelul străvechi al barocului! A se vedea, mai cu seamă, poemele hainele ne poartă destinul (pag. 75) şi fata îmbrăcată în negru (pag. 79): „în oraşul care face pauză între generaţii/ noaptea trecută/ s-au stins fără somaţie toate jocurile// […]// când circulă bolizii/ fata îmbrăcată în negru/ apare la culoarea roşie a semaforului/ ca să îmbrăţişeze parbrizul prăfuit/ cu fruntea alungită ca o gutuie/ şi cu unghiile tăiate din carne/ […]// fata îmi întinde mâna ei de gheaţă/ în dreptul fiecărui deget creşte/ câte o tristeţe”. Asemenea, femeia cu pantofii roşii (pag. 82) – într-adevăr, „femeia desculţă este mult mai frumoasă”... Materia este Cuvânt, altfel nimic nu ar avea sens, chiar „viaţa începe cu literă mică/ am vrut să mă fac mare/ şi am ieşti din ea” (pag. 36). Textele consistente ale cărţii, Mama Geea şi Omul (pag. 37) şi epoleţii azurului (pag. 57), aparent mai teziste, tocmai asta îmi pare că demonstrează: preeminenţa Spiritului asupra Mundanului. Au o epică poetică muzicală, o vibraţie interioară de tipul lentorii lichide, care, prin coerenţa particulară, le apropie de cantos-urile poundiene, amintesc de acele „iron filings on a mirror”, undeva între unitatea mitică a poemului The Waste Land al lui T. S. Eliot şi fluxul de conştiinţă al lui James Joyce ori Virginia Woolf. Cu vorbele expatului american, „some poems may have form as a tree has form, some as water poured into a vase.” (1918). Aşadar, „suflet ce-ai băut cupa amară/ din ochiul morţii/ cum te zbuciumi cu atâta dârzenie/ când viaţa nu mai are timp/ să se întâmple/ şi trece toată prin simţiri/ cad îngeri din cerul schilodit/ tălpile trufaşe/ strivesc iluziile şi câmpurile de maci” şi toate celelalte versuri sunt semne ale unei atitudini în arta poetică dificil de ataşat unei direcţie anume, redundanţa întemeietoare a substanţei emoţionale oferind Ramonei Müller libertatea de a ne spune adevărul care convinge şi subjugă. Ceea ce şi face în această carte remarcabilă.

Ştefan Caraman - Rudi şi alte cioburi de singurătate*

 

Ne place să ne mândrim cu tradiţia (de fapt, nostalgia…) lecturilor noastre răbdătoare din proze întinse ca dimensiuni, împănate cu analize minuţioase (şi abisale psihologice) ale unei realităţi pe care am dori să ne-o mai apropriem. În fapt, nu mai avem decât arareori răbdarea aplecării asupra unor cărţi „dificile”, lungi monoloage / discursuri ţinute de personaje „puternice şi contradictorii”. Ne fascinează mai degrabă simplitatea şi limpezimea unor întâmplări desprinse / decupate din absurdul firescului cotidian, dintr-o lume a ratărilor repetate şi inexplicabile, a lipsei de comunicare, a dez-empatizării şi a rutinei relaţiilor sociale. În toate, o poeticitate înţeleaptă şi o asumare a destinului care ne aduc aminte de fraza camusiană: „Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit” ori aceea a personajului sartrian: „Infernul sunt ceilalţi”. Ori o combinaţie a amândurora.

Ştefan Caraman adaugă la toate acestea un accent de ironie caldă în privirea asupra lumii, care face derizoriul interior acceptabil ca simbol semnificativ. Chiar jocul de-a „textul utilitar” şi refuzul fabulei (eventual moralizatoare) face din proza lui o oglindă în care ne putem vedea dezbrăcaţi de convenţii şi de iluzii. Ne aflăm căutând să ne pansăm rănile cu durerile celorlalţi. Putem plasa, astfel, autorul în descendenţă cehoviană. Fiinţele care populează cele opt texte sunt măşti ale aceluiaşi personaj – să-i zicem Rudi. Cuplurile care-şi caută împlinirea într-o dragoste (numai) visată sunt formate nu din indivizi care se completează, ci care se aseamănă. Patimile, tumultul se sublimează prin actul fizic în golire sufletească. Când ajunge la (un) capăt, fiecare descoperă abia începutul aşteptării, al umilei speranţe. Sau văd, pur şi simplu, neantul – precum Katalin din „Poveste dintr-o gară”, care dispare în gol „de parcă n-ar fi exista niciodată”.

Personajele lui Ştefan Caraman, vorbesc mult, par a se destăinui timid, nesigur, se agită, o fac parcă pentru a-şi demonstra că există cu adevărat, că nu sunt doar fantasme ale unui demiurg indiferent şi nebun. Li se refuză orice dimensiune tragică. Vor să aibă sentimente, trăiri, dar acestea se dovedesc a fi măşti oţioase. Contururile lor, puternice, individualizate, par deodată desenate pe apă: cea mai mică adiere le schimbă. Uneori îşi joacă alte identităţi (precum în „Călătorie dintr-un război în altul”) pentru a forţa în celălalt o deschidere spre comunicare. Dar totdeauna se dovedeşte că avem de-a face cu acea construcţie a unui tunel de la ambele capete în care se ratează întâlnirea de la mijlocul muntelui. Marele Arhitect a greşit proiectul. Şi-a abandonat creaţia într-o roză a vânturilor.

Cu acest „Rudi…” Ştefan Caraman îşi confirmă harul şi-şi consolidează locul în galeria maeştrilor prozei scurte, ridicând încă o dată vălul de pe o imagine a lumii lipsită de iluzii şi coerenţă, imposibil de (re)cunoscut, cu atât mai puţin de luat în stăpânire.

* Ed. Compania, 2005

Aura Creiţaru - Calliope şi coloniile de fluturi

 Aură de Calliope cu trăsături de Euterpe

 

Calliope este fiica lui Zeus şi a Mnemosynei. E considerată şi cea mai înţeleaptă dintre muze. Întrucât apare în picturi cu un instrument de scris sau cu o liră în mână, e considerată muza poeziei epice. Conform unei tradiţii a pitago-reicilor, Calliope e, să reţinem, şi muză a filosofiei. Din această perspectivă aedică pare că ne invită Aura Creiţaru să citim opera sa din acest volum. Şi ca să nu existe nici un dubiu în abordare, pentru ideea de zbor nu există ataşat niciun aedes aegypti, ci sunt nişte colonii de fluturi („Poate sunt ultimul fluture alb cu nervuri negre fine”), ceea ce ne sugerează să nu trecem cu vederea adierile nu neapărat pasagere iscate de fluierul lui Euterpe, muză a poeziei lirice.

Mărturiile din acest volum ţin de zona sensibilă a atmosferei interioare, a permanenţei trăirilor profunde, reflexivitatea este o componentă asumată, autoarea scrie cu scop, desfide actul gratuit ori dicteul automat, verbozitatea deşănţată, are mereu ceva de spus şi o face hotărât, cu mijloacele cele mai potrivite spre a convinge şi a isca emoţie. Acumulări descriptive decorează peisaje deloc nevinovate, luxurianţa ascunde ori dezvăluie sentimente („Iubesc tabloul cu ramă neagră”), întâmplări („cineva mă pictează sau mă visează”), atitudini („Din când în când cineva în halat alb îmi face recomandări”), sensuri. Natura naturata pare a fi regina poeziei pentru autoare, nu există poem în care să nu dea tonul ori să decoreze iluzia realului sau să inducă interogarea asupra existenţei umane; substanţa se combină viguros cu Timpul în diverse versiuni şi forme – tren, barcă, amintire, trecut, trecut al trecutului, „viitorul omniprezent înverzind orizontul”, eternitate, dar mai cu seamă Prezent, cu suferinţele, tragediile, durerile, neîmplinirile cotidiene. Este demnă de remarcat dimensiunea socială a discursului, mai mult ori mai puţin discretă în substanţa cărţii, nu există loc pentru indiferenţă, pentru nepăsare, pentru evitarea realului celui mai crud. Subiectul războiului este, de exemplu, scos în faţă, vocativul îl face şi mai accentuat („Vedeţi cum se umplu gropile comune/ cu morţi? / […]/ Opriţi războiul! E târziu, opriţi-l acum!”), ceea ce o situează în marja unei retorici a postmodernităţii sociale şi activismului cetăţenesc.

Dar cel mai importat aspect al poeticii Aurei Creiţaru este recursul la dimensiunea transcendentă a fiinţei umane, interogarea din perspectiva credinţei („La ce este bună lumina?!/ De ce căutând-o nu obosim,/ De ce detestăm întunericul,/ Orbi, de ce nu-i uşor să trăim?”), dar şi din perspectivă psihologică, analiza relaţiei Eului cu Sinele fiind adesea startul unui periplu poetic acaparant („Prietene,/ eşti adâncimea ochiului limpezit/ în taina sufletului iubit/ Eu sunt tu când te simţi privit...”). Discrete, aceste dimensiuni ale mesajului liric se insinuează în fundal, în desfăşurarea cotidianului supus translaţiei în metaforă. Discret este şi erosul, prezenţă mai cu seamă subtilă, prin toate vârstele şi formele sale omeneşti – „iubirea e moneda de schimb/ a cuvintelor suferind o selecţie naturală –/ o sublimare, până la rarefiere,/ până la uitare de sine” ori „Doamne, trage-mă afară din hău şi uitare,/ căci sper să ating deodată pământul şi zarea,/ să conving copilul dinlăuntrul sufletului/ că poate să-şi învingă greşeala, scăparea,/ chemând tot mai aproape curajului, iertarea...”

Nostalgia este o mare sursă de lirism, aici muza Euterpe se desfăşoară deplin (v. Testament de insomniac ş.a.). Pe alocuri, Samsara – ciclul naştere, moarte, renaştere – vine ca un răspuns la întrebările privind sensul vieţii – „Căci tălpile minţii ne sunt înrădăcinate/ în vecii vecilor,/ în acelaşi spaţiu de zbatere liberă a gândurilor”, iar Al treilea ochi – „ochiul pineal” – îşi face jocul aşteptat ştergând graniţele timpului, aducând în teren familia, rudele, prietenii, copiii – mai ales copiii! – într-o permanenţă de înţelesuri noi, sensuri uitate, revizuiri necesare. Leagănul amintirii îşi urmează traiectoria fără grabă, în fraze ample, metafore semnificative, delicate, bogăţia limbajului completând frumuseţea expresiei.

O carte cu poezii de recitit şi din pricina muzicalităţii intrinseci a versului, cu ornamente sonore atent prelucrate până la amănunt de către o autoare pricepută şi talentată, care mărturiseşte: „Cred că m-am născut dintr-un vis”…

 

 

Mioara Bahna - Noi ipostaze ale scrisului românesc actual

 

Miile de pagini despre literatură publicate de Mioara Bahna în anii din urmă ne îndreptăţesc să socotim că maturitatea judecăţii sale critice este dincolo de orice îndoială. Seriozitatea şi acurateţea cu care îşi construieşte discursul relevant despre opera literară ne permit să îl situăm fără tăgadă la cotele cele mai înalte, lângă vechi maeştri care spuneau: „Critica nu e un periplu în jurul operelor de artă; oglindim frumuseţile drumului, mărindu-le prin activarea colaboraţiei noastre.” (Eugen Lovinescu) ori „Ce este critica în definitiv? O încercare de a determina dacă o operă ivită în timp este în stare să ţină mult.” (George Călinescu). Perspectiva Mioarei Bahna asupra oricărui text literar nu este sec ştiinţifică, ci eminamente artistică, nu are ca suport nicidecum obiectivitatea rece, ci calda subiectivitate, altfel nici nu poate fi judecată estetic Emoţia, sursă şi obiect al oricărei opere de artă, fie că e muzică, artă vizuală, coregrafică ori literară. „Obiectivitatea deplină este o utopie”, spune  undeva N. Manolescu, cel care declara deschis: „eu rămân cu nostalgia esteticului”.

Între aceste repere se cuvine să citim critica Mioarei Bahna, fie că este despre scriitori aflaţi la debut, fie că este despre autori premianţi Nobel. Asumarea lucidităţii estetice înseamnă, evident, responsabilitate şi vocaţie, coerenţa discursului se sprijină pe acumulări ale dezvăluirii aspectelor relevante din oricare text literar aflat în analiză. Ni se prezintă nu numai ceea ce se spune, cu sensurile aferente despre lume şi viaţă, ci mai cu seamă cum se spune, care sunt mijloacele folosite spre a convinge şi, adesea, a subjuga cititorul. Arta, spune undeva, în carte, „este, cu adevărat, una dintre formele de accedere la salvare pe care ni le permite divinitatea”, şi este o convingere a criticului care dă măsura sincerităţii angajamentului în slujba esteticului.

Pentru Mioara Bahna, nimic nu este neimportat într-un text literar, totul are un rost, are un scop, semnifică, este simbol, face trimitere la ceva mai înalt şi mai complex, este nu numai imagine a lumii, „întruchipare a vieţii”, ci şi comentariu asupra existenţei, asupra condiţiei umane, judecată despre societatea în care autorul trăieşte sau pe care o inventează – utopie, distopie –  tocmai spre a dezvălui posibile pericole ori căi de salvare. Când orice este posibil, totul e posibil, deci, nu poate fi ignorat contextul istoric şi estetic, şi, evident, ni se prezintă apartenenţa operei la un curent literar, la o direcţie, asocierea cu un moment ori eveniment existenţial, elemente care permit o bună orientare a lecturii, o îmbogăţesc. Clasicele „genul proxim” şi „diferenţa specifică” sunt întrebuinţate cu îndemânarea profesionistului. Evaluarea se bazează pe un cumul de aspecte dezvăluite treptat, argumentate prin recurgerea la citate relevante. Se poate ghici existenţa unui anumit algoritm al construcţiei discursului critic, necesar pentru a da originalitate, dar şi spre a face cât mai convingătoare judecata axiologică. Prezentarea este acribioasă, precisă, mecanismele uneori ascunse ale creatorului sunt aduse la vedere, referinţele livreşti sunt dezvăluite, ecourile culturale devin argumente ale importanţei imaginarului în contextul mai larg al literaturii, al apartenenţei la un domeniu bine definit.  Vocile autorilor se aud continuu în spatele textului critic, e un murmur continuu, întreţinut cu talent şi îndemânare de Mioara Bahna, nimic nu contează mai mult ca arta poetică inerentă oricărei creaţii literare şi asta ni se demonstrează cu fiecare paragraf. Iată un exemplu de construcţie semantică relevantă cu privire la un text liric: „o analiză temeinică a condiţiei umane începe în carte cu observarea sinelui, a meandrelor funcţionării lui, a dihotomiei fiinţei, din care derivă tot ceea ce este definitoriu pentru om”.  Interesant de precizat este că observaţiile sunt nu numai din perspective strict literare, ci şi din perspective psihologice şi filosofice, autoarea neîntârziind să evidenţieze şi să interpreteze aspecte specifice ale comportamentelor personajelor ori alter-ego-urilor naratorilor din texte lirice ori de proză.

Ceea ce practică, în fond, criticul literar Mioara Bahna este, cu minunata sintagmă barthesiană, un „discurs îndrăgostit”, având ca premisă a lecturii un act de subiectivitate – orice lectură are, de altfel, ca origine un subiect anume, iar subiectul este unul extins, dezorientat, al necunoaşterii. Subiectivitatea nu mai este una lirică, expresionistă sau impresionistă, ci ea este în mod esenţial intersubiectivitate. După Barthes, o teorie a lecturii nu mai este posibilă în afara unei teorii a intersubiectivităţii limbajelor. Scopul cercetării textuale este pentru Barthes noul, definit ca noul existenţial sau erotic opus noului istoric sau sociologic. Mioara Bahna ştie bine acest lucru și pe aceste fundamente construieşte discursul critic. Ceea ce îl face cu atât mai frumos şi convingător .