Dan Şalapa – Pianul care mă locuieşte

Iată poetul care este în dispută continuă cu Sunetele, cu Limbajul, chiar, rezultat din folosirea cotidiană a acelora. Este îndoielnică din start ideea că instrumentul generator, cel interior, este acordat. Nici autorul nu susţine asta, ba din contră, chiar din prima pagină ne informează cum că: „Nici Cheia Fa nu mai empatizează/ Fără cheia care îi convine,/ Nici muzica oaselor mele/ Nu mai răsună pe vreun portativ/ Şi nici nu are cadenţa improvizaţiilor” (Pianul fără excepţii). Aşadar, să nu mire pe nimeni că metaforele sunt, cel mai adesea, à rebours. Adică subliniază contrariul. „Gata, scutur ultimul vals,/ Mătur curtea de sunetele/ Înmugurite recent,/ Îmi acordez pianul fără clape,/ Şi ies la promenada/ Pentru care nu ai nevoie de paşi...” (Anti-inspiraţia). Dacă glasul despre sine este eminamente conflictual, plin de îndoieli, mereu în dezacord, glasul despre celălalt este luminos. Cineva acordează pianul, se aude „acea muzică de pian roz,/ Atât de roz şi atât de moale/ Că seara în care erai îmbrăcată/ Răsărea sub o perdea/ Îndrăgostită de o altă eră... (Seara ca o perdea). Doar Erosul pare că salvează sunetul, îl armonizează, cu asta nu putem decât să fim de acord. Adresarea familiară, vocativă, ascunde, însă, nesiguranţa jucată a judecăţii acide asupra lumii exterioare, mască a sensibilităţii interioare – este un joc asumat şi transparent, care cată a supune cititorul încercării de a se lăsa prins în capcană. „E tot mai greu să fii perfect,/ Imperfect prin definiţie fiind,/ Căci domnilor - spun un truism -/ În lumea noastră/ Perfect de imperfectă,/ Fiind cât de cât apropiat/ De blestematul de perfect,/ Eşti asemuit perfectului -/ Vorbă să fie, voi aţi înţeles!” (Un sfert de clipă de etern). Ni se prezintă Viaţa ca un amestec de vârste – un puzzle aproape incoerent, incluzând rateuri şi o moarte posibilă, „Între Eros şi Thanatos,/ Umblă zeii telelei,/ Nici iubind/ Şi nici murind”, o amprentă pesimistă caracteristică şi acestei poezii, cum şi ale mai multor creaţii din paginile volumului, o lipsă de credinţă în rosturilor unei existenţe banale, incluzând inerenta critică socială de pe piedestalul unei etici sui-generis: „Între Eros şi Thanatos/ Nu e loc să-ţi faci colibă,/ Nici să umfli portofele,/ Nu e loc nici de spitale,/ Ori de schimburi valutare,/ Este loc doar de zaveră,/ De-mpuşcat raze cu junghi,/ De făcut cu mâna crucii” (Viziune). Dan Şalapa este eminamente un poet reflexiv, după oricâte măşti s-ar ascunde, ne dăm lesne seama de asta, şi un poet de atitudine, departe de un vag romantism care pare că l-ar paşte, pe ici, pe colo. Poate fi şi realmente epopeic, hrănindu-se din trecerea inexorabilă a timpului (într-un singur sens!) – „Aş bea din cupa dimineţilor răcoarea,/ Dar un cuţit se vâră sub coastele-mi secate!” (Timp) –, dar trimite şi la atmosfera cu personaje ale Marelui Will (cum observam şi în lată parte), poezia Nebunul amintind de scena în care Hamlet şi Horatio, în cimitir, văd stafia tatălui ucis, dar aici „Candelele ieftine/ Luminau sfielnic ca şi cele/ Cumpărate din Mall,/ Şi păreau, toate, singurele bogăţii/ Din tot cimitirul...” şi nici nu aflăm care este „Cel mai bogat mort/ Din cimitir?” Dar ştim ce se-ntâmplă „când pianul/ Se îndrăgosteşte de propriile-i clape”, că „Dumnezeu are aripi,/ Altfel nu am şti/ Să privim zborul,/ Şi nici uliul,/ Şi nici rândunica,/ Şi nici fluturele/ Nu ar învăţa/ Să ne înveţe să-l privim,/ Şi nici prada lor/ Nu ar şti să alerge,/ Să se ascundă/ De săgeata lor din trup”(subl. mea)), iar „Poezia mea/ Îşi depune demisia,/ Nu negociază nimic,/ Mi-a zis,/ Poate doar o euthanasiere/ Fără ştire în ziare de scandal,/ Asistată de acel ultim romantic,/ Pianist ratat,/ Dacă şi asta ar mai fi posibil...”. („ultim romantic,/ Pianist ratat” – să fie Eminescu, să fie Rahmaninov? – poate nu vom afla niciodată…) Pianul care mă locuieşte este, ştim deja, în curs de acordare, aşadar, de acordare cu viaţa şi cu moartea, mai ales cu moartea, de unde şi trimiterile la câteva personaje semnificative – Socrate, Orfeu, Rodin, Brâncuşi („Pianul care mă locuieşte/ Are nevoie, frecvent,/ De mici reparaţii,/ Cum ar fi acordarea/ Cu timpul inexistent”). Este prezentă şi o dimensiune ce ţine de poezia confesională de tip Charles Bukowski, fără, însă, violenţa de limbaj a americanului din anii 60-70 ai secolului trecut. Autorul nu întârzie să facă adesea apel la divinitate, să o invoce uneori discret, indirect, alteori direct, precum într-o adevărată rugă: „Ce oase, Doamne,/ Neîmpăcate sunt/ Sub zidurile păzite de grifoni,/ Ce bătălii necâştigate/ Avem a câştiga/ Venind din ce istorii blestemate,/ Ce neîmpăcări ascund/ Neîmplinirile noastre ori câteva, ori toate,/ Ce sânge mai trebuie a curge,/ Ce destine, lacrimi, vise/ Mai trebuie tribut s-aducem,/ Din cărămizi neşansa să abdice...? [...]/ Ajunge, Doamne, ne iartă,/ Ne dă speranţa, viaţa înapoi!/ [...]”. Profunzimea reflexivă aici, în prezenţa divinităţii, mi se pare a se realiza cel mai bine, mai vizibil, poetul nu se mai ascunde după sunete, după cuvinte, după metafore, aici se dezlănţuie cu toate durerile, suferinţele, neîmplinirile personale şi ale lumii întregi. Recunoaşte că singura alternativă pentru redempţiune este penitenţa întru cuvânt – „Am să intru în cuvânt,/ Lângă poet şi uneltele lui,/ Ca-ntr-o celulă, de bunăvoie,/ Am să stau acolo cât o să vreţi voi” –, părăsind cotidianul anost şi lipsit de valoare existenţială – „În acest timp,/ Voi vă veţi ocupa cu devoratul de mici/ Şi băutul de bere la halbă,/ Cu rumegatul purceluşilor la proţap/ Şi cu râgâitul elevat” –, iar rezultatul va fi că „Dumnezeu se va apuca/ Să rostească din nou,/ Mai puţin ezitant,/ «Să fie lumină!»”

Este singura şansă a poetului şi a lumii, renaşterea în lumină, altfel robi ai umbrei şi ai beznei vom rămâne: „Noaptea e un personaj singur,/ Nu are mumă, nici tată n-are,/ Nu are foame, sete,/ Somn, nici adăpost pe undeva,/ Umblă de una singură -/ Deochi/ Învins de un descântec;// Nu are fraţi de cruce/ Şi nici vreun ortac/ De-ncredere nu are,/ E searbădă -/ Uter/ Învins de un blestem;// Nu are nici credinţă,/ Nici vreun reazem/ La vremea ivirii de lumină,/ Nu are, deci, nimic/ […]/  Da, are un legământ/ Cu strigătul de moarte,/ Care uneşte pasul de egretă/ Cu rana de cuţit înfipt într-un pian.” Iar Pianul este cel care mă locuieşte…

Dan Şalapa – Antiphonia epicus

 

Forţa cuvântului fie frumuseţea sa

 

Cartea lui Dan Şalapa este o cântare despre încântare. Esenţa ei aici se găseşte. Desigur, lucrurile nu sunt chiar atât de simple şi nici nu ne-am aştepta la aşa ceva ştiind cine este autorul: un om cu experienţă de viaţă, cu atitudine şi de atitudine, cu ştiinţa construcţiei textului care să conducă la emoţie şi la reflecţie. Deloc întâmplător, presară citate din ziceri de-ale lui Paul Valéry, spre a da seamă despre sensuri ale paginilor ce le urmează. O face chiar din deschiderea la secţiunea primă, Propoziţia 1. Inventarea alfabetului, în Ars poetica, cu „efect produs prin efect de produs”: „Descompun sunetul în silabe,/ Silabele - în vocale şi consoane,/ Apoi,/ Consoanele - în costume de bal mascat,/ Vocalele - în veliere fără echipaj,/ Iar la sfârşit,/ Descompun această poezie/ În tine,/ În mine,/ Pe urmă, invers,/ După care o rescriem/ Împreună.” Folosind sunetul, vibraţia cuvântului rostit, iscă spectacol, iscă aventuri misterioase, iscă emoţia îndrăgostirii ca un efect muzical profund şi desăvârşit. Deci aşa se procedează, după regula lui Valéry! Interesantă şi cu totul benefică această afirmată „dependenţă” asumată de o sursă de poezie din care oricare creator serios îşi poate hrăni ştiinţa facerii versului. Este un joc lesne acceptat de cititor, desigur, îndrumat fiind spre ceva ce îi poate fi familiar. Dar, evident, această cântare va fi pe mai mute voci şi noi le vom descoperi pe măsură ce înaintăm în lectură. Ceea ce pare simplu, devine complex, simbolurile devin mai bogate şi mai ambigue, poetul lasă spaţiu de locuire, de interpretare intimă, privată, de „aici sunt eu” din partea lectorului atent. „Locuiam până mai ieri/ [...]/ Într-un vârf de săgeată./ Nu aveam timp să mă măsor în viteză/ Cu lumina/ [...]/ Cum ar arăta lumea,/ Aşezată toată,/ Cu căţel, cu purcel,/ Pe un vârf de săgeată?” (Săgeata). Cugetarea, cu aerul de ironie, de ludic necesar şi caracteristic abordărilor lui Dan Şalapa, cheamă la participare. Se întâmplă, însă, tot felul de lucruri ca par a ţine de magie, „Iubirea urcă-n copaci/ şi se face fruct”, „Fotografia începe să danseze”, până când „Sângele ieşise din mine,/ Mă privea de-afară/ Cum priveşte ploaia/ Partea de dinăuntru/ A ochiului de fereastră”. Acest real miraculos căruia trebuie să i ne supunem necondiţionat este rezultatul unei mirabile arhitecturi a metaforei, în care autorul este un profesionist. Dacă-i bal, bal să fie! Şi epopeea antiphonică îşi face cu asupra de măsură datoria, aventura continuă cu o epică particulară, bogată: „Alămurile cojesc frecvenţe/ Surde/ Pe portativele subţiri şi cave,/ Degetele lunecă/ Pe clapele stătute,/ Se-nconvoie ca-n somn/ Aerul în tubul unicorn,/ Ce beznă e-n strigoiul de lumină/ Ieşit buluc, sfios/ Ca norul din zburarea expirării,/ Ce clar-obscur/ E-n carnea notelor,/ Sâmburi avortaţi/ Căzând-plutind/ Pe duşumeaua urechilor/ Dodecaedre.// Allegro!” (Saxofon). Vocile clare se amestecă, devin mesageri ai dezordinii, este o „beţie arhitecturală”.

Apoi, lucrurile par se întoarce pe dos. Pasul 2 ne invită, previzibil, la Ars Antipoezia: aici ar trebui să aflăm cum „le fabricateur” (termenul este al lui Valéry) a devenit poet. Sigur, poemul, ne spune undeva francezul, este opera întâmplării [„du hazard”], iar Dan Şalapa este mai precis: „Tot ce visăm e antipoezie!/ Abia după ce aşternem pe hârtie visul/ Putem vorbi de poezie”. Cine-l poate contrazice? Toţi oamenii visează, dar numai poeţii „fabrică” din visarea lor poezie şi o aştern pe hârtie. Poemul calcă pe căile interpretării filosofice – nici nu e prima dată, la autorul de faţă – insistând să clarifice prin metaforă şi joc de cuvinte o alcătuire cu trimiteri vizibile spre grecul Platon. Meditaţia supra rosturilor existenţei este suport vag ascuns al metaforei largi, epice, precum în poemul  În spatele nostru, ce trimite la shakespearianul „lumea e o scenă şi noi suntem actori”, iar aici, „în spate e cortina/ Care nu cade niciodată”. La fel se întâmplă cu Magazinul de muzică (şi dans), ori cu Seceta la pătrat [„Numai poetul cu poezia la braţ, călare pe-o tastatură/ (Adio, peniţă ori pană de gâscă, şi tu, călimară!)/ Se plimbă circumstanţial şi incită la rime şi versuri în cascadă,/ E-aproape-un viol gramatical ce vor ei, dar nu le pasă!// Par singuri pe-această planetă cuprinsă de secetă groasă,/ Poate-i mai bine aşa: eu, să consemnez perechea extravagantă,/ Voi, să citiţi aceste-nsemnări mustind de nervozitate,/ Să dejucăm prea potrivita stare de lucruri.”], bogăţia epică a metaforei, ludicul ridicat la ranguri înalte (dacă ne pare cumva că o amprentă de sorginte beat generation traversează versurile din această parte, nu cred că greşim, poate că Charles Bukowski – ori unul de-ai lui – s-a strecurat abia observat în visarea poetului…) oferă largi posibilităţi de beţie a frumuseţii lumii în toată complexitatea ei multicoloră şi polisemantică. Chiar de ni se spune că „poezia se citeşte de dimineaţă!”, poemele din această secţiune sunt de citit la orice oră, poate chiar mai bine seara, în locul insomniei: „faptul că nu ştii ce-i poezia/ Tot un fel de poezie este,/ Aşa că citeşte exact ce-ţi place/ Şi te vei citi pe tine...”

Secţiunea intitulată Iluzia 3 - Fragmente din copilărie ascultă de cu totul alt diapazon, se face loc nostalgiilor, personajelor care au marcat vârstele descoperirilor inocente, experienţelor definitorii de caracter viitor, de înţelegere a lumii în care, vrând-nevrând, avea să trăiască, cu povestea bunicii ce avea să-nvingă totdeauna „şi-n care este imposibil să nu vă recunoaşteţi/ Măcar unu la sută...”

Cartea se-ncheie cu Propoziţia 1 bis. Un poem conclusiv: „Minutele curg invers,/ Starea de vis/ Devoră visul,/ Coşmarele sângeră vid,/ Iar viorile rezonează/ A tăceri dezacordate/ Înghiţite de strunele oarbe.../ În rest,/ Absolutul,/ Stingher,/ Intră în scenă/ Pentru un nou bis.” Nimic nou, totul se reia continuu, e un du-te-vino perpetuu, nimic nu se sfârşeşte decât spre a reîncepe, „forma face organică ideea”, cum spune Valéry, dar alternanţa antiphonică a vocilor, dialogul adesea contondent, „refrenizarea” neîncetată a ritmurilor lumii fac emoţia să baleieze între lacrimă şi zâmbet, între bucurie şi durere, totul prin puterea cuvântului. Aceasta este forţa pe care se sprijină poezia lui Dan Şalapa, acesta este frumuseţea care traversează cartea întreagă.

 

Octavian Mihalcea – Hipnotice

 Reflecţia ca provocare

Iată un autor care îşi creează cititorul, îl supune şi îl conduce după voia sa, pe căile indicate de el! Singura imposibilitate pentru acesta este să se elibereze, odată intrat în jocul acaparant al poeziei lui Octavian Mihalcea. Implicat în desfăşurarea textului, receptorul nu are decât a urma căile impuse de autor, a se desfăşura pe sine înlăuntrul naraţiunii, un spectator-actor, voce/glas multiplu, vorbindu-şi sieşi, vorbind unui celălalt şi vorbind nimănui sau tuturor, ca personaj imaginat. Nu are cum rezista tentaţiei: „dacă te aşezi vei vedea lumi/ întinse între puncte care unesc/ prea repede noapte cu dimineaţa”. Eliptica formulărilor augmentează provocarea, sunt „Călătoriile dansului”, în care „cuvintele schimbă textul/ totul se vrea ştiut/ încerci multe voci/ fantezii curgătoare/ mereu cadouri/ evident ceva foarte personal”. Parcă se şi văd dervişii rotindu-se şi scandând Mevlana, cea care uneşte mintea, sufletul şi corpul şi le aduce în armonie. „Puterea/ numai a noastră/ trebuie/ să ne salveze// pentru că am plutit/ în preajma nisipului liber/ pentru că mările/ erau mai tandre// […]”. Odată „porţile deschise ale anesteziei”, „Parcă orice tuşă/ sparge zidul// toţi vom fi afară/ ceasurile cad/ eşti transparent/ am uitat că te-ai dus/ în locul meu/ putere încolţită// tot ce urmează mă va atrage”. Poemele lui Octavian Mihalcea par a se revendica de la mişcarea pe care Grierson o numea a „poeziei metafizice”. O analiză a lui T.S. Eliot remarcă despre această şcoală: „că în loc de simpla explicitare a conţinutului unei comparaţii, avem o tratare prin rapide asocieri de idei, care reclamă o mare sprinteneală de gândire din partea cititorului.” Referirea lui Eliot la John Donne („O brăţară de păr strălucitor în jurul osului,”) & comp. ne lămureşte şi cu trimiterea poetului de faţă din poemul intitulat Paşii lui Delvaux: „schelet descoperit/ când răsărea soarele/ s-a răzbunat soarele// cine mă ştie/ mă va şti/ mereu aici// obrazul alb/ ameninţă/ zidire la marginea/ prăpastiei/ odată cu paşii/ lui Delvaux”, adică la părul Venerei – o podoaba vegetală! – din tabloul „L'Appel de la Nuit” al suprarealistului belgian. Toată cartea este, de fapt, o construcţie metafizică, rapidele şi surprinzătoarele asocieri de idei venind, totuşi, nu chiar de la poetul intelectual John Donne, ci de mai aproape, de la reflexivii victorieni Alfred Tennysson („Moved earth and heaven, that which we are, we are”) sau Robert Browning („God's in His heaven –/ All's right with the world!”). „O teorie filosofică ce a pătruns în poezie e inatacabilă, pentru că adevărul sau falsitatea ei nu mai contează, iar adevărul ei poetic este dovedit” – afirmă, pe bună dreptate, T.S. Eliot şi subliniază că „poeţii civilizaţiei noastre, aşa cum e ea acum, sunt siliţi să fie poeţi dificili”. Este Octavian Mihalcea un poet dificil? Cu siguranţă, nu este un poet comod. Este un poet provocator. Adesea, violenţa imaginilor provoacă durere, dar de aici se şi hrăneşte reflecţia, din suferinţă, din forţarea limitelor: „inflamarea venelor/ de sus/ scoici/ ale dezgropării// racul se întoarce mereu/ din galaxia acoladei/ tălpile ude nu se feresc/ de plăcerea săgeţii/ nu e nimeni aşa adorat// totuşi ajungi mereu acolo/ înotător spre capătul oprit”. 

Carte din 2022, ilustrată excelent de Alex Ivanov, Hipnotice, rezistă timpului pentru că este destinată re-lecturii, „rafinamentul deschide/ cele mai stranii oglinzi/ deasupra mărilor apropiate/ din dragoste dragoste brună/ cinstind seducţia celor/ ce nu se văd”. Hipnotice este (încă) o oglindă în care locuieşte Octavian Mihalcea şi în care îşi invită (şi întemniţează) cititorii. Sejur plăcut!

Alex Ivanov - Reactorul numărul 4

 

 

Sunt artişti vizitaţi de mai multe muze, care le incită harul din diferite direcţii (să ne amintim de celebrul neoclasic rafaelist Ingres – pictor, grafician, violonist, arhitect), excelând în toate, neobosiţi şi fără a înşela vreuna dintre ele. Alex Ivanov este unul dintre cei cu violon d’Ingres, lângă vibraţia picturii aşezând lesne şi benefic vibraţie poeziei. Arta imaginii şi arta cuvintelor împart, la artistul de faţă, aceeaşi partitură. Dar într-o judecată critică trebuie să fim precauţi, cum ne şi recomandă undeva T.S. Eliot („un studiu anatomic nu te poate învăţa cum să pui găina să facă ouă”), perspectiva din care privesc eu textele autorului nu este neapărat şi perspectiva altui cititor. Desigur, o lectură lucidă poate descoperi nişte mecanisme, nişte structuri, dar numai lectură eminamente subiectivă creează oportunitatea înţelegerii efectelor utilizării acestora în poezie. Să ne amintim de parabola pe care o oferă ca exemplu Ezra Pound, cu Agassiz şi peştişorul a cărui descriere i-o cere unui discipol, şi să reflectăm la raporturile pe care le are cel care citeşte şi reciteşte cu un text – textul nu se schimbă în timp, cititorul însă este la fiecare relectură altul… A fi mereu Celălaltul căruia i se adresează poetul este benefic şi, aşadar, de dorit, spre a înţelege încotro conduce demersul său.

Poetul Alex Ivanov este un prizonier, un întemniţat. Nu poate ieşi din sinele artist, nu se poate elibera de eul său ca să se ofere, pe tavă, precum capul Sfântului Ioan Botezătorul, unei iubite omniprezente, ispititoare, „cu ochii mari şi îndestulători/ pentru foametea mea de tandreţe”. Ne-o spune clar: „Mă zbat în infrastructura zidului/ care mă strânge, mă sfarmă alene”, dar şi „Sunt zidit în ape şi între ape,/ zilnic împresurat în vajnice coliere de bazalt,/ cu sufletul cotropit de sfidarea fără supapă.” Dar asta nu îl împiedică să dialogheze provocator cu ispita, mai mereu într-un peisaj bucolic, poate vergilian – destul de greu de regăsit în opera sa plastică! –, atâta vreme cât „În tot ce facem, se aude o poezie,/ aşa... ca un ecou de vreme bună,/ ca un zbor de pasare sub pernă,/ în nopţi ce pleacă spre dimineaţă.” O invită la aventură, la trăiri fastuoase – „Hai să ne pudrăm nasurile,/ să ne punem dantelele florentine/ şi să mergem în piaţa mare,/ unde oamenii vor râde de noi,/ până când vor vedea/ că suntem două păsări importante...”, căci „Se veştezesc tangourile/ sub pantofii lăcuiţi ai dansatorilor”. De fapt, toată poezia lui Alex Ivanov este un spectacol estetic lipsit de graniţe, imaginaţia sa se desfăşoară liber şi incitant, capacitatea de a crea realităţi semnificative emoţional este epustuflantă. Era de aşteptat, însă, dacă privim spre realizările operei sale plastice remarcabile.

Dar, revenons a nos moutons, adică la poezia de aleasă stirpe conţinută şi în acest volum incitant intitulat „Reactorul numărul 4”. Trebuie să îl credem când ne spune: „eu locuiesc într-un reactor nuclear”, „în cuşca sacrificiului,/ pentru o decadentă şi de izbelişte lume.” Reacţiile sunt, aşadar, din sursă interioară, din nucleul lumii, dintr-o samsara imanentă. Avem cealaltă faţă a monedei, imaginea interioară a Thanatosului, care nu putea lipsi de lângă Eros, aşa cum se întâmplă în poezia lumii de mii şi mii de ani. Inerenta despărţire amoroasă este partea romantică de confesiune: „Oraşul te ascunde sub frunze,/ miroase a clor şi a negru de ciori./ Te-am uitat din priviri./ Te-am uitat în prezentul ăsta,/ care geme în poveşti./ Te-am uitat undeva, sub ceaţa urbană./ Aveam ochii săraţi dintr-un plâns de noapte…” Bucolicul se degradează sub imperiul curgerii timpului, într-o „Virginitate de iarmaroc”: „M-am prăvălit între crengile mirosind a demult,/ demultul acela de fag ce toarce a muget./ Mi-s rosturile rostuite în ziduri de plumb,/ zboară păsările tale de cuie spre ecuator,/ unde sunt aşteptate cu suliţe duşmănoase,/ căci marca războiului ne bântuie ribozomii./ În Reactorul Patru mă voi cununa,/ în mantie de vanadiu şi iz de urgenţă!/ E titlul aseptic şi moartea vine în trenă de gală,/ în albul imaculat al gheţii supliciu./ O criogenizare şi-o catacombă de porţelan,/ un spirit lucid, cu nemurirea compatibil./ Peştii tăi sfârtecaţi/ [...]/ Mi-e foame a vers şi dor de cuvinte,/ muşc pensula cu ochiul pineal/ şi mă străbat arguţii deşarte,/ căci până şi tânguiala se vinde în târg,/ la vechituri de clasă înaltă,/ cu bani cât ocaua/ şi duşmănie cât Carul cel Mare./ Dă-mi, doamne, mintea mea cu atele/ şi pune-mi la streaşină cuib./ Te aştept în intuiţia candelabrului efemer,/ în aripa frântă cu care mi-ascunzi înc-o cină.” Am citat mai consistent chiar pour la bonne bouche, spre a oferi un bogat exemplu de construcţie arhitecturală complexă, frumoasă, semnificativă emoţional şi existenţial. De aşteptat un îndemn de felul: „Să construim o catedrală sigură, în care/ mereu acelaşi holocaust se vrea preaslăvit.” Dar fără un efect notabil, căci degradarea nu mai poate fi oprită nicicum: „Explozia m-a obligat să port lavalieră./ Câteva pâini arse gem în brutărie,/ în timp ce fanfara îşi face rondul de seară./ De când am vândut salonul 156,/ afacerile îmi merg prost./ Lipseşte din calendar luna septembrie,/ când mi-am pierdut tablourile/ şi ultimul pătrar m-a înşelat./ Aş înnopta într-un ghetou,/ dar peste tot icnesc femei./ Din celuloid sau din mătase,/ din versuri, pensulă sau unduiri de vioară,/ au sâni volatili şi ochi mincinoşi.” Haosul s-a înstăpânit şi o realitate inadecvată a pus stăpânire pe lumea interioară şi chiar pe dialogul cu sine. „Sunt paznicul de la Reactorul Numărul Patru” subliniază poetul, într-un final, este adică cel numit, în alte mitologii decât ale sale, Charon, are şi el debarcaderul, barca lui – „Goneşte furtună şi caii-mi adapă,/ în timp ce m-aştepţi în aceeaşi barcă,/ la care velele-i atârnă stângace/ şi pescăruşii râd pe-nfundate.” – „Barca noastră ce ne şopteşte nicăieriul...” – „barca nu va să mai atingă cerul” – nimic nu mai poate salva existenţa de extincţie: „E rece în reactor/ şi fiecare particulă se zgribuleşte spre ieşire./ Disociere sau fisiune atomică/ în caruselul de bâlci.” Lumea descrisă de Alex Ivanov nici măcar nu este un Teatru – cf. Shakespeare –, ci este un Circ zarathustrian, în care cad rând pe rând îngeri funambuli în pieţele publice.

O carte provocatoare, o carte bine scrisă şi bogată în imagini acaparante despre sinele, mai mult sau mai puţin secret, al oricărui cititor. 

 

Carmen Secere sau Armonia cu Întregul

Transparenţa suprarealistă, caldă şi luminoasă a poeziei lui Carmen Secere bucură din nou sufletul cu şaptesprezece poeme (plus o Deschidere şi un Sfârşit) între copertele cărţii numite enigmatic Blank (Editura Neuma, 2023). Aceeaşi derutantă epică lejeră şi acaprantă, de un lirism delicat cunoscut deja din mon amour ma tristesse ori viaţa pe gheaţă / carmen contra carmen/, aceeaşi compunere aparent eliptică, însă cu ritmuri impuse de tăceri, ca într-o inedită partitură, poate acum un pic mai profundă şi indirect mai reflexivă, mai dependentă de o realitate ce pare inventată tocmai pentru că are o atât de mare concreteţe, o excelentă spectaculozitate scenică, chiar cu priviri aruncate pe ascuns în culise. De fapt, construcţia este de tip dramatic, arhitectura lirică este un şir lung de tablouri, un puzzle imens care nici măcar nu are nevoie să fie montat, ordonat. Are coerenţa lui. Are coerenţa unei biografii care poate fi a oricui şi în care te poţi aşeza cu toate ale tale; cu părinţii; cu visele copilăriei; cu plecările dincolo ale celor apropiaţi; cu apariţia fiului Dodi ca împlinire a existenţei; cu iubiţii şi personajele din popasul italian ca nursă („Am învăţat cum se spune «dor» în italiană.”), unde, mărturiseşte, „Cad în mine ca într-o groapă./ O mamă îşi strânge copilul la piept. / Inima mea e goală.” Este experienţa traumatizantă trăită printre fiinţe traumatizate: „E iarnă. Iernile sunt pentru lupi./ */ Să uit durere, trăiesc printre dureri. Îmi vine să mă internez în azil. Dodi e premiant. Îi place matematica. Zâmbesc. Tata l-ar fi purtat pe umeri, să crească înalt. […] La Torino ninge. Tata a crescut fără tată./ Albul însemnă linişte// […]// - Mami, e Crăciun! Nu vii să-mi cânţi?/ Plâng.” (7. ). Aici sunt cele mai multe personaje, cele mai multe voci, cele mai multe vieţi, cele mai multe sfârşituri. Mama, Dodi, Tata de dincolo fac parte din viaţa interioară, aduc echilibru, aduc speranţă. Dar mereu „zbor cu aripile înăuntru”. Şi ei dispar curând, pierduţi într-o tristă abandonare de sine.

Albul este dominant. Culoarele azilului sunt albe, cearşafurile grele de la azil sunt albe, munţii din zare, Alpii, sunt albi, „Pe Francesca o hrăneşte o pompă./ Hrana ei este albă. Ca laptele de acasă./ […] // Francesca e tot mai mică: Nu mai poate face piruete./ Cândva a fost o lebădă albă.” (10). „Mi-e sete de alb./ Albul dă dependenţă. La fel ca pielea copilului./ […]/ Sunt o rană. Pe un pat de spital/ rana este/ ca/ o duminică/ într-un oraş/ de provincie. (4)

 Procedeele artei sale poetice sunt, de astă dată, noi şi convingătoare.  6. Dominiq are pijama cu dungi şi diabet: „Ne plimbăm amândoi prin singurătate./ Eu în papuci. / El în scaun cu rotile.” 8. Niciodată nu am reuşit să trag linii drepte: „Dominiq nu are aer. Îmi întinde mâna. / Ochii lui îmi caută ochii./ […]/ L-am pierdut pe Domniq.” 11. Singurătatea nu e pentru oricine: „Violonistul are pijama albastră./ […]// Ne plimbăm amândoi prin singurătate./ Eu în papuci. / El în scaun cu rotile.”  Ca într-o simfonie, Carmen Secere reia şi tot reia versuri/pasaje în con-texte diferite, însoţită de personaje diferite, dar cu stări emoţionale identice ori asemănătoare: „Poate că lacul e mereu de cealaltă parte.”; „Schimb poziţia ceasului. Mai jos. Să îl ajung.” – dar şi „Schimb locul ceasului. Mai sus. Să îl ajung”; „Singurătatea nu e pentru oricine.” „Visez balerine.”; „Nu ştiu nimic despre iubire.”; „Nu am pus niciodată geam la insectar.”; „Fac o piruetă.”; „Nu ştiu cine sunt.”; „Iernile sunt pentru lupi.”; „Am inima goală.” şi încă altele, mereu cu rost şi cu efect sigur în atmosfera scenei.

O constantă pare discreta referinţă livrescă cu care ne-a obişnuit Carmen Secere: „Citesc «Anna Karenina» prima oară./ Tata ascultă Europa Liberă./ Mă străbate un tren./ Sunt o cale ferată.” (2. Balerinele dorm în oglinzi); „De unde vine întunericul?/ Ucid răspunsul din spatele frunţii./ Recitesc Anna Karenina./ Anna devine mult mai concesivă./ Continuăm să vorbim. / Fiecare pe limba ei./ În final, Anna decide să renunţe la provocările ulterioare./ O îmbrăţişez./ Descopăr cine este stăpânul vieţii mele.” (4. În al nouălea cer sunt descărcări electrice).

O altă constantă este, aici, balerina care apare mereu în vise, dar şi în realitatea azilului italian: Francesca, „Tânără, minionă, fostă balerină./ […]/ Ce face Francesca aici?/ Marissa îmi spune că a venit să moară./ Pământul se clatină. Respir./ Toţi avem nevoie de vindecare.” (8. Niciodată nu am reuşit să trag linii drepte).

Păpuşile sunt deja omniprezenţă, fac parte nu doar din decor, ci şi din viaţa cotidiană.

Când se iveşte şi ocazia unei relaţii amoroase, Elim, alpinist, pianist, avem emoţii noi, descoperiri noi, doruri noi, prieteni noi, drame noi, toate în acelaşi domeniu al albului, al transparenţei, al visului de zbor. Elim dispare. Apare Eric. Matematician. Motociclist. Îl citeşte pe Proust. Apare un pescăruş. Îl numeşte Blank. Generos, el va oferi şi titlul cărţii. 15. Blank – De aici lucrurile se schimbă, totul se înstrăinează. Aceeaşi primă voce a poetului povestindu-se în relaţia cu ceilalţi, dar „Imaginea din oglindă e răsturnată.” 16. Coma. Apare delirul: „Mi-e frică să fiu eu.// Deschid ochii./ Ianuarie zdrenţuieşte./ Balerina doarme în mine./ O lebădă cântă// Nicio balerină nu trăieşte la azil.” 17.Turnul. „Dintotdeauna am căutat scara spre înălţimi/ şi tot ce am găsit au fost nişte trepte de coborât.” Epica este cluul acestei alcătuiri surprinzătoare şi acaparante. La limita realismului miraculos, de fapt, Blank nu este un poem, ci este un roman. Unul care se vrea citit şi recitit, psalmodiat, pus pe muzica inimii. Dacă poeta Carmen Secere va mai comite asemenea gesturi generoase spre extazul publicului cititor, acesta o va iubi şi mai mult şi îi va mulţumi fără ostoire!

Viorica Răduţă – Glasuri şi tăceri

 

Aflată mereu la răspântii, scriitoarea Viorica Răduţă a ales totdeauna calea cea grea, calea suferinţei, calea celor fără de întoarcere, a celor lipsiţi de speranţă dar şi calea experimentului, a neodihnei şi provocării de puternice nelinişti în oricare cititor. Literatura ei – fie poezie, fie proză – este eminamente provocatoare, foarte contemporană nu doar stilistic, ci şi tematic, chiar şi atunci (sau mai cu seamă atunci!) când subiectul este dintr-o realitate istorică. Să amintim doar cărţile de poezie iscate de pandemie (Ai moartea de faţă) ori de tragedia de la Colectiv (Arsura umblă după trup).

Cartea apărută de curând la editura Charmides, cum îngheaţă rochia miresei, este despre ruine – ruinele locuri şi ruinele oameni, ori mai bine zis ruinele oamenilor locuri. Pentru că există o inerentă întrepătrundere între fiinţa umană şi locuirea sa, casa, acasa… Iată un personaj: „el îşi potriveşte braţul de umăr/ şi umărul de înserarea soţiei// […]// e o linişte/ prin care trece cu pielea uscată/ mirat că timpul vine la el// cu stă pe o scândură// acesta era întunericul/ de la un braţ la altul/ aşteptă într-o parte soţia/ în cealaltă vântul/ ţinut de trup” (privirea).

Partea întâi a cărţii – deschide pumnul de pământ de acasă –, din care am citat deja, are nouă poezii vorbind în numele celor dispăruţi din familie: „maşina de cusut mergând/ şi acul înfipt în degetul mare/ tata priveşte stofa spre apus/ de parcă şi-ar coase pielea pe el// […]// o mână i-a ieşit din pământ// apucă noapte din ochii păsărilor” (costumul tatălui meu este mort); „când zilele mamei/ nu se mai ajung una pe alta/ mă apropii de seară// […]// mâine va noaptea în care/ soţia fratelui meu face perfuzii/ somn îngheţat/cu florile desfăcute în curte” (târziu). Emoţia este discretă, surdă, fiind vorba de dispariţii cât de cât fireşti, chiar dacă nu mai puţin dureroase.

Partea a doua, mult mai consistentă cantitativ, alege, la răspântia suferinţei, o cale mai generală şi mult mai dură, cea a conflictului armat desfăşurat nu departe de spaţiul în care trăim şi foarte contemporan cu noi – războiul poartă rochia miresei. departe. Poeta ia atitudine ca un reporter de teren, fără să insiste asupra redundanţei, vede şi ne informeză, descrie peisaje dezarticulate şi oameni asemenea, nu ascunde nimic: „reporterul că/ doar crăpăturile vin la kilometru/ oameni şi le pun la picioare// că/ un braţ nu mai ajunge la trup/ ajunge la tanc/ gheata cu picior retezat cu/ blestemele prin care intră şi ies/ zilele aşternute în jur// […]// pe ecran copilul îşi vede faţa/ ca pe a mamei/ îşi vede picioarele/ tatăl/ să rămână o familie// […]// reporterul dă glonţul al o parte// nu mai e bucurie apusul/ de la roata maşinii blindate/ de la şenile/ pe trup// […] (de la un timp vântul e câmp şi moloz/ o piatră). Este acolo, constată, descrie cu amănunte, metaforizând abundent spre atingerea profunzimilor tragediei, compune puzzle după puzzle în care imaginile capătă treptat o coerenţă neaşteptată şi strivitoare: „când bărbatul a ieşit din ascunzătoare/ pâinea s-a dat în două/ tăiată de explozie// şi femeia s-a dat în două/ în apartamentul fără perete la stradă/ rămas în aer// […] (noaptea încăpuse pe sârma de rufe). Anatomia suferă schimbări uimitoare, intră în combinaţii neaşteptate, „sânii aşteptă să fie călcaţi de şenile/ măcar daţi la o parte// centimetru cu centimetru vântul ajunge la os/ în folie/ singur// afară degetele femeii sunt duhuri/ spiţe înfipte în alte spiţe/ cu noduri la mâini/ băiatul că e degetarul de os mamă// ziua şi noapte peste ferestre// mama ţine roata maşinii pe piept/ în rochia ei/ în cătarea puştii” (vântul de dimineaţă). La complexitatea acestei abordări a realităţii crude, vii, e foarte greu de evidenţiat o strategie a artei poetice. Sunt atâtea glasuri care vorbesc, care se întretaie, care urlă, plâng, tac, încât aplicarea, spre exemplu, a cunoscutei scheme eliotiene ar fi foarte dificilă. Tehnic vorbind, într-o poezie, „primul glas este acela al poetului care îşi vorbeşte sieşi – sau nimănui. Al doilea e al poetului care se adresează unui public, fie el larg sau restrâns. Al treilea este glasul poetului încercând să creeze un personaj dramatic care vorbeşte în versuri; când spune nu ceea ce ar vrea el personal să spună, ci doar ceea ce poate să spună în limitele unui personaj imaginar care se adresează unui alt personaj imaginar. Deosebirea dintre primul şi al doilea glas, între poetul care îşi vorbeşte sieşi şi poetul care le vorbeşte altor oameni, vizează problema comunicării poetice...” (T.S. Eliot, Cele trei glasuri ale poeziei, 1953). Viorica Răduţă pare evident al doilea şi chiar al treilea glas – niciodată primul glas nu este lăsat să se exprime! Devine de înţeles alegerea ei, dacă ne amintim că poetul german Gottfried Benn (Probleme der Lyrik, 1951) înţelege prin poezie lirică poezia primului glas, gândindu-se, desigur, la ceva de genul Elegiilor duineze ale lui Rilke ori Tânăra Parcă al lui Valéry.(*) Eliot este tentat să folosească mai degrabă termenul de poezie mediativă, ceea ce ne poate aminti de muzicalitatea elegiacă a lui Ion Pillat, de exemplu. Nimic din toate acestea în poemele de faţă! Fără poezie pură, fie ea şi „minată” e un pic de impuritate! Ele aduc în faţa cititorului o realitate crudă, nefardată, îl lovesc peste suflet cu ea, îl obligă la suferinţă şi la atitudine! Şi, dacă vreţi, îl obligă pe el să fie meditativ. Astfel că angajarea poetică – numită, pe coperta a patra, de Christian Crăciun „civică” – îmi pare a fi eminamente profund umană, supusă emoţiei celei mai fireşti în faţa crimei lipsite de sens (de parcă ar exista şi crime cu sens…). Desigur, nu este vorba şi de o „punere în scenă”, cum sugerează Eliot vorbind despre al trei glas, dar poezia aceasta este şi foarte „scenică”, reporterul este cel care trage cortina şi dezvăluie spectacolul realităţii, apoi aplică replică pe fiecare personaj, pe fiecare element de decor, chiar şi atunci când personajul este decor ori carnea se combină cu decorul, devenind sentiment: „nu frigul/ nu pântecele scor din femei/ nu ferestrele// în curtea maternităţii doar şira spinării/ încearcă să se ridice/ şira spinării peste şira spinării/ bucăţi smulse din arbori// frica îşi pune mersul pe tălpi/ fă tul dă să se nască/ nu acum nu acum spune femeia/ mai aşteaptă/ ea naşte marginea/ care o taie pe pântece/ încă vie desprinsă de trunchi// măcar o zi să meargă/ pe picioarele pruncului abia născut/ care se lasă în zăpadă/ continuu” (simte carnea). Astfel de scene atroce ocupă pagini întregi ale acestei cărţi înspăimântător de frumoase, provocatoare precum toate cărţile de literatură ale Vioricăi Răduţă, fie ele proză ori poezie. Lectură cu folos!

______

(*) „Am berühmtesten ist die Maxime von Mallarmé: ein Gedicht entsteht nicht aus Gefühlen, sondern aus Worten. Eliot nimmt den bemerkenswerten Standpunkt ein, ein gewisses Maß von Unreinheit müsse selbst die Poesie pure bewahren, der Gegenstand müsse um seiner selbst willen in gewissem Sinne gewertet werden, wenn ein Gedicht als Poesie empfunden werden solle.” [„Cea mai cunoscută este maxima lui Mallarmé: o poezie nu este creată din sentimente, ci din cuvinte. Eliot adoptă poziţia remarcabilă că chiar şi poezia pură trebuie să păstreze un anumit grad de impuritate, că subiectul trebuie apreciat într-un anumit sens de dragul ei, dacă o poezie trebuie să fie percepută ca poezie.”] – p. 22

 

 

Provocarea jubilării continue

 

Poezia Mihaelei Oancea este mereu aceeaşi şi mereu alta, jocul său înseamnă consecvenţă cu sinele şi divergenţă cu eul; sau invers; un psiholog ar putea afla ori nici măcar el nu ar şti care-i adevărul. Dar există un adevăr dincolo de acela al emoţiei complexe pe care poezia mereu provocatoare a Mihaelei îl afirmă? Avem mereu acelaşi discurs îndrăgostit (despre el aminteam altădată), care, cum spunea Roland Barthes, „este un portret care se propune; dar acest portret nu este psihologic; este structural: ne oferă un loc în care să vorbim: locul cuiva care vorbeşte în sine, cu dragoste, în faţa celuilalt (obiectul iubit), care nu vorbeşte.”[1] Astfel ne vorbeşte Mihaela Oancea, în cartea sa De-a viaţa (Limes, 2024), despre sine ca despre noi, „puisque c’est tout le discours amoureux qui est tissé de désir, d’imaginaire et de déclarations”[2]. Din această perspectivă, demersul ei se umple de sens: este lumea acelui „ca şi cum” povestită Celuilalt şi Celeilalte, fiinţei interioare care o locuieşte. Lumea unui „ca şi cum” ai trăi cu adevărat, „şi te trezeşti din suflul continuu al adrenalinei/ paznic într-un muzeu ce adăposteşte/ ultimele ei atingeri.” (felinare de hârtie). Existenţialismul manifest, agrementat, mai puţin, de astă dată, cu suprarealismul care-i vine bine acestei poezii, domină viziunea autoarei. Ideea contingenţei fiinţei umane traversează cartea întreagă, „nu ştiai pe atunci că toate se vor preface în frunze/ că trecutul trăieşte în tine doar până ce şi tu/ te vei transforma într-o frunză.” (frunze), y compris fragilitatea şi alienarea, precum şi sartriana idee că „omul este o absenţă” („treptat/ te obişnuieşti cu gustul sălciu al absenţei” -  în inima unui bâlci) şi trebuie să se construiască pe sine continuu («L’homme, […] s’il n’est pas définissable, c’est qu’il n’est d’abord rien. Il ne sera qu’ensuite, et il sera tel qu’il se sera fait. […] L’homme n’est rien d’autre que ce qu’il se fait.»[3]). De aici, dezvăluirea celor trei concepte satriene de la care se hrăneşte creaţia Mihaelei Oancea: l’en-soi, le pour-soi et le pour-autrui (ceea ce o va conduce, inevitabil, la „l’enfer, c’est les autres” – dar despre asta, altădată, altundeva). Ca dovadă, poemul efectul Werther, ce aminteşte de atmosfera din piesa Huis clos: „mă trezesc în lătratul unui dulău./ scot cuie deformate fără să simt vreo clipă/ greutatea pietrelor./ nu ştiu de ce s-au prăbuşit podurile/ de ce pantele nu sunt line ori/ ce e cu aceste particule de pudră./ voi privi într-un punct fix/ până când vor înflori cireşii./ aşa nu mă voi mai simţi ca un paznic/ într-un bizar muzeu/ în care lumea dispare lent/ în ţârâitul din ce în ce mai vag al greierilor./ întuneric şi umezeală –/ melcii intră sub efectul Werther.” Simbolistica poemului este complexă, nimic nu este întâmplător în construcţia acestuia: zgomotul spaimei, crucificarea, apăsarea poverii, Golgota, pulberea, omul martor inert la finalul concertului lumii ce va dispărea. Decodificarea este lesne de realizat, expresivitatea versului este bogată şi sugestivă, amintind de vorbele aceluiaşi Roland Barthes: „Limbajul este o piele: îmi frec limbajul de celălalt. Parcă am cuvinte în loc de degete sau degete la vârful cuvintelor mele. Limbajul îmi tremură de dorinţă.”[4]

Şi totuşi, dincolo de limbaj, dincolo de structurile verbale, este Poezia, cu majusculă, în cazul acestei Autoare. Poezia realului bântuit de banal şi suficienţă – „fiinţele de hârtie cresc distopic/ captive în decorul de carton –/ unde ronţăie noaptea lumina prinsă în năvoade/ altele o risipesc şi apoi bâjbâie cum orbii/ căutându-se/ şi negăsindu-se cu adevărat/ niciodată.// fără ştiinţa de a-şi opri căderea/ curg gălbui adulmecând vuietul de cascadă.” (mistuirea de sine). Poezia zarathustriană grăită à la Nietzsche – „când priveşti în prăpastie/ nu ştii niciodată cine te urmăreşte de acolo./ cauţi cu pupilele dilatate realitatea despuiată/ lume jupuită până la somnul dintâi/ intervalul dintre primul şi ultimul ţipăt.// […] distanţele ucid/ iar apropierile strivesc. în celule răcoroase/ singurătatea construieşte ferestre oarbe” (prin lentilele unui binoclu). Poezia erosului romantic – „mă desenezi mereu cu un nou înveliş. uneori/ mă strecori în căptuşeala pardesiului/ alteori mă culegi pe rouă cu tălpile goale şi strigi/ cât eşti de fericit.” (deliberat); „prin lanurile noastre verzi/ suntem din nou două cercuri/ cu atâtea începuturi şi sfârşituri/ că nici noi nu le mai ştim.” (ciudat de uşor); vezi şi tandrele poeme orbită de iarbă, la intersecţia lumilor et alii. Poezia transcendentului salvator – „încăperile te cuprind cu braţe uscate de pământ/ te dau de-a dura prin întunericul gol/ şi-ţi adulmecă frica – singura care te despoaie/ fără sfială// şapte demoni cu chimirele pline de păcate/ umblă în voie prin galeriile de cârtiţe.// ultima ta falangă descleştată apucă/ degetul lui Dumnezeu.” (degetul lui Dumnezeu); „în case/ oamenii ard salvie./ ai nevoie de o singură clipă/ să te împaci/ cu Dumnezeu.” (glissando).

Dar frumuseţea şi emoţia vin uneori chiar din refuzul deriziunii – „nu poţi împacheta şi uita în vreun sertar/ răni ce în loc să se estompeze/ devin sonore/ viscole ce spulberă năzuinţe/ focuri ce îşi exilează urletul/ până dincolo de punctele cardinale.// în hainele lui albe viitorul se profilează/ ca o replică a trecutului./ îţi croieşti drum prin fumul acru/ şi-n liniştea vătuită încerci să respiri/ calm.” (rug). Iar arta poetică înseamnă salvarea clipei: „se lipea de zidurile iatacului răcoros/ ascultând bâzâitul indiscret al muştelor.// câteodată putea fi zărit ghemuit/ lângă troiţa din sat/ cu gândurile fracturate/ tăcut ca o stelă egipteană.// s-ar fi aruncat în Sena cum Celan ori Gherasim/ însă aici – aproape de creştetul păpădiilor –/ poetul a izbutit să facă timpului/ nod” (poetul). 

Ca să nu mă depărtez de contextul pe care l-am ales la început, pot spune că lectura Poeziei acesteia îi dă dreptate lui Roland Barthes: „suntem încântaţi de limbaj, ca nişte copii mici, cărora nimic nu le-ar fi refuzat, reproşat sau şi chiar mai rău: «permis». Aceasta este provocarea jubilării continue, momentul în care, prin excesul ei, plăcerea verbală se sufocă şi se transformă în voluptate, în delectare.” [5]

Aşadar, ceea ce reuşeşte şi de astă dată Mihaela Oancea este realizarea cerinţei lui Goethe: „Opreşte-te, clipă! Eşti atât de frumoasă!” Clipele petrecute citindu-i poeziile sunt, într-adevăr, clipe frumoase”

_____

[1]  Roland Barthes, Fragments d'un discours amoureux, Éditions du Seuil, 1977, p. 7.

[2] Roland Barthes, op. cit., p. 7

[3] Jean-Paul Sartre, L'Existentialisme est un humanisme, (1946), Éd. Nagel, 1970, p. 17

[4] Roland Barthes, op. cit., p. 8

[5] Roland Barthes, Le plaisir du texte, Collection „Tel Quel”, Éditions du Seuil, 1973,  p. 17