Carmen Secere sau Armonia cu Întregul

Transparenţa suprarealistă, caldă şi luminoasă a poeziei lui Carmen Secere bucură din nou sufletul cu şaptesprezece poeme (plus o Deschidere şi un Sfârşit) între copertele cărţii numite enigmatic Blank (Editura Neuma, 2023). Aceeaşi derutantă epică lejeră şi acaprantă, de un lirism delicat cunoscut deja din mon amour ma tristesse ori viaţa pe gheaţă / carmen contra carmen/, aceeaşi compunere aparent eliptică, însă cu ritmuri impuse de tăceri, ca într-o inedită partitură, poate acum un pic mai profundă şi indirect mai reflexivă, mai dependentă de o realitate ce pare inventată tocmai pentru că are o atât de mare concreteţe, o excelentă spectaculozitate scenică, chiar cu priviri aruncate pe ascuns în culise. De fapt, construcţia este de tip dramatic, arhitectura lirică este un şir lung de tablouri, un puzzle imens care nici măcar nu are nevoie să fie montat, ordonat. Are coerenţa lui. Are coerenţa unei biografii care poate fi a oricui şi în care te poţi aşeza cu toate ale tale; cu părinţii; cu visele copilăriei; cu plecările dincolo ale celor apropiaţi; cu apariţia fiului Dodi ca împlinire a existenţei; cu iubiţii şi personajele din popasul italian ca nursă („Am învăţat cum se spune «dor» în italiană.”), unde, mărturiseşte, „Cad în mine ca într-o groapă./ O mamă îşi strânge copilul la piept. / Inima mea e goală.” Este experienţa traumatizantă trăită printre fiinţe traumatizate: „E iarnă. Iernile sunt pentru lupi./ */ Să uit durere, trăiesc printre dureri. Îmi vine să mă internez în azil. Dodi e premiant. Îi place matematica. Zâmbesc. Tata l-ar fi purtat pe umeri, să crească înalt. […] La Torino ninge. Tata a crescut fără tată./ Albul însemnă linişte// […]// - Mami, e Crăciun! Nu vii să-mi cânţi?/ Plâng.” (7. ). Aici sunt cele mai multe personaje, cele mai multe voci, cele mai multe vieţi, cele mai multe sfârşituri. Mama, Dodi, Tata de dincolo fac parte din viaţa interioară, aduc echilibru, aduc speranţă. Dar mereu „zbor cu aripile înăuntru”. Şi ei dispar curând, pierduţi într-o tristă abandonare de sine.

Albul este dominant. Culoarele azilului sunt albe, cearşafurile grele de la azil sunt albe, munţii din zare, Alpii, sunt albi, „Pe Francesca o hrăneşte o pompă./ Hrana ei este albă. Ca laptele de acasă./ […] // Francesca e tot mai mică: Nu mai poate face piruete./ Cândva a fost o lebădă albă.” (10). „Mi-e sete de alb./ Albul dă dependenţă. La fel ca pielea copilului./ […]/ Sunt o rană. Pe un pat de spital/ rana este/ ca/ o duminică/ într-un oraş/ de provincie. (4)

 Procedeele artei sale poetice sunt, de astă dată, noi şi convingătoare.  6. Dominiq are pijama cu dungi şi diabet: „Ne plimbăm amândoi prin singurătate./ Eu în papuci. / El în scaun cu rotile.” 8. Niciodată nu am reuşit să trag linii drepte: „Dominiq nu are aer. Îmi întinde mâna. / Ochii lui îmi caută ochii./ […]/ L-am pierdut pe Domniq.” 11. Singurătatea nu e pentru oricine: „Violonistul are pijama albastră./ […]// Ne plimbăm amândoi prin singurătate./ Eu în papuci. / El în scaun cu rotile.”  Ca într-o simfonie, Carmen Secere reia şi tot reia versuri/pasaje în con-texte diferite, însoţită de personaje diferite, dar cu stări emoţionale identice ori asemănătoare: „Poate că lacul e mereu de cealaltă parte.”; „Schimb poziţia ceasului. Mai jos. Să îl ajung.” – dar şi „Schimb locul ceasului. Mai sus. Să îl ajung”; „Singurătatea nu e pentru oricine.” „Visez balerine.”; „Nu ştiu nimic despre iubire.”; „Nu am pus niciodată geam la insectar.”; „Fac o piruetă.”; „Nu ştiu cine sunt.”; „Iernile sunt pentru lupi.”; „Am inima goală.” şi încă altele, mereu cu rost şi cu efect sigur în atmosfera scenei.

O constantă pare discreta referinţă livrescă cu care ne-a obişnuit Carmen Secere: „Citesc «Anna Karenina» prima oară./ Tata ascultă Europa Liberă./ Mă străbate un tren./ Sunt o cale ferată.” (2. Balerinele dorm în oglinzi); „De unde vine întunericul?/ Ucid răspunsul din spatele frunţii./ Recitesc Anna Karenina./ Anna devine mult mai concesivă./ Continuăm să vorbim. / Fiecare pe limba ei./ În final, Anna decide să renunţe la provocările ulterioare./ O îmbrăţişez./ Descopăr cine este stăpânul vieţii mele.” (4. În al nouălea cer sunt descărcări electrice).

O altă constantă este, aici, balerina care apare mereu în vise, dar şi în realitatea azilului italian: Francesca, „Tânără, minionă, fostă balerină./ […]/ Ce face Francesca aici?/ Marissa îmi spune că a venit să moară./ Pământul se clatină. Respir./ Toţi avem nevoie de vindecare.” (8. Niciodată nu am reuşit să trag linii drepte).

Păpuşile sunt deja omniprezenţă, fac parte nu doar din decor, ci şi din viaţa cotidiană.

Când se iveşte şi ocazia unei relaţii amoroase, Elim, alpinist, pianist, avem emoţii noi, descoperiri noi, doruri noi, prieteni noi, drame noi, toate în acelaşi domeniu al albului, al transparenţei, al visului de zbor. Elim dispare. Apare Eric. Matematician. Motociclist. Îl citeşte pe Proust. Apare un pescăruş. Îl numeşte Blank. Generos, el va oferi şi titlul cărţii. 15. Blank – De aici lucrurile se schimbă, totul se înstrăinează. Aceeaşi primă voce a poetului povestindu-se în relaţia cu ceilalţi, dar „Imaginea din oglindă e răsturnată.” 16. Coma. Apare delirul: „Mi-e frică să fiu eu.// Deschid ochii./ Ianuarie zdrenţuieşte./ Balerina doarme în mine./ O lebădă cântă// Nicio balerină nu trăieşte la azil.” 17.Turnul. „Dintotdeauna am căutat scara spre înălţimi/ şi tot ce am găsit au fost nişte trepte de coborât.” Epica este cluul acestei alcătuiri surprinzătoare şi acaparante. La limita realismului miraculos, de fapt, Blank nu este un poem, ci este un roman. Unul care se vrea citit şi recitit, psalmodiat, pus pe muzica inimii. Dacă poeta Carmen Secere va mai comite asemenea gesturi generoase spre extazul publicului cititor, acesta o va iubi şi mai mult şi îi va mulţumi fără ostoire!

Viorica Răduţă – Glasuri şi tăceri

 

Aflată mereu la răspântii, scriitoarea Viorica Răduţă a ales totdeauna calea cea grea, calea suferinţei, calea celor fără de întoarcere, a celor lipsiţi de speranţă dar şi calea experimentului, a neodihnei şi provocării de puternice nelinişti în oricare cititor. Literatura ei – fie poezie, fie proză – este eminamente provocatoare, foarte contemporană nu doar stilistic, ci şi tematic, chiar şi atunci (sau mai cu seamă atunci!) când subiectul este dintr-o realitate istorică. Să amintim doar cărţile de poezie iscate de pandemie (Ai moartea de faţă) ori de tragedia de la Colectiv (Arsura umblă după trup).

Cartea apărută de curând la editura Charmides, cum îngheaţă rochia miresei, este despre ruine – ruinele locuri şi ruinele oameni, ori mai bine zis ruinele oamenilor locuri. Pentru că există o inerentă întrepătrundere între fiinţa umană şi locuirea sa, casa, acasa… Iată un personaj: „el îşi potriveşte braţul de umăr/ şi umărul de înserarea soţiei// […]// e o linişte/ prin care trece cu pielea uscată/ mirat că timpul vine la el// cu stă pe o scândură// acesta era întunericul/ de la un braţ la altul/ aşteptă într-o parte soţia/ în cealaltă vântul/ ţinut de trup” (privirea).

Partea întâi a cărţii – deschide pumnul de pământ de acasă –, din care am citat deja, are nouă poezii vorbind în numele celor dispăruţi din familie: „maşina de cusut mergând/ şi acul înfipt în degetul mare/ tata priveşte stofa spre apus/ de parcă şi-ar coase pielea pe el// […]// o mână i-a ieşit din pământ// apucă noapte din ochii păsărilor” (costumul tatălui meu este mort); „când zilele mamei/ nu se mai ajung una pe alta/ mă apropii de seară// […]// mâine va noaptea în care/ soţia fratelui meu face perfuzii/ somn îngheţat/cu florile desfăcute în curte” (târziu). Emoţia este discretă, surdă, fiind vorba de dispariţii cât de cât fireşti, chiar dacă nu mai puţin dureroase.

Partea a doua, mult mai consistentă cantitativ, alege, la răspântia suferinţei, o cale mai generală şi mult mai dură, cea a conflictului armat desfăşurat nu departe de spaţiul în care trăim şi foarte contemporan cu noi – războiul poartă rochia miresei. departe. Poeta ia atitudine ca un reporter de teren, fără să insiste asupra redundanţei, vede şi ne informeză, descrie peisaje dezarticulate şi oameni asemenea, nu ascunde nimic: „reporterul că/ doar crăpăturile vin la kilometru/ oameni şi le pun la picioare// că/ un braţ nu mai ajunge la trup/ ajunge la tanc/ gheata cu picior retezat cu/ blestemele prin care intră şi ies/ zilele aşternute în jur// […]// pe ecran copilul îşi vede faţa/ ca pe a mamei/ îşi vede picioarele/ tatăl/ să rămână o familie// […]// reporterul dă glonţul al o parte// nu mai e bucurie apusul/ de la roata maşinii blindate/ de la şenile/ pe trup// […] (de la un timp vântul e câmp şi moloz/ o piatră). Este acolo, constată, descrie cu amănunte, metaforizând abundent spre atingerea profunzimilor tragediei, compune puzzle după puzzle în care imaginile capătă treptat o coerenţă neaşteptată şi strivitoare: „când bărbatul a ieşit din ascunzătoare/ pâinea s-a dat în două/ tăiată de explozie// şi femeia s-a dat în două/ în apartamentul fără perete la stradă/ rămas în aer// […] (noaptea încăpuse pe sârma de rufe). Anatomia suferă schimbări uimitoare, intră în combinaţii neaşteptate, „sânii aşteptă să fie călcaţi de şenile/ măcar daţi la o parte// centimetru cu centimetru vântul ajunge la os/ în folie/ singur// afară degetele femeii sunt duhuri/ spiţe înfipte în alte spiţe/ cu noduri la mâini/ băiatul că e degetarul de os mamă// ziua şi noapte peste ferestre// mama ţine roata maşinii pe piept/ în rochia ei/ în cătarea puştii” (vântul de dimineaţă). La complexitatea acestei abordări a realităţii crude, vii, e foarte greu de evidenţiat o strategie a artei poetice. Sunt atâtea glasuri care vorbesc, care se întretaie, care urlă, plâng, tac, încât aplicarea, spre exemplu, a cunoscutei scheme eliotiene ar fi foarte dificilă. Tehnic vorbind, într-o poezie, „primul glas este acela al poetului care îşi vorbeşte sieşi – sau nimănui. Al doilea e al poetului care se adresează unui public, fie el larg sau restrâns. Al treilea este glasul poetului încercând să creeze un personaj dramatic care vorbeşte în versuri; când spune nu ceea ce ar vrea el personal să spună, ci doar ceea ce poate să spună în limitele unui personaj imaginar care se adresează unui alt personaj imaginar. Deosebirea dintre primul şi al doilea glas, între poetul care îşi vorbeşte sieşi şi poetul care le vorbeşte altor oameni, vizează problema comunicării poetice...” (T.S. Eliot, Cele trei glasuri ale poeziei, 1953). Viorica Răduţă pare evident al doilea şi chiar al treilea glas – niciodată primul glas nu este lăsat să se exprime! Devine de înţeles alegerea ei, dacă ne amintim că poetul german Gottfried Benn (Probleme der Lyrik, 1951) înţelege prin poezie lirică poezia primului glas, gândindu-se, desigur, la ceva de genul Elegiilor duineze ale lui Rilke ori Tânăra Parcă al lui Valéry.(*) Eliot este tentat să folosească mai degrabă termenul de poezie mediativă, ceea ce ne poate aminti de muzicalitatea elegiacă a lui Ion Pillat, de exemplu. Nimic din toate acestea în poemele de faţă! Fără poezie pură, fie ea şi „minată” e un pic de impuritate! Ele aduc în faţa cititorului o realitate crudă, nefardată, îl lovesc peste suflet cu ea, îl obligă la suferinţă şi la atitudine! Şi, dacă vreţi, îl obligă pe el să fie meditativ. Astfel că angajarea poetică – numită, pe coperta a patra, de Christian Crăciun „civică” – îmi pare a fi eminamente profund umană, supusă emoţiei celei mai fireşti în faţa crimei lipsite de sens (de parcă ar exista şi crime cu sens…). Desigur, nu este vorba şi de o „punere în scenă”, cum sugerează Eliot vorbind despre al trei glas, dar poezia aceasta este şi foarte „scenică”, reporterul este cel care trage cortina şi dezvăluie spectacolul realităţii, apoi aplică replică pe fiecare personaj, pe fiecare element de decor, chiar şi atunci când personajul este decor ori carnea se combină cu decorul, devenind sentiment: „nu frigul/ nu pântecele scor din femei/ nu ferestrele// în curtea maternităţii doar şira spinării/ încearcă să se ridice/ şira spinării peste şira spinării/ bucăţi smulse din arbori// frica îşi pune mersul pe tălpi/ fă tul dă să se nască/ nu acum nu acum spune femeia/ mai aşteaptă/ ea naşte marginea/ care o taie pe pântece/ încă vie desprinsă de trunchi// măcar o zi să meargă/ pe picioarele pruncului abia născut/ care se lasă în zăpadă/ continuu” (simte carnea). Astfel de scene atroce ocupă pagini întregi ale acestei cărţi înspăimântător de frumoase, provocatoare precum toate cărţile de literatură ale Vioricăi Răduţă, fie ele proză ori poezie. Lectură cu folos!

______

(*) „Am berühmtesten ist die Maxime von Mallarmé: ein Gedicht entsteht nicht aus Gefühlen, sondern aus Worten. Eliot nimmt den bemerkenswerten Standpunkt ein, ein gewisses Maß von Unreinheit müsse selbst die Poesie pure bewahren, der Gegenstand müsse um seiner selbst willen in gewissem Sinne gewertet werden, wenn ein Gedicht als Poesie empfunden werden solle.” [„Cea mai cunoscută este maxima lui Mallarmé: o poezie nu este creată din sentimente, ci din cuvinte. Eliot adoptă poziţia remarcabilă că chiar ţi poezia pură trebuie să păstreze un anumit grad de impuritate, că subiectul trebuie apreciat într-un anumit sens de dragul ei, dacă o poezie trebuie să fie percepută ca poezie.”] – p. 22

 

 

Provocarea jubilării continue

 

Poezia Mihaelei Oancea este mereu aceeaşi şi mereu alta, jocul său înseamnă consecvenţă cu sinele şi divergenţă cu eul; sau invers; un psiholog ar putea afla ori nici măcar el nu ar şti care-i adevărul. Dar există un adevăr dincolo de acela al emoţiei complexe pe care poezia mereu provocatoare a Mihaelei îl afirmă? Avem mereu acelaşi discurs îndrăgostit (despre el aminteam altădată), care, cum spunea Roland Barthes, „este un portret care se propune; dar acest portret nu este psihologic; este structural: ne oferă un loc în care să vorbim: locul cuiva care vorbeşte în sine, cu dragoste, în faţa celuilalt (obiectul iubit), care nu vorbeşte.”[1] Astfel ne vorbeşte Mihaela Oancea, în cartea sa De-a viaţa (Limes, 2024), despre sine ca despre noi, „puisque c’est tout le discours amoureux qui est tissé de désir, d’imaginaire et de déclarations”[2]. Din această perspectivă, demersul ei se umple de sens: este lumea acelui „ca şi cum” povestită Celuilalt şi Celeilalte, fiinţei interioare care o locuieşte. Lumea unui „ca şi cum” ai trăi cu adevărat, „şi te trezeşti din suflul continuu al adrenalinei/ paznic într-un muzeu ce adăposteşte/ ultimele ei atingeri.” (felinare de hârtie). Existenţialismul manifest, agrementat, mai puţin, de astă dată, cu suprarealismul care-i vine bine acestei poezii, domină viziunea autoarei. Ideea contingenţei fiinţei umane traversează cartea întreagă, „nu ştiai pe atunci că toate se vor preface în frunze/ că trecutul trăieşte în tine doar până ce şi tu/ te vei transforma într-o frunză.” (frunze), y compris fragilitatea şi alienarea, precum şi sartriana idee că „omul este o absenţă” („treptat/ te obişnuieşti cu gustul sălciu al absenţei” -  în inima unui bâlci) şi trebuie să se construiască pe sine continuu («L’homme, […] s’il n’est pas définissable, c’est qu’il n’est d’abord rien. Il ne sera qu’ensuite, et il sera tel qu’il se sera fait. […] L’homme n’est rien d’autre que ce qu’il se fait.»[3]). De aici, dezvăluirea celor trei concepte satriene de la care se hrăneşte creaţia Mihaelei Oancea: l’en-soi, le pour-soi et le pour-autrui (ceea ce o va conduce, inevitabil, la „l’enfer, c’est les autres” – dar despre asta, altădată, altundeva). Ca dovadă, poemul efectul Werther, ce aminteşte de atmosfera din piesa Huis clos: „mă trezesc în lătratul unui dulău./ scot cuie deformate fără să simt vreo clipă/ greutatea pietrelor./ nu ştiu de ce s-au prăbuşit podurile/ de ce pantele nu sunt line ori/ ce e cu aceste particule de pudră./ voi privi într-un punct fix/ până când vor înflori cireşii./ aşa nu mă voi mai simţi ca un paznic/ într-un bizar muzeu/ în care lumea dispare lent/ în ţârâitul din ce în ce mai vag al greierilor./ întuneric şi umezeală –/ melcii intră sub efectul Werther.” Simbolistica poemului este complexă, nimic nu este întâmplător în construcţia acestuia: zgomotul spaimei, crucificarea, apăsarea poverii, Golgota, pulberea, omul martor inert la finalul concertului lumii ce va dispărea. Decodificarea este lesne de realizat, expresivitatea versului este bogată şi sugestivă, amintind de vorbele aceluiaşi Roland Barthes: „Limbajul este o piele: îmi frec limbajul de celălalt. Parcă am cuvinte în loc de degete sau degete la vârful cuvintelor mele. Limbajul îmi tremură de dorinţă.”[4]

Şi totuşi, dincolo de limbaj, dincolo de structurile verbale, este Poezia, cu majusculă, în cazul acestei Autoare. Poezia realului bântuit de banal şi suficienţă – „fiinţele de hârtie cresc distopic/ captive în decorul de carton –/ unde ronţăie noaptea lumina prinsă în năvoade/ altele o risipesc şi apoi bâjbâie cum orbii/ căutându-se/ şi negăsindu-se cu adevărat/ niciodată.// fără ştiinţa de a-şi opri căderea/ curg gălbui adulmecând vuietul de cascadă.” (mistuirea de sine). Poezia zarathustriană grăită à la Nietzsche – „când priveşti în prăpastie/ nu ştii niciodată cine te urmăreşte de acolo./ cauţi cu pupilele dilatate realitatea despuiată/ lume jupuită până la somnul dintâi/ intervalul dintre primul şi ultimul ţipăt.// […] distanţele ucid/ iar apropierile strivesc. în celule răcoroase/ singurătatea construieşte ferestre oarbe” (prin lentilele unui binoclu). Poezia erosului romantic – „mă desenezi mereu cu un nou înveliş. uneori/ mă strecori în căptuşeala pardesiului/ alteori mă culegi pe rouă cu tălpile goale şi strigi/ cât eşti de fericit.” (deliberat); „prin lanurile noastre verzi/ suntem din nou două cercuri/ cu atâtea începuturi şi sfârşituri/ că nici noi nu le mai ştim.” (ciudat de uşor); vezi şi tandrele poeme orbită de iarbă, la intersecţia lumilor et alii. Poezia transcendentului salvator – „încăperile te cuprind cu braţe uscate de pământ/ te dau de-a dura prin întunericul gol/ şi-ţi adulmecă frica – singura care te despoaie/ fără sfială// şapte demoni cu chimirele pline de păcate/ umblă în voie prin galeriile de cârtiţe.// ultima ta falangă descleştată apucă/ degetul lui Dumnezeu.” (degetul lui Dumnezeu); „în case/ oamenii ard salvie./ ai nevoie de o singură clipă/ să te împaci/ cu Dumnezeu.” (glissando).

Dar frumuseţea şi emoţia vin uneori chiar din refuzul deriziunii – „nu poţi împacheta şi uita în vreun sertar/ răni ce în loc să se estompeze/ devin sonore/ viscole ce spulberă năzuinţe/ focuri ce îşi exilează urletul/ până dincolo de punctele cardinale.// în hainele lui albe viitorul se profilează/ ca o replică a trecutului./ îţi croieşti drum prin fumul acru/ şi-n liniştea vătuită încerci să respiri/ calm.” (rug). Iar arta poetică înseamnă salvarea clipei: „se lipea de zidurile iatacului răcoros/ ascultând bâzâitul indiscret al muştelor.// câteodată putea fi zărit ghemuit/ lângă troiţa din sat/ cu gândurile fracturate/ tăcut ca o stelă egipteană.// s-ar fi aruncat în Sena cum Celan ori Gherasim/ însă aici – aproape de creştetul păpădiilor –/ poetul a izbutit să facă timpului/ nod” (poetul). 

Ca să nu mă depărtez de contextul pe care l-am ales la început, pot spune că lectura Poeziei acesteia îi dă dreptate lui Roland Barthes: „suntem încântaţi de limbaj, ca nişte copii mici, cărora nimic nu le-ar fi refuzat, reproşat sau şi chiar mai rău: «permis». Aceasta este provocarea jubilării continue, momentul în care, prin excesul ei, plăcerea verbală se sufocă şi se transformă în voluptate, în delectare.” [5]

Aşadar, ceea ce reuşeşte şi de astă dată Mihaela Oancea este realizarea cerinţei lui Goethe: „Opreşte-te, clipă! Eşti atât de frumoasă!” Clipele petrecute citindu-i poeziile sunt, într-adevăr, clipe frumoase”

_____

[1]  Roland Barthes, Fragments d'un discours amoureux, Éditions du Seuil, 1977, p. 7.

[2] Roland Barthes, op. cit., p. 7

[3] Jean-Paul Sartre, L'Existentialisme est un humanisme, (1946), Éd. Nagel, 1970, p. 17

[4] Roland Barthes, op. cit., p. 8

[5] Roland Barthes, Le plaisir du texte, Collection „Tel Quel”, Éditions du Seuil, 1973,  p. 17

Poem despre păcat şi ispăşire

 

Romanul lui Dumitru Manolache apărut în 2023 la editura Agnos din Sibiu, Violoncelul de ţărână, este ceea ce am putea numi coronat opus, încununare a unei serii de invitaţii la lectura unor texte profund creştine şi cu atât mai mult profund umane, de un curat şi fin existenţialism de sorginte nietzscheană [despre care vorbeam altădată, subliniindu-i «subtila aplecare spre gândirea alienării („de sine şi de Dumnezeu”)» în altă creaţie romanescă a autorului – Nunţi înecate (Fals tratat de supravieţuire), 2013]. Şi acest roman este o pledoarie pentru salvarea omului dintr-o lume absurdă, aici chiar, în fond, carcerală, prin spirit, prin desprinderea de cătuşa mundană şi mărturisirea către sine a eşecului, a ratării existenţei în absenţa adevăratei credinţe. Drumul spre lumină e lung, e greu, e plin de pericole adesea mortale, pentru că, în orice clipă, renunţarea la eliberare este tentaţia cea mai apropiată. 

Avem, de astă dată, un fel de roman epistolar, dar cu un singur expeditor şi un singur destinatar, aşadar nu un schimb de scrisori, ci 19 scrisori trimise de Elina către un jurnalist, care comentează şi chiar începe să se interogheze asupra lui însuşi. „Abia în clipa în care îţi cunoşti umbra începi să trăieşti. Ea te va însoţi permanent, fără să o poţi mitui. Ea e partea ta de întuneric în care ai grijă să îţi doseşti defectele, apucăturile de care îţi este ruşine, vinovăţiile de care fugi […]. Odată descoperită propria-ţi umbră, nu se mai pierde, nu mai dispare, cum se întâmplă cu umbra păsărilor în zbor sau cu cea a feştilei care arde în candelă.”  Reflecţia aceasta apare chiar după lectura primei epistole. Deja jurnalistul are o viziune cu fiinţa care îi scrisese, „respirând posedată de o aristocraţie a durerii”. Crescută şi educată spre a ajunge damă de companie, profesionistă a păcatului prostituţiei,  dar tot „păpuşă dezmembrată lăsată să se înece pe muşamaua murdară a unei mese de bucătărie, ca delfinul eşuat pe plajă”, viaţa nu-i rezervă „altceva decât învăţarea pe de rost a rolului de Nimeni”. Elina, pe nume (de scenă) Anays, îşi povesteşte viaţa de sclavă sexuală, cu întrebările fără răspuns, cu suferinţele, durerile, pericolele, înălţările pe culmile abjecţiei, într-o lume a minciunii şi a şantajului pe cât de ignobilă, pe atât de reală. Relaţia cu familia – doar mama, adică – este incompletă, înseamnă tot neîmplinire, suferinţă, vizitele sunt foarte rare şi pline de tristeţe. Aflată înlăuntrul lumii interlope, supusă şi strict controlată, Anays  nu găseşte cale de scăpare, doar o lumină posibilă apare, după o vreme, dinspre insistenţa mamei de a face o vizită la schit, la părintele Iustinian, la care ea se spovedea de mai mulţi ani. „Nu înţelegeam de ce trebuia să vină Hristos să mă caute, să-mi bată la uşă, să intre şi să-mi ceară găzduire, fie şi numai pentru o noapte.” Trăind într-o lume a fricii, a pedepsei, lipsită de iertare şi de bucurie, nu vede decât umbra, umbra din ea şi umbra care o înconjoară, nu vede cum ar putea ieşi acolo unde e, poate, altceva, altfel. Un bătrânel „din garda veche de diplomaţi”, pus de „stăpânul” ei să o instruiască, îi spusese la începuturi: „Cât timp nu ne vom accepta această natură duală ne vom răni, îi vom răni şi pe alţii, dar cel mai grav, ne vom ignora potenţialul real pe care îl avem fiecare.” Trăindu-şi în păcat toată existenţa cotidiană, este mereu mai aproape de ispăşire când revine, pentru un scurtele popasuri, acasă. Are crize, ca şi cum ar avea de trecut o barieră aflată înlăuntrul ei. „Înainte de a intra în oraş am oprit pe dreapta să plâng. Simţeam durerea cum îmi umblă prin suflet încălţată în nişte papuci de casă mari şi ciudaţi./ – Din viaţa asta minunată, dragă, nu se iese decât bucată cu bucată, îmi şoptea cineva în inimă.” Treptat, după multe întâmplări care de care mai sordide şi mai periculoase, o ieşire pare a se arăta evidentă, necesară, dar este tot din stirpea umbrei, fie a umbrei grele, definitive, veşnice, fie a umbrei abandonării de sine. Îi mărturiseşte mamei: „Mă doare întunericul crescut în mine ca o mocirlă în care se tăvălesc bivolii satului. Umbra nu vrea să-mi iasă din trup, mamă! Doarme acolo în suflet ca într-un cavou de gheaţă.” Pas cu pas, ajunge, conştient sau nu, la soluţia extremă a ieşirii din scenă – aflată la volanul maşinii, la Istambul, iese în decor. „Alergam golită de gânduri, fără să văd şoseaua. De o parte şi de alta goneau pe lângă mine, în sens invers, şiruri paralele de copaci, ca nişte amintiri din plastic.” Se trezeşte pe patul de spital, scapă cu viaţă, dar lipsită voluntar de integritate fizică. După ce este avansată de patroni „şefă de agenţie”, începe să meargă la o biserica românească din oraş, Sfânta Muceniţă Paraschevi. Acolo primeşte mesajul aşteptat: „– Întoarce-te peste apa cea mare acasă, şi multă, şi bună odihnă vei afla…” „Intrasem în biserică de mână cu umbra, care-mi spusese pe drum că se hotărâse să-şi caute altă casă dacă nu mă schimbam pentru că ea se săturase să-mi fie doar uşă. Să se lovească de ea toate celelalte umbre ale sufletului meu ca nişte demoni…”  Părintele Sergiu, de aici, o încurajează să meargă la Avva Iustinian, de la Schitul Sfântul Gheorghe, din Argeş – „E un sfânt, şi atâta a pătimit…”  Ispăşirea aici se va petrece, va descoperi, vorbind părintelui Iustinian şi ascultându-l, ce este călugăria: „o vocaţie, e ca talentul de a cânta la violoncel. Omul caută plăcerea şi fuge de durere, în timp ce Hristos ne spune că dacă vrem să mergem după El trebuie să ne purtăm crucea în spinare în fiecare zi, nu o lăsăm după sobă!” Acesta este un răspuns, dar nu este Răspunsul. 

Mirel Bănică, în cartea sa „Între două lumi. Monahismul ortodox şi modernitatea” (Polirom, 2024), ne avertizează că „este posibil să încerci să defineşti ce este o mănăstire, dar foarte greu să spui sau chiar să înţelegi ce este un călugăr.” Sociologul îl citează şi pe Jean Leclercq (Aspects du monachisme: hier et aujourd’hui, Editions de la Source, 1968), iar apoi ajunge la concluzia că „s-ar putea încerca, […] să se scrie povestea vieţii unui singur călugăr şi, pornind de la aceasta, a întregului monahism. Dar niciodată a călugărului în general.” De aceea, poate, Dumitru Manolache recurge la o metafora care va da şi titlul volumului. A fi călugăr este o „aventură” strict personală, o cale de parcurs de unul singur, „ca o pasăre deghizată în zbor”. „Cât trăim, Elina, nu trebuie să ne încredem în trup, şi nici să ne bazăm pe el, până nu-L întâlnim pe Hristos. Să nu ne facem iluzii că înfrânarea ne fereşte de cădere.” „Trebuie să fim eroi în lupta cu păcatul, cu forţele întunericului şi cu trupul!”. Drumul spre ispăşire, spre lumină este lung şi greu, dar Elina, devenită maica Eleodora, îl parcurge cu neostoire – „Intrasem aşadar vrăjitoare în foc, de mână cu Hristos, şi ieşisem împreună Mire şi mireasă. Mireasă şi Mire! Cum ştiuse părintele să le judece pe toate, să pună fiecare lucru la locul lui, ca să se bucure Dumnezeu de bucuria noastră! Cum îmi dirijase el linia vieţii exact prin foc, ca să mă nasc dar al Soarelui!”

Dumitru Manolache realizează încă un excelent tur de forţă cu acest adevărat poem despre devenirea întru Credinţă, indiferent cât de jos a ajuns să fie trupul ce şi-a pierdut spiritul. 

_________________

Revista Nouă - no. 1(128)/2024

Meda Perţi - Imposibila respirare

 «Nu poţi zbura cu o singură aripă»

 

Asta ar putea fi una dintre concluziile poeziei scrise de Meda Perţi, o poezie despre visul de neîmplinit al ascensiunii, într-o lume absurdă, pentru că „Există un sus pentru orice suflet/ suspendat între fire de cer”, dar „vorbeşti limba penelor pierdute/ într-un zbor poate prea înalt/ pentru braţele larg deschise/ ale secundei”. Sunt aici nostalgii ale clipelor faste în braţele naturii – „m-am întrebat dacă mă recunoşti aşa/ îmbrăcat
ă în frunze/ îmbrăţişată de vulnerabilităţile timpului/ pe care doar zborul le vindecă”. Albastrul [cerului] şi Verdele sunt culori-martor ale dorinţei vag erotice, în robia necomunicării, a suferinţei carnale, a rănii deschise hrănindu-se din absenţa de sens, în cea mai bună tradiţie postmodernă a existenţialismului ateu sartrian.

Aflăm că „e prea mult zgomot în tăcerea asta asurzitoare”, atunci când „Alerg zdrelindu-mi carnea/ de cuvintele nerostite ale celorlalţi/ alerg şi carnea descoperită/ zvâcneşte la fiecare atingere a zilei/ şi a nopţii/ şi a vântului”. Imposibila respirare este ratarea continuă a popasului benefic – nu sunt rădăcini, nu este nici zbor, doar o alegare imposibil de oprit, o fugă din hazard în hazard, precum o ieşire din cuşcă în altă cuşcă. Prizonieră a unui univers apăsător, Fiinţa este de regăsit, de reconstituit din fragmente alese aleatoriu, din ceea ce pare a fi: „port cu mine în fiecare zi/ o bucată de lume inertă/ nu ştiu dacă mai trăieşte/ sau dacă e doar conturul/ unui soare îngheţat/ care mi se oglindeşte în iris”. Invocaţia Sinelui ca salvare din apatia perpetuă – „reinventează-mă suflete/ îmbrăţişează-mi penele/ ce vor să zboare arzând/ spre miezul culorilor” – se arată a fi imposibilă: „e greu să-ţi înveţi aripile/ să-şi numere paşii pe pământ/ în aşteptarea luminii/ desenându-le pe cer/ confuz... îndepărtat.../ respirarea...”. Cuvântul nu este de ajuns pentru a face ascensiunea, dar poate crea iluzia ei, poate umple golul existenţial, poate stinge senzaţia lipsei de împlinire, de sens, poate oferi o cale de ieşire: „dorul de lumea mea neinventată/ mă face să-mi strâng bagajele/ în fiecare seară/ e doldora de tine în fiecare buzunar/ mai ales în cele ascunse/ de ochii lumii”.

Discret, erosul se strecoară – se insinuează! – înlăuntrul fiinţei şi ocupă şi locul thanatosului, zeităţi precum Nyx, Erebos şi fratele său geamăn Hypnos sunt absente (cuvintele somn, dorm nu apar în carte, doar „întunericul de care am fugit/ cade peste  mine/ strivindu-mi aripa”), lucru interesant şi semnificativ, o marcă sugestivă a creaţiei poetei de faţă, o trădare a tradiţiei milenare, de la preoteasa Enheduana şi de mai departe citire. Iată proba: „Mi-e din ce în ce mai uşor/ să vorbesc despre moarte,/ nici măcar când o privesc în ochi/ nu mă mai înspăimântă/ alunecarea rece, şerpuitoare/ în jurul mâinilor mele înălţate spre stele./ E doar un suspin repetat/ al aripilor reînmugurite/ care nu şi-au cunoscut rădăcinile.” Iluzia e perfectă, chiar „lumina ţesea hotare/ între bine şi rău” şi „îmi era dor să mă scufund/ în întunericul tău/ mi-am înfipt degetele în muţenia ta/ sorbind-o la nesfârşit”, când „degetele mele nu mai ating înaltul/ mă păcălesc uitându-mă în oglindă/ pentru fiecare rază a răsăritului”. Însetarea este a tăcerii elocvente, nu a cuvântului care iscă iluzia!

Meda Perţi este deţinătoarea unor secrete ale împăcării cu absurdul existenţei pe care, generoasă fiind, ni le şi împărtăşeşte: în „joaca de-a moartea/ şi de-a viaţa”, „întotdeauna am ştiut/ că demonii interiori/ citesc în scurgerea roşului din mine/ cu cât mai deschisă carnea/ cu atât mai profetice/ amintirile lor/ din viaţa de îngeri” (sensul sângelui). O carte de debut matur, consistent, artă poetică clar definită in actu, adică văzând şi făcând, ce altceva decât poezie adevărată, poezie dintotdeauna.

Costel Stancu - Noaptea creioanelor lungi

Poezia ca artă combinatorie

 Costel Stancu îşi asumă condiţia esenţială a poeziei încă din primul text al volumului „Noaptea creioanelor lungi”: „Te iubeşti cu fantoma din mintea ta,/ […]/ – neobosit croitor al nimicului”. Mai încolo, îşi întreabă iubita: „Eşti tot frumoasă ca nimicul?” Ori crede: „Cândva, voi fi fericit să pot spune că am fost acolo/ când nimicul a dat peste buza paharului.”  „Nevinovat este nimicul de propria-i nimicnicie”, zice Friedrich Nietzsche (Also sprach Zarathustra). De aici, poate porni neîndoielnic o direcţie interesantă de interpretare a demersului poetic al reşiţeanului nostru. Pentru că el vine cu siguranţă dinspre filosofia germanului, cartea de faţă stă mărturie, fiind chiar construită precum cele ale filosofului din secolul al nouăsprezecelea, un fel de colecţie de aforisme, scurte eseuri şi discursuri pe teme diverse; morală: „Te-ai născut prezumtiv vinovată: o piatră azvârlită la/ întâmplare, lovind obrazul celui ce va greşi abia mâine./ […]/ Femeie/ a tuturor bărbaţilor, ţie îţi scriu acum!” („Dar păstorul ei, preotul ascet, îl spune: «Ai dreptate, oaia mea! cineva trebuie să poarte vina, dar tu însăţi eşti acel cineva, numai tu însăţi eşti vi­novată — numai tu însăţi eşti vinovată faţă de tine...»” – Friedrich Nietzsche, Genealogia moralei); religie: „Trăim în lumi paralele. Doar liniile păcatului/ ni se ating, uneori. Fiecare poartă cu sine/ scheletul păsării tăiate în copilărie, îmi spui./[…] Un spectacol  de instincte mutilate e omul. / O încercare nereuşită  a lui Dumnezeu/ de a se autoexila; „Dumnezeu pierde/ pentru o clipă cheile de la poarta Raiului/ se bucură ca un evadat/ de această provizorie libertate”. („Adevărul a fost considerat drept esenţă, drept Dumnezeu, drept instanţă supremă, pentru că adevărul nici nu era voie să fie privit ca o problemă” – Friedrich Nietzsche, Genealogia moralei); psihanaliză freudiană à rebours : „sunt singur pe cer acelaşi soare/ la sfîrşitul zilei va fugi iar din sclavie/ va fi prins şi adus înapoi dimineaţa/ nenorocirea lui noi o numim răsărit”; „zadarnic te chinuieşti ieşirea din tine însuşi e o alergare pe/  circumferinţa cercului”; etc.

Evident, asta a făcut poetul nostru dintotdeauna, dar poate era nevoie să o reafirme, eventual şi ca esenţă a existenţei umane. Cum zicea despre el, cândva, Vasile Dan: „Nu viaţa trăită a poetului e substanţa lirică, ci însuşi actul scrierii unui text... […] Viaţa fiecăruia e, pe cale de consecinţă, un text („trăieşti ce ţi-e scris”, se şi spune) scris de însuşi Dumnezeu.” (arca, 7-8-9 / 2016). Aşadar, creioanele care apar în titlul cărţii lui din 2009 (Înghiţitorul de creioane) şi în al acesteia din 2022, au un rol simbolic evident deasupra existenţei lor fizice, creioanele sunt creatoare de „text”, deci iniţiatoare, creatoare de real, de viaţă. Un poem ce poate fi o posibilă ars poetica susţine pe deplin dependenţa de scris: „Poezia e felul meu de a mă preface fericit/ cînd găsesc în palmă o pungă cu arginţi/ – dovada că am fost vîndut mie însumi/ […]/ Poezia e/ mai nevinovată decît piatra de la gîtul înecatului./ M-am întrebat mereu dacă atunci cînd scriu/ trăiesc iluzia Celuilalt”. Amprenta freudiană este similară cu aceea din mărturisirea lui Franz Kafka: „Viaţa mea constă şi a constat întotdeauna în principiu din încercări de a scrie […]. Dar să nu scriu era deja a fi întins pe podea, apt să fiu măturat. […] Pentru că existenţa scriitorului este într-adevăr dependentă de biroul său de scris. Dacă intenţionează să scape de nebunie, într-adevăr nu trebuie să-şi părăsească biroul de scris; trebuie să se ţină de el cu dinţii.” Ce să vrei mai mult decât sursele intime posibile ale dependenţei de Creion ale lui Costel Stancu? Atmosfera nietzscheano-freudiano-kafkiană domină poezia acestui volum, cititorul nu are cum ieşi din capcana în care se află din momentul în care a început lectura: „un trapezist căruia încă nu i se dă/ voie să facă saltul mortal rabdă şi taci îi strigă proprietarul marelui circ” – e o imagine ce pare a veni din parabola nietzscheană a funambulului  –  „doamne cît îmi place să mă las înşelat de/ nevinovatele jocuri ale realităţii de aerul lor solemn”. Iar dacă simţim pe alocuri discrete şi plăcute ecouri blagiene, să ne bucurăm şi să ne amintim că poetul-filosof a fost un excelent cititor şi iubitor de Nietzsche, mărturie stă, cel puţin, eseul din Fenomenul originar.

Toată poezia lui Costel Stancu este susţinută, însă, de forţa imaginii, de bogăţia uimitoare a metaforelor, care curg dintr-una într-alta, ca într-un puzzle aparent aleatoriu, dar creator de interpretări ale unei realităţi greu de stabilit dacă este (trăire) interioară ori descriere exterioară, arta combinatorie a poetului fiind fără cusur. Totul este judecată a realului imaginat, aparent, posibil sau, mai ales, vizibil cotidian. Nu există decât vinovăţie, „chiar dacă mori/ eşti fericit seara după ce îţi dă să bei/ otrava dulce a îndoielii”, însă excepţie face, oarecum, nostalgia vremii copilăriei (vezi „Un copil fericit ce paşte o turmă de capre.”), dar şi aici, cam ca peste tot, parabola etică ocupă rol dominant. Frumuseţea versului are totdeauna drept corolar o pildă, totul este „joc secund”, nu neapărat mai pur…, aparenţa epică este, la început, derutantă, pentru ca repede să devină lirism angajat în demonstrarea unei stări reflexive acaparante: „niciodată nu rămîi cu adevărat singur te însoţeşte/ memoria acest animal de companie care ţi-a fost/ dăruit încă înainte de a te naşte”.

Am putea adăuga volumului, ca subtitlu, „poeme de înrobit cititorul”, pentru că dimensiunea existenţialistă este prezentă, fără să facă altceva decât să convingă la implicare în existenţa intimă, profundă, a poetului – am numit deja pe Kafka, am putea adăuga Camus din Mitul lui Sisif („A vrea înseamnă a isca paradoxuri.”) ori Sartre din Fiinţa şi neantul („Esenţa omului este libertatea de a alege. Omul este condamnat să fie liber, îşi alege libertatea, esenţa, şi-n aceasta constă măreţia, disperarea şi neliniştea lui.”) Poetul este dependent de text nu doar pentru îl produce fără a se putea opri, ci şi pentru că se hrăneşte cu text. Realul ajunge la el nu numai ca imagine văzută şi trăită, ci mai cu seamă ca text asimilat, înţeles, judecat, din surse externe şi din surse interne, şi devine tot text, încărcat de sensuri noi, de emoţii noi. Cercul se închide, dar este mereu mai plin de culoare şi emoţie.

Costel Stancu nu scrie poezie de duminică, cartea lui trebuie păstrată, poate, în buzunarul salopetei, te munceşte, te pune la treabă şi, ceea ce este cel mai important şi deloc periculos, creează dependenţă. Odată intrat în lumile lui, odată trăit complexul de sentimente, emoţii, idei, vrei să citeşti din nou şi din nou. Dacă „sfîrşitul lumii o să vină când înţeleptul nu se va/ mai îndoi de nimic iar nebunul îşi va pierde/ cercul imaginar pe care îl rostogoleşte prin oraş”, poezia lui Costel Stancu ai vrea să nu se sfîrşească niciodată. Şi aşa va fi!

Ramona Müller – Cealaltă fiinţă a mea

 O poezie sprintenă, dominată de reflexivitate ne oferă Ramona Müller cu această nouă carte a sa, apărută la editura Tracus Arte (2023). Construită aparent rece, lucid, cu o arhitectură a scriiturii complexă, adesea surprinzătoare în unghiuri mai degrabă ascuţite, cu atitudine fără echivocuri (no mercy, cum ar zice americanul), dar şi cu ambiguitatea bine mascată, care face cluul căii secrete către emoţie, împreună, desigur, cu dimensiunea ludică ce e caracteristică întregii creaţii a autoarei. Dacă ar fi numai atât, ar fi simplu de găsit calea unei lesne-receptări, este vizibilă, însă, o puternică amprentă suprarealistă (postmodernă?), cu evidente inserţii ale unui baroc târziu, caracterizat prin rafinament şi extravaganţă retorică. Iată ce ni se spune în interviu (pag. 19): „azi dimineaţă/ i-am ordonat vieţii/ pe loc repaus!/ pe când afară se petrece/ la vie en rose/ în livingul meu/ se afundă mult mai roşu/ în fotoliul comod/ refrenul unui om/ ce mai faci?” şi se continuă astfel, într-un dezmăţ de imagini provocatoare: „ce-am fost ieri/ azi numai sunt”; „uite, acum îmi doresc/ să adorm cu zâmbetul de botez/ şi aşternută/ să-mi fie primul rând de frunze/ cealaltă fiinţă a mea”, spre a se sfârşi cu: „de mâine viaţa/ o ia din loc/ asta da/ cutezanţă!” Am citat dintr-unul din cele mai frumoase poeme ale volumului, dar asemenea bucurii ale lecturii sunt din belşug. Găsim „catedralele satului părăsit/ se înalţă doar în căpiţele de fân” şi „oameni sunt ca oglinzile/ […]/ te simţi întreg// un simplu muritor/ din mulţimea vidă”. Aflăm că „fiecare este rege în lumea lui de nebuni/ fiecare este poet în preaplinul cuvintelor sale/ în rest cerul nu pare decât/ o imensă pată de cerneală”. Foarte prezentă este, fireşte, autorefenţialitatea; poeta se scrie pe sine: „oare sunt suma sau produsul destinului/ ascult şi mărturisesc/ tăcerea ultimei fobii// sunt de-o seamă cu cei care/ mi-au întârziat copilăria”(pag. 25). Interogaţia asupra artei poetice, a travaliului creator, îşi face loc adesea, iar metafora, uneori cu trimiteri la metafizic, îl implică fără îndoială pe lector: „eu sunt fluturele/ care se luptă cu o armată de vrăbii/ nici nu mai ştiu/ pe unde mi-am lăsat aseară/ aripile/ […]/ când nu voi mai fi fluture/ voi fi preot/ şi voi ridica/ fără grabă/ slavă lui Dumnezeu/ din puterea nectarului” (pag. 28), ceea ce ni-l aminteşte – desigur, à rebours – pe oniricul Leonid Dimov, cel cu ale sale „insecte xilofage”. Şi nu doar aici o amprentă onirică se insinuează, este prezentă subtil de-a lungul volumului, în combinaţii dintre cele mai surprinzătoare, dar se cuvine să revin altădată. Altfel, este evidentă o pendulare continuă între raţiune şi sentiment, care augmentează intensitatea dramatică, după modelul străvechi al barocului! A se vedea, mai cu seamă, poemele hainele ne poartă destinul (pag. 75) şi fata îmbrăcată în negru (pag. 79): „în oraşul care face pauză între generaţii/ noaptea trecută/ s-au stins fără somaţie toate jocurile// […]// când circulă bolizii/ fata îmbrăcată în negru/ apare la culoarea roşie a semaforului/ ca să îmbrăţişeze parbrizul prăfuit/ cu fruntea alungită ca o gutuie/ şi cu unghiile tăiate din carne/ […]// fata îmi întinde mâna ei de gheaţă/ în dreptul fiecărui deget creşte/ câte o tristeţe”. Asemenea, femeia cu pantofii roşii (pag. 82) – într-adevăr, „femeia desculţă este mult mai frumoasă”... Materia este Cuvânt, altfel nimic nu ar avea sens, chiar „viaţa începe cu literă mică/ am vrut să mă fac mare/ şi am ieşti din ea” (pag. 36). Textele consistente ale cărţii, Mama Geea şi Omul (pag. 37) şi epoleţii azurului (pag. 57), aparent mai teziste, tocmai asta îmi pare că demonstrează: preeminenţa Spiritului asupra Mundanului. Au o epică poetică muzicală, o vibraţie interioară de tipul lentorii lichide, care, prin coerenţa particulară, le apropie de cantos-urile poundiene, amintesc de acele „iron filings on a mirror”, undeva între unitatea mitică a poemului The Waste Land al lui T. S. Eliot şi fluxul de conştiinţă al lui James Joyce ori Virginia Woolf. Cu vorbele expatului american, „some poems may have form as a tree has form, some as water poured into a vase.” (1918). Aşadar, „suflet ce-ai băut cupa amară/ din ochiul morţii/ cum te zbuciumi cu atâta dârzenie/ când viaţa nu mai are timp/ să se întâmple/ şi trece toată prin simţiri/ cad îngeri din cerul schilodit/ tălpile trufaşe/ strivesc iluziile şi câmpurile de maci” şi toate celelalte versuri sunt semne ale unei atitudini în arta poetică dificil de ataşat unei direcţie anume, redundanţa întemeietoare a substanţei emoţionale oferind Ramonei Müller libertatea de a ne spune adevărul care convinge şi subjugă. Ceea ce şi face în această carte remarcabilă.