Ionel Rusu – Când Timpul stă pe gânduri

 

 

Poetul vrea Totul! Nimic din ceea ce există ori poate fi închipuit nu trebuie să îi fie străin! De aceea pleacă, în această carte, de la cel mai de sus, în poezie, de la Eminescu, pe care-l celebrează aşa cu făcuse Marele Poet, cândva, cu Aron Pumnul. „Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt şi mare” – spunea modelul din secolul al nouăsprezecelea; „Nedreaptă a sa soartă, cuprinsă-n versul său/ El ce-a înălţat Poporul, trudind cu Geniul Său!” – spune contemporanul nostru, Ionel Rusu, fără a sta pe gânduri. Pe bună dreptate, aşadar, în postfaţă, domnul Gabriel Alexe scrie despre autor ca fiind „demn de arderile Maestrului”. Spune-mi cu cine te aduni, ca să-ţi spun cine eşti, este o vorbă înţeleaptă din bătrâni. Ionel Rusu se adună cu aceia din fruntea artei poetice româneşti, plecându-se înaintea geniului lor! „Sunt cufundat adânc sub vrajă şi în miere” mărturiseşte într-un poem în care  Patria este Femeie şi „de cântat şi de gustat o fac în deplinul lor poeţii, / Curtenitor, a deflora ca-n paradis iubind şi-a devora!...” Erosul este, astfel, şi el, pe cel mai înalte culmi, aşa cum se cuvine în teritoriul magic la Poeziei. Când timpul stă pe gânduri, suntem invitaţi la două ipostaze – secţiuni  ale volumului – Când timpul învaţă să meargă şi Când timpul învaţă să asculte. O „dinamică a devenirii”, cum e numită în Prefaţă, mişcarea şi ascultarea cerute de existenţa însăşi spre a-i înţelege rosturile, pentru că Eternitatea este continuu în schimbare şi, aflăm, „Rămân un fascinat de şansa dată morţii/ De biruinţa ei la toţi, că-i etern seducătoare,/ Poartă în fapt înscrisul ideal, de mâna sorţii,/ Trimişi spre locul unde numai timpul moare”. Mişcarea ţine de starea de reflecţie, căci „Viu îmi este astăzi gândul,/ Ce vi-l las spre neuitare!.../ Cât pe lume-mi curge rândul,/ Ochii-s pironiţi în zare/ Iar din ei zboară visându-l,/ Dorul Dorurilor care// Iscodeşte prin unghere/ […]”. Ascultarea este privirea întoarsă spre trecut, spre înaintaşi, ea se deschide cu Zamolxis, pentru că „Mă doare în glia ce-mi urcă prin tălpi osânda”, pentru că „Zidit e piedestalul  de înălţare pentru toţi acei,/ care din Geniul anonim îşi trag trudind izvodul,/ ca, pe urmele lor păşind întreg cohort-norodul,/ Să îi urmeze… dar, fără a-i diviniza că ar fi zei!...” Aici, sub ascultare, erosul transpare mai lesne, cu toată încărcătura de sens existenţial: „Aşa-i că Femeia-i grozavă prin ce ascunde!?/ Iar tot ce arată mai spoi schimbă în lumină,/ Căci rosul Ei, tainic venit din Cer, pe unde,/ Aduce măreţia gângurindă care ne însenină!” Tot aici apare mai clară atitudinea etică, patriotică, constatarea că există o speranţă de mai bine: „Români! Ne-am maturizat şi-nţelepţit!/ Fac cu mândrie această constatare,/ Doresc de acum ca fără de sfârşit,/ Să-nvingem răul în dreptu-i fiecare!// De mai apar şi lupi îmbrăcaţi în oaie/ Avem mujloace şi ace la orişice cojoc,/ Cu legea dreaptă şi virtutea ce ostoaie/ Românul nu mai bate pasul în loc!” Optimismul autorului este reconfortant, cititorul poate să se-ncline şi să se bucure de imaginea senină a realităţii prezentate Când Timpul stă pe gânduri. Ori poate sta şi el pe gânduri, întrebându-se: aşa o fi?

Ionel Rusu aduce şi cu această carte de versuri obolul său artei poetice româneşti, prin multitudinea unghiurilor, oglinzilor prin care priveşte realitatea interioară şi exterioară a existenţei cotidiene, spre a dezvălui cât mai mult din complexitatea şi sensul ei.

Gabriel Alexe – Geometrii intime

 

Canonul Alexe

 

Erosul lui Gabriela Alexe este o alcătuire foarte precisă şi funcţională. Pentru poetul câmpinean din Botoşani, simţul poetic este un loc geometric (ne-o spune chiar în dedicaţia de pe prima pagină a cărţii!). Totul este ecuaţie, dar cu multiple necunoscute, valoarea unora dintre ele ni le dezvăluie şi aici poetul, ghiduş, ca unor copii naivi într-un limbaj perifrastic. Paradigma sa este cunoscută, nimic enigmatic de-acum, dacă ai avut norocul să citeşti Tango in braille, atunci ştii că „Simţul echilibrului e viziunea unui copil ventriloc// un copil e un milkshake de fiinţe cu spaima la purtător/ toate fiinţele reproduse după tiparul originar/ contaminează realitatea zilei”. Iar mişcările le-ai aflat deja dacă ai avut bucuria de a citi Esenţa maşinii – cu secţiunile diagrama mişcării, prima mişcare, a doua mişcare etc.  Geometriile intime nu repetă, ci completează şi adânceşte viziunea asupra liricii erosului, chiar dacă ne aflăm înlăuntrul aceluiaşi canon bine alcătuit şi structurat de un profesionist la formei pline de conţinut, Canonul Alexe. Nu voi uza de căile bine descrise de domnul Virgil Diaconu despre Canonul poetic, de exemplu, ori de ideile post-marxiste anticanonice ale domnului Jean-François Lyotard despre eroziunea internă a principiului de legitimare a cunoaşterii, ci mă voi rezuma la a căuta câteva din elementele algoritmului pe care un matematician pursânge precum Gabriel Alexe îl propune în vederea călătoriei pe calea emoţiei spre îmbogăţirea simţirii cât mai adânci a sinelui subjugat de iubire. 

Geometria sa intimă este foarte materială, abstractul presupus este evitat cu obstinaţie. Avem „epiderma”, „linia curbă a buzelor tale”, „orbitele pleoapei/ în al treilea/ ochi”, „respiraţia uşoară/ suportă atingerea cărnii”, „aripa unui fluture monarh/ o lacrimă desculţă pe obraz” – toate cu încărcătură metaforică şi emoţională maximă, în contextul bogat de imagini. „Rup din mine cămaşa/ Celui ce mă ispiteşte” zice poetul, reproşându-i iubitei ardoarea: „eşti lacomă va o lumină”. La care adaugă mai mereu, ca un refugiu inerent,  o multitudine de elemente ale naturii vii: „polen scuturat/ peste mirişte// o sulfină/ un mac/ o cicoare”, „corola unei albăstrele/…/ sferă plină de roze”, păsări, insecte… Toate sunt mai mult decât decor, sunt părţi ale dezvăluirii emoţiei erotice care se revarsă în toată fiinţa, în tot universul exterior. De aici până la „feriga trupului tău”, „Miracolul din miezul crud/ al nopţii/ pe şoldul tău se spulberă/ regeşte/…/ vrăjitul mercur/ dă sânilor tăi/ lumescul contur// visez un galop de cleştar/ peste buzele tale”, „Cornul lunii sărută pielea/ fără să o atingă/ bătăi de aripă/ peste coapsele tale/ în coadă de rândunică”, „corbii desfac cătuşele reci/ ale sânilor tăi” – este un pas foarte mic, foarte lesne de făcut. Gabriel Alexe îl face, după cum se poate afla din lectura poemelor sale, după un algoritm bine strunit, în care pendularea strict controlată între materia vie şi sentimentul profund se petrece asemenea traiectoriei cunoscute a pendulului lui Foucault – alene, fără grabă, supusă atracţiei universale. Diferenţa esenţială este că în acest algoritm canonic omniprezentă este atracţia este universal erotică: „îmi închipuiam/ cum ne părăsesc minţile/ ca să ne încapă mai bine/ sufletul/ într-un film mut/ cu scene lascive/ pe nisipul mişcător al clepsidrei”.

________

* Gabriel Alexe – Geometrii intime, editura pim, 2024

 

Liviu Apetroaie - Sau nu

Junimea, 2024

 

Dacă mai era nevoie undeva, pe masa mea de lucru am încă un poet evident rimbaudist – Liviu Apetroaie, vecin cu un lac drag mie, Ciric. Un modernism robust, incantaţii încântătoare şi profunde, ritmuri acaparante ale versului fac din poezia ieşeanului nostru adevărate bucurii ale spiritului, ale [re]cunoaşterii sinelui ascuns, altfel, în cea mai bună tradiţie a psihologiei lacaniene: o revărsare a realului asupra simbolicului, o revărsare a simbolicului asupra realului şi, imediat, o revărsare a simbolicului asupra imaginarului – realul îşi pierde, aşadar, relevanţa, sensul, iar «le parlêtre» adaugă ceva ce este accesibil doar eului profund. Altfel spus, orice răsărit urmează unui apus, dar şi invers, pentru că ele nu pot exista împreună, dar nici nu se pot despărţi vreodată şi cer un „Al Treilea”, amurgul ca revărsare a simbolicului asupra imaginarului. Astfel, poetul de faţă vine mereu dinspre un amurg constant: „subt tălpile speranţei/ nimic nu mă mai creşte/ doar temniţa lumină/ dar înţeleg…/ sau nu// în palme zdrenţuite/ se-arată doar amurgul/ o rază răstignită/ dar înţeleg…/ sau nu// nici aerul nu ştie/ întoarsă respirare/ să nască-n ea uitare/ da înţeleg…/ sau nu”. Astfel sună ritmul şi melancolia poemului ce, din start, dă seama de intenţiile autorului. Şi dacă aminteşte de acel Arthur Rimbaud din «Ce qu’on dit au Poète à propos de fleurs»: „Toujours les végétaux Français,/ Hargneux, phtisiques, ridicules,/ Où le ventre des chiens bassets/ Navigue en paix, aux crépuscules”  ori de poemul «Crépuscule», al lui Guillaume Apollinaire: „Un charlatan crépusculaire/ Vante les tours que l’on va faire/ Le ciel sans teinte est constellé/ D’astres pâles comme du lait”, înseamnă că nu suntem departe de acea atmosferă plină de har care traversează secolele spre a ne uimi încă odată. Poate de aceea „astăzi pe mal se-adună mateloţii/ să ducă în adâncuri plecarea ce-am rostit-o// şi voi vâsli în timpul cel de-ncercare/ sorbind un sunet vechi/ şi noaptea// asfinţitul” – ne duce cu gândul la «Le bateau ivre»: „Si je désire une eau d’Europe, c’est la flache/ Noire et froide où vers le crépuscule embaumé/ Un enfant accroupi plein de tristesse, lâche/ Un bateau frêle comme un papillon de mai.”

Ca fiinţă vorbitoare (le parlêtre  lui Lacan), eşti îndemnat: „nu ridica tâmpla/ de pe orizontul absurdului/ nu te trezi/ visează/ stai acolo adormit/ beat de existenţă/ stai acolo”, pentru că „poete/ n-ai nicio lume/ nicio formă de a exista/ tu fluieri/ aşa/ fluieri// te aude nimeni”. Liviu Apetroaie urmează, aici calea care-a condus, în prima parte a secolului al douăzecilea, la un Gregor Samsa ori la un Meursault, ceea ce este cu totul firesc. Chiar personajul lui Camus pare că spune aceste vorbe: „mama nu uită că întâlnise cerul/ în chiar clipa naşterii mele” şi „ziua-i egală cu moartea/ moartea-i egală cu noaptea/ziua egală cu ce/ viaţa egal cu ce”. Absurdul este legea existenţei într-o lume în care haosul domneşte fără a fi recunoscut, în care cu toţii privim în abis nepăsători, ignorând faptul că şi el priveşte înlăuntrul nostru şi ne mistuie. De aici şi lirismul intrinsec al poeziei acesteia, în care se explorează lipsa de sens, iraţionalul şi disonanţa vieţii, adesea ca răspuns la crizele profunde din care nu se poate ieşi decât prin abandon, cu o privire care descompune logica obişnuită şi scoate în evidenţă incoerenţa existenţei, în confruntarea dintre căutarea umană a unor rosturi şi tăcerea lumii indiferente. Liviu Apetroaie este convins că poezia este cea mai înaltă spiritualitate, că ea, ca formă de artă, acţionează drept mijloc de a transcende limitele şi slăbiciunile umane. Puterea visului şi a sentimentului, conform lui Nietzsche, este faptul că a simţi, a dori sau a iubi e ceea ce poate fi interpretat ca o elevare poetică. Poezia, în sensul cel mai larg, este o formă de artă care ne permite să revrăjirea lumii, să o vedem nu ca pe o soartă predeterminată, ci ca pe ceva ce poate fi modelat. „Devino ceea ce eşti” – această faimoasă maximă nietzscheană implică depăşirea de sine, afirmarea propriei voinţe de putere şi transformarea vieţii într-o operă de artă – un act eminamente poetic care ne ridică deasupra „gloatei” sau mediocrităţii. Acesta este demersul în care se angajează Liviu Apetroaie, observat de numeroşi comentatori, de-a lungul vremii. În Sau nu, cartea de faţă, nivelul de abstractizare şi de profunzime a atitudinii este ridicat. O litanie ne anunţă că „absurdul a-nceput spre asfinţit/ mă adunam să plec reîntregit// strigam la aripi să vină deodată/ să simtă ele coasa-nveninată// iar ghearele din ochi căzute la picioare/ să vadă-n noaptea asta cum se moare// suflet uşor suit pe asfinţire/ simţindu-şi ca un foc/ prelunga primenire/ tu nu ştiai/ dar eu mă prea gândeam// zăcea lumina şi orbeam”. Recursul direct sau subtil la transcendent face şi el farmecul poeziei acesteia. Harul este lăsat să se manifeste deplin, încântarea cântării subjugă pe cel ce citeşte şi se bucură; se bucură de durerea care nu poate fi ignorată, dar poate fi sublimată prin cuvintele magice ale poeziei. Cum aflăm de la Nietzsche: „A trăi înseamnă a suferi, a supravieţui înseamnă a găsi sens în suferinţă.” [„Leben heißt leiden, überleben heißt, im Leiden einen Sinn finden”]. Nietzsche, cel ce-şi are locul său privilegiat în fundamentul gândirii poetice a lui Liviu Apetroaie. Nietzsche care vedea arta, inclusiv poezia, nu doar ca o simplă estetică, ci ca o forţă spirituală ce permite depăşirea suferinţei şi a banalului. Este curat Nietzsche (Zarathustra) aici: „spaimele acestei nopţi/ le voi trăi într-o zi/ până la firea lor// acolo unde va fi frig/ şi-mi va trebui cămaşa/ grea de la tine/ pentru demonizare// nu voi şti cât de aspru ne va fi/ împreună ne vom străbate/ca pe un copil ucis lângă anotimp// aşa se arată iubirea// trecerea noastră pe malul/ de dincolo de lacuri/ cu paşii pe ape”. Dar un Nietzsche trecut prin filtrul poeticii lui T.S. Eliot, cel care a rupt tradiţiile poetice anterioare şi care ne spune în «Ţara pustiită» (The Waste Land): „Ce rădăcini se agaţă, ce ramuri cresc/ Din aceste gunoaie pietroase? Fiu al omului,/ Nu poţi spune sau ghici, căci ştii doar/ O grămadă de imagini sparte, unde soarele bate,/ Şi copacul mort nu oferă adăpost, greierele nu oferă uşurare,/ Şi piatra uscată nu sună de apă. Doar/ Există umbră sub această stâncă roşie,/ (Intră sub umbra acestei stânci roşii),/ Şi îţi voi arăta ceva diferit fie de/ Umbra ta dimineaţa păşind în spatele tău/ Fie de umbra ta seara răsărind să te întâmpine;/ Îţi voi arăta spaima într-un pumn de praf.” Dacă sintagma eliotiană „O grămadă de imagini sparte” trimite la Eclesiastul 12:5: „De asemenea, când se vor teme de cele înalte şi vor fi spaime în cale, şi migdalul va înflori, şi lăcusta va fi o povară, şi dorinţa va pieri, pentru că omul se duce la cea lungă casă a lui, şi cei care plâng umblă pe străzi.”, sintagma „spaimele acestei nopţi/ le voi trăi într-o zi” din poemul de faţă trimite la Psalm 91: „Nu te teme de spaimele nopţii, nici de săgeata care zboară ziua. / Nu te teme de boala care pândeşte în întuneric, nici de nenorocirea care loveşte la amiază.” OED.

Poetul Liviu Apetroaie merită mulţumiri că ni se descoperă descoperindu-ne pre noi nouă înşine şi felicitări pentru harul rar cu care este dăruit. Aşadar: „cât voi zidi eu oare să te ştiu/ îmblând prin sufletul târziu”.

Paula Bârsan – neCONVENŢIONAL

 Va trebui să ignorăm, socot, de-acum, elucubraţiile, răsfăţurile privind „valorile postmoderne” ale unor scrieri, caracterul celor numite aşa nefiind altcumva decât pur şi simplu reacţii curat moderniste, în marja largă a modelului instaurat, la început, de inspiratul Baudelaire (bine hrănit cu spiritul lui Edgar Allan Poe) şi cei ce l-au urmat plini de har şi atitudine, mai cu seamă Rimbaud şi simboliştii Mallarmé şi Valéry. Baudelaire susţinea că arta nu are niciun scop dincolo de ea însăşi. Este autotelică. Nu are nicio obligaţie. Ar trebui să se considere liberă de relaţia auxiliară cu natura şi societatea căreia i-a fost încredinţată de estetica tradiţională, atât în ​​doctrina aristotelică a mimesisului şi a reprezentării naturii. Postmodernismul, de pe aceleaşi baricade, contestă şi relativizează valorile moderne, pune sub îndoială elitele, îmbină expresia autenticului individual cu eclectismul, adoptă pluralismul stilistic, fragmentarea narativă, intertextualitatea şi autoreferenţialitatea, ironia, parodia, pastişa, neagă originalitatea absolută. Postmodernismul înseamnă, astfel, destabilizare narativă, ambiguitate, finaluri deschise şi o multiplicare a vocilor narative. Textele fac trecerea între ficţiune şi realitate fluidă şi insesizabilă, la fel ca între trăire personală a autorului şi pură imaginaţie. Curat Baudelaire! Sau, dacă vreţi, curat Rimbaud, pe bună dreptate considerat precursorul esenţial al avangardei, rebelul literar care a distrus structurile clasice prin vers liber şi proză poetică, prin fragmentare şi juxtapunere pentru a crea straturi complexe de semnificaţie şi a provoca percepţiile cititorilor. Influenţa sa a pavat drumul nu numai către simbolism şi suprarealism, dar şi către aşa-numitul postmodernism. 

Paula Bârsan poate fi considerată o autoare postmodernă, după aceste principii noi, chiar rimbaudiană sadea. De ce cartea ei, apărută de curând la Editura Universitară, nu ar putea fi considerată un fel de Illuminations? – şi aici Sinele este învechit, precum în faimoasa formulare a lui Rimbaud, „Eu sunt altul” („Je est un autre”). Pentru Rimbaud, ca şi pentru psihanaliză, a afirma că „Eu sunt altul” înseamnă a recunoaşte că identitatea noastră nu este reductibilă la sinele conştient. Înseamnă a admite că există în noi forţe, gânduri şi dorinţe obscure care scapă controlului raţiunii şi voinţei. „Sinele nu este stăpân în propria sa casă”, ar adăuga Freud. Căci subiectul este locuit, prelucrat de un Altul, acest inconştient, care vorbeşte în interiorul său fără ştirea sa. Rimbaud subliniază, astfel, recunoaşterea alterităţii, a stranietăţii sinelui faţă de sine însuşi. Nimeni nu poate pretinde că are o cunoaştere suficient de completă a identităţii sale: va exista întotdeauna o parte din noi de care rămânem străini. „Eu sunt altul” nu este o observaţie resemnată, ci un strigăt de libertate. Libertatea subiectului care se eliberează de iluziile sinelui, care se aventurează dincolo de limitele conştiinţei. Libertatea poetului, care transgresează normele limbajului pentru a exprima indicibilul. Libertatea fiinţei umane care îndrăzneşte să se confrunte cu propria enigmă şi care găseşte în această confruntare sursa renaşterii perpetue. Declarând „Eu sunt gândit”, Rimbaud întrezăreşte descoperirea lui Lacan (1979 ) despre „fiinţa vorbitoare”, „le parlêtre”. Acest concept crucial este prezentat ca o încercare de a înţelege modul în care limbajul şi inconştientul interacţionează pentru a forma identitatea subiectului conceput. 

Aşadar, Paula Bârsan poate nici nu are cum fi altfel decât neConvenţională, spiritul său creator este rob al [re]imaginării lumii dintr-o perspectivă solid hrănită din abstract şi metaforă. S-a observat lesne că vine stilistic dinspre postmodernii George Bacovia şi  Ion Barbu, jocul de gol şi plin din retorica sa fiind eminamente provocator, voit incomod tocmai pentru a dezvolta realităţi aparent ascunse spiritului comun. Petre Isachi afirmă, pe bună dreptate, că personalitatea estetică a scriitoarei, care interglosează ironic „pe marginea existenţei”, cu sine şi cu Lumea, cum ar spune Cioran, se află în ştiinţa şi arta de a se apăra de „primejdiile înţelepciunii”, adică de a nu se înstrăina în „asfixia devenirii”, de a evita căderea în abisul melancoliei, al manierismului şi al epigonismului. De fapt, ea scrie despre viaţa de zi cu zi, care însă ascunde sub rutina cotidiană mai mult suferinţă decât bucurie, mai mult abandon decât angajare. Paula Bârsan se revoltă şi scrie, căci „nevoia de a salva ascunde nevoia de a stăpâni”. „Tăceri de năluci, contururi sparte şi umbre ale preamăririi de sine tornadă aşteaptă... Acelaşi spaţiu în prietenie cu minoritatea, alături de cuibul cu salamandre... Obligaţi la apel, au sosit să onoreze.” Textele sale, fundamental reflexive, te acaparează şi te chemă să te aşezi acolo, înlăuntrul lor, să călătoreşti alături de autoare pe meleaguri reale şi imaginare şi să descoperi sensuri ce păreau greu de aflat la o privire superficială. Iar autoarea pare de fiecare dată alta, joacă diverse roluri spre a te desprinde din mrejele convenţiei. „Când exişti fără să fii, dar EȘTI, musteşte savoarea. Cutezanţă este să curgi de la vărsare spre izvor, să dai peste cap emoţia răsărind sentimente chiar şi pentru perfizii ascunşi, la fel ca pentru cei buni, îndrăzneţi în sabia lor cu tăiş dublu.... Imaginea o iubim mult, ca fardul, indispensabil pe chipul defunctului ce zâmbeşte spre putrezit, uitându-l prematur pe viul, doar ascunzându-ne repede sub pânza uscată a negrei lentile polaroid, cât încă nu lăcrimăm, să nu ne expunem oricum.” Reflecţia merge în profunzime, în căutarea unor sensuri care să evite riscul ontologic. „Puterea, act de voinţă şi mare subjugare când moartea este mereu în sfidarea prea indecentă şi luptă, nu e absentă, nu-i pasă de expunerea goliciunii la intervenţia spre a ei salvare. Spoiala e preţuitoare minciunii aflate, prostituţie ascunsă... targă spre degradare. Indiferenţa nu e vidă, dar pare atunci când se retrage, naşte lanţul nepăsării amare, concentric încercuieşte până un timid soare răsare lângă neagra lună plină, sufocată... sângeriul picură în naştere strigăt de prunc... Ruşinea înfloreşte obrazul inocenţei, timiditatea răzbeşte pojghiţa.... Bunul simţ, curajul, cinstea sunt puse la colţ, iar singurătatea nu-i solitudinea neincluderii în laţul plăcerii, preamăririi.”

 Este aceasta o carte de recitit, de păstrat pe noptieră, cu riscul, desigur, de a-ţi provoca adesea faste insomnii. „Puterea poate orice când e peşteră pentru muza sleită de pe sofa…” – zice Paula Bârsan şi, zău, chiar are dreptate!