Oana Mioara ARHIP – Gambit la timp

 

Canonul Arhip sau imnul încântării

Aşezată temeinic în aria versului eliberat de constrângeri prozodice  stricte, autoarea caută o soluţie de continuitate în care să locuiască lejer, în vederea unui avantaj liric ulterior. Demers ratat, de vreme ce „aleargă în galop şi spume caii/ când timpul le aşterne moarte/ în lumea-n care mor şi craii”. Totul este de vânzare, totul se cumpără, atâta timp cât „noi trăim netrăitul”, „noi iubim neiubitul”, „se cumpără timp/ nu mai e de mirare/ se cumpără timp/ crea-i preţul la soare?” Ceea ce este câştig sigur în această alcătuire lirică se numeşte ritm, vibraţie subjugantă, cadenţă şi mai cu seamă iteraţii multiple, ce subliniază starea de fapt sau starea de suflet. Sonorităţi imnice te cheamă la încântare: „pe aurul greu/ de pe mâna nedreaptă/ goneşte arcaşul/ săgeta-i arată/ o altă o altă/ o cealaltă altă/ în cercuri polară/ prea-rece/ uşoară/ din foamea mirării / afară…/ porterul de fată”, şi aşa continuă adesea, spre a crea spaţii ale seninătăţii chiar în situaţii neguroase, când „vai noaptea/ carul marii mirări/ poveşti risipeşte”. Poeta alcătuieşte pas cu pas, vers cu vers, poezie cu poezie un puzzle de semnificaţii ale trăirilor interioare şi dă mereu seama de puritatea şi profunzimea emoţiei: „am ştiut că prin rănile deschise/ lumina va miji curcubeie// am ştiut că numai dintr-o durere mare/ se va ivi liniştitoarea bucurie/ ca un scâncet de copil/ zămislit cum se cuvine”. Melancoliile cheamă în ajutor spaţii ce pot fi senine: „în cerul meu e loc cât lumea/ ecou de-al albastrului târziu/ şi-aş arăta mirare răsăritul/ da-i morganatic şi-i târziu // […]//în cerul meu e loc cât lumea/ ici-colo doar comete iluzorii/ o linişte se lasă de-nserare/ cobor din cerul meu // vin norii”. Melancoliile sunt, de fapt, surse de cercetare a vieţii interioare, dar sunt şi refugiu când apar „umbra din mine”, „cenuşa pasului gingaş”, „înfrigurate căi/ sub tălpile grele”, „căldură cu dinţi/ măduvă uscată/ irosire apăsată/ de murmur/ în pustiu// pe malurile lumilor/ uimire/ teamă/ nelinişti/ potop”. Tot realul ce se străduieşte să ni se arate este, întrutotul, magic, aparţine unor lumi paralele, în care orice este posibil, semnele şi semnificaţiile vin dinspre toate lucrurile şi locurile unor naturi înconjurătoare care au viaţă proprie şi ne trăiesc chiar şi vieţile noastre. Până şi erosul, destul de  discret, mai degrabă rece, acolo îşi are sursa, acolo se ascunde: „ţi-aş spune ceva/ să-şi fie de lună/ să-şi fie de soare/ pe timp de furtună”, dar şi „să nu m-aştepţi când se deschide cerut/ să bei din setea-ţi până la genunchi/ să te hrăneşti cu rugineşte fierul/ din oxigenul sângelui pe trunchi”). Realul în care ne aşezăm, ni se demonstrează fără de tăgadă, este o rană, „un duel de nebuni/între lumi peste lumi/ sângerând de-nţeles/ astăzi ies şi iar ies/ la o luptă astrală/ sublimată cabală”. O carte de cântare şi încântare, un gambit în care, dacă se sacrifică secunda, se câştigă veşnicia.

Daniela GIFU – Păcatul neliniştii

 

Vibrato – Eros şi Logos

Iată aici o carte a absenţelor, neliniştea – absenţa liniştii, a calmului – nu înseamnă prezenţa zgomotului, ci tensiunea aşteptării lui, aşteptarea unei sosiri, unei întâlniri, unei re-găsiri. Singurul zgomot este Logosul care deschide căile de comunicare într-un calendar de simboluri şi credinţe. Poeta îşi spune păsul, îşi clamează şi calmează suferinţa perpetuă şi îşi inventează răspunsul aşteptat de la un partener. Dialogul este, astfel, mai degrabă cu sine, cu un celălalt dinăuntru, pus să joace un rol cu replici strict definite. Dramatizarea are rol de acceptare a capcanei singurătăţii ca loc în care siguranţa pare că domneşte. În condiţiile în care avem „inimile vătămate de înşelăciunile întrupate ale trecutului” şi „Senzaţia unei căderi printre râpe tot mai adânci, în care conştiinţa se rafinează ca un fir de lumină deşteptător la căinţă”, comunicarea există doar ca o înstrăinare, răspunsul este numai mimarea unui eros imaginar. Un alter-ego oferă răspunsul aşteptat: „Îţi chem inima, îmbobocită, să se lase răsfăţată” şi „Cu tine pot înfrunta până şi demonul desfrânării.” Vibraţia erotică se dezvoltă odată cu trecerea timpului – lunilor anului, tehnic vorbind, cum se desfăşoară textul liric –, „Până şi mintea, ce-şi autocenzura pornirile lumeşti, s-a deschis asemenea crinului trezit de hârjoana pisoilor vagabonzi, ce poposesc în ograda casei tale.” Ea se lasă în voia visului: „Cu ultimele frânturi de putere reuşesc să mă furişez în braţele tale. Mă abandonez alintului lor.” El [alter-ego] se oferă ca salvare pe calea divinului: „două inimi pustiite, mocnind pe acordurile vântului Văii Plângerii Ierusalimului. [...] Pe Crucea Iubirii ele îşi jură vindecarea împreună, căutând să nu se abată de la dâra de Lumină lăsată de îngeri, perceptibilă doar de cei aleşi…” Nici nu mai părăseşte iluzia iscată de inebranlabila nelinişte a păcatului imaginat. Daniela Gifu reuşeşte, lesne, să definească personajele, Logosul este mijlocul prin care cele două Eu-ri se definesc, ritmurile intime al discursului fac diferenţa. Ea este languroasă şi dedată metaforei semnificative, unei melancolii subterane („Îmbătată de o neaşteptată fericire, alung gândurile răuvoitoare. Fiindcă sufletul meu nu se mai simte singur. Am scris primul cânt de înserare a inimilor noastre, ghemuită pe malul lacului secat de tăcerea îndelungatei aşteptări.”), El vine dinspre contemplarea de genul Cântării Cântărilor, versul său are o patină imnică („Acum la această povăţuitoare vârstă, aş dansa cu tine neîntrerupt. Braţele noastre s-ar preschimba în aripi de înger. Raţiunea face eforturi să nu te sufoce, prea dulce fiinţă, atât de mult-aşteptată. Nu îndrăzneşte să se întregească în realitatea revelatoare. Dincolo de conştiinţa unui destin, fericirea e atât de vie! Fi-vom binecuvântaţi!”). Imnicul este, de fapt, prezent în subterana Logosului dominant. Dar schimbul de replici se face de-o parte şi de alta a oglinzii, ca într-un fel de lume a lui Alice; Ea şi El nu par a se auzi, doar îşi citesc cuvintele pe buze, numai peisajul le este familiar, se privesc şi cuvântează spre a mima păcatul. El este categoric: „Ne regăsim într-o realitate deplină şi concretă, unde totul pare că are un ritm previzibil pentru cei ce îndrăznesc să creadă că poate mâine va fi altfel.” Ea acceptă iluzia: „Îmbrăţişarăm pământul. Mă priveşti cum mă rotesc orbită-n jurul tău şi mi-e bine. Zâmbim uluiţi de lăcomia noastră. Fiori de beţie grăbiţi de atingerea ameţitoare. Repet mereu, fără glas, numele duhului ce mi-a mângâiat împovărarea.” Lectura acestei alcătuiri lirice pline de farmec, inspirat aşezată calendaristic – din martie până în februarie –, se cuvine făcută sub influenţa unui fundal muzical baroc, pe-nserat, în faţa unui şemineu… Astfel emoţia va putea fi trăită deplin, în toată splendoarea sentimentului de împlinire interioară.

Ecaterina Botoncea - Poveşti pe o pânză de in. De vorbă cu Hipocrate

 

Poveşti despre bucuria de a trăi

 

La editura Bibliotheca din Târgovişte apar destule cărţi de noptieră! Una dintre ele este semnată de Ecaterina Botoncea şi se numeşte, sugestiv, Poveşti pe o pânză de in. De vorbă cu Hipocrate. A obţinut şi „Marele premiu Cartea anului 2024”  la Festivalului Internaţional „Vrancea Literară”, în 2024. Este aceasta o călătorie într-un trecut familiar multora dintre noi, autoarea chiar fiind o călătoare pasionată, mai cu seamă către locuri sfinte – Ierusalim, Roma, Santiago de Compostela – (a şi publicat o carte cu puternice accente diaristice, Camino, drumul spre lumină. Din jurnalul unui medic anestezist, în 2018), dar nu numai. „Pelerinul este un căutător, poate chiar un alchimist spiritual în căutarea Luminii aurite de îngeri şi sfinţi, dar mai ales de cuvântul Mântuitorului.” – scrie în textul mai degrabă eseistic Pelerinul şi Calea. Magia povestirii, însă, cu poetica ei, domină şi de această dată textele sale tematice, inspirate mai ales din mediul medical, amintiri modelatoare recuperate dintr-un trecut care nu poate fi (şi nu trebuie!) uitat. În povestiri, este invocat (şi evocat), evident, întemeietorul Şcolii Hipocratice de Medicină şi al codexului moral al medicilor din totdeauna. Reînviind în imaginar personalitatea lui Hipocrate, i se adresează direct, ca unui prieten şi învăţător, într-un dialog peste secole. Cunoscut din copilărie („Te iubeam, dragul meu Hipocrate. De când mă ştiu, te-am simţit ca pe un frate mai mare. […] Câteodată mă simţeam un învăţăcel în lumea iniţierii din templele antice”), el o susţine la nivel psihic în momentele de cumpănă ca medic anestezist. Odată stabilită convenţia, „fratele mai mare” este nu doar ascultător, ci şi participant la întâmplările cotidiene ale specialistului angajat în salvarea de vieţi – „Hei, ce faci prietene, vreau să vorbim!” Povestirile conţin multe scene de acest fel, destule drame ale bolnavilor internaţi la Terapie intensivă, unde a lucrat multă vreme autoarea; ele ne aduc în atenţie, cu delicateţea nostalgiei şi a semnificaţiei etice, şi personaje semnificative, în primul rând bunica (şi casa bunicilor, care „era pentru mine o sursă nesfârşită de bucurie”), părinţii, apoi „doamna cu pălărie şi mărgele roz”, profesoara de înot, sau bătrâna Sofia ori Ilincuţa, alte şi alte fiinţe care au participat la formarea personalităţii autoarei în copilărie, adolescenţă, tinereţe. Mereu este prezent cel ales: „te întreb pe tine, prietene Hipocrate, miracolele au legătură cu logica, cu raţiunea? Suntem noi cei care ne conducem destinul prin ramificaţiile conştiente sau subconştiente ale minţii noastre, ne deschidem sau închidem singuri nişte uşi, în aşa fel încât miracolul devine o iluzie împlinită, sau avem mesageri?” Interogaţia este în mare măsură retorică, desigur, asemenea intervenţii apar adesea în textul povestirilor, ele dau seama de semnificaţiile unei reflecţii continue asupra sensurilor existenţei, rosturilor ei. Metafora dinspre finalul cărţii – „Masa de operaţie poate semăna cu un altar, iar somnul anestezic, o călătorie prin străfundurile fiinţei…” –, cu nişte cuvinte de încheiere – „Şi dacă vă spun că masa mirosea a mir…?” – dă întreaga măsură a po(i)eticii acestei seducătoare alcătuiri cu excelente accente lirice, care, dacă stilistic poate aminti de le nouveau roman, (mai degrabă Marguerite Duras, decât Nathalie Sarraute…), este greu încadrabilă în contextul concertului prozei contemporane. O carte de noptieră pentru că este o carte despre bucuria de a trăi.

Matei Georgescu - Gândesc, deci nu exist. 101 dulcezenii de acrit mintea

 

Editura Cartea Daath, 2010

 

Iată o carte-obiect provocatoare şi deliberat au rébours pentru contemporani, plină de afirmaţii cu care nu prea ai încotro să nu fii de acord, dacă te uiţi foarte atent înlăuntrul tău, aşa cum, de pildă, s-ar uita abisul lui Nietzsche. Avem obiceiul de a ne tot întreba despre motivele existenţei noastre, despre rosturile care ne cer să fim şi să credem şi aşa tot mereu, în fiecare zi. Ce caut eu aici? – îmi spun, adesea fără să recunosc public îndoiala care mă cuprinde. Psihoterapeutul formator Matei Georgescu face terapie cu pacientul-cititor invitându-l la o porţie de poezie – e o terapie lirică, aş spune, după ştiinţa mea, foarte eficientă, dacă o accepţi deschis. Profesionistul ştie foarte bine ce face! Minimalismul expresiei oferă posibilitatea maximizării interogaţiei interioare a pacientului-cititor. „Realitatea e simplă, lumea e complicată./ Mintea noastră e ca lumea./ De aceea, pentru a regăsi simplitatea e suficient să te tâmpeşti.” (O minte ca lumea) Ironia este o altă caracteristică ce vine tot dinspre acel răspăr omniprezent în textele volumului. Nu lipseşte, cum este firesc, reflecţia filosofică, cu precădere de origine orientală, însoţită, agrementată de jocurile de cuvinte cu rost, cu sens, lipsite de orice gratuitate: „Cei care se roagă îşi coboară mintea în inimă./ Sunt inimoşi./ Cei care fac ştiinţă îşi ridică inima în minte./ Sunt mintoşi./ Cei care fac zazen îşi lasă mintea şi inima pe loc./ Nu se ştie ce sunt.” (Minte şi inimă) Ca să nu ne pierdem în ignoranţă, trebuie să ştim că zazenul nu este nici raţionament, nici teorie, nici idee. Nu este o cunoaştere destinată creierului, este doar o practică, un veritabil acces la fericire, la pace şi la libertate înterioară, cf. maestrului Kodo Sawaki. Provocarea lui Matei Georgescu este spre o armonie a posturii cu respiraţia, pentru a ne întoarce chiar la originea vieţii. Pe alocuri, este mai explicit: „În jurul acestor cuvinte se află fundamentul lor:/ hârtia nescrisă, de neînţeles./ În jurul acestor gânduri se află sursa lor:/ liniştea mentală, de neauzit./ Nici cuvânt,/ nici gând.../ De neînţeles,/ de neauzit.” (Nici gând) Şi concluzia este evidentă: „Cu cât vrei să schimbi lumea, cu atât nu te poţi trăi pe tine.” Afirmaţia din prefaţă înţeleptului nostru Ioan Gyuri Pascu defineşte clar valorile acestei cărţi-obiect: „Eu văd evoluţia spirituală ca pe o implozie ce va deveni mai apoi explozie de Lumină pentru cei din jur. Cerul pe care-l căutăm în afară este întâi şi-ntâi înlăuntrul nostru. Găsindu-l îi vom putea vedea proiecţia în exterior, în acel exterior pe care interiorul îl va fi creat.” Dulcezeniile lui Matei Georgescu pare că ne acresc mintea, dar, de fapt, ne provoacă să căutăm pacea interioară, viaţa adevărată cu noi înşine, cu sentimentele şi emoţiile adevărate. Greu, desigur, dar poate că merită o lectură cu rost.

 

 

 

Amelia Stănescu - Singurătăţi de împrumut

 

 
Secretul acestei alcătuiri lirice este călătoria discretă, aproape secretă, către sine. Costumul pe care-l îmbracă spre a-şi interpreta rolul artista de faţă (altădată i s-a spus „mască”) este declarat de împrumut, este fie un petic de cer („Eu reinventam dorinţa/ până îi găseam o fereastră/ spre cer.”), fie o foaie de hârtie („Iei o foaie de hârtie/ şi aştepţi inspiraţia./ Iei o foaie de hârtie/ şi aştepţi/ inspiraţia/ şi aştepţi inspiraţia./ şi aştepţi./ nici nu mai ştii ce sau pe cine aştepţi.”), fie cine mai ştie ce, doar-doar va prinde „ultimul tren spre fericire.” (Mai ales dacă „Să fii fericit poate fi o aventură... interesantă”…). Zadarnic. Fiecare poem este o demonstraţie a ratării, a eşecului, a ideii străvechi cum că nu atingerea scopului contează, ci calea urmată înspre el. Iar calea Ameliei Stănescu este foarte bogată şi provocatoare. Împrumutul de singurătăţi este, de fapt, o asumare benefică a însingurării, a reflecţiei asupra lumii şi locului fiinţelor umane înlăuntrul ei. Evident, „Nu găseşti niciun martor serios/ care să-ţi vorbească despre rolul lor pe aici./ Toţi îşi dau cu presupusul.” Şi totuşi, o bibliotecă de sentimente se deschide unei lecturi amoroase (v. „Fragments d'un discours amoureux” – unde cititorul are propria lectură a textului, îl rescrie pentru sine, iar autorul nu mai este singurul garant al sensului operei sale), intimidante pe alocuri şi tocmai de aceea inerent adictive. Numindu-le „de împrumut”, singurătăţile se dovedesc a fi mai degrabă simulări spre a face proba experienţei clipei de absenţă a unui Celălalt, proba ieşirii din realitatea zilei „pe uşa din dos”, părăsirii fără succes a peisajului cotidian cu „prea multă dezordine în casă/ cărţile stau răvăşite pe duşumeaua/ bunicilor/ fotografiile îngână/ momentele lor depăşite”. Iluzia merge dincolo de orizont, în poemul cea mai frumoasă singurătate ni se spune: „cu tine/ iubesc până la limita gândului/ până la pragul de sus al limbajului/ simt rarefierea cuvintelor/ şi ultimii tăi paşi, tăcerea adiacentă/ cu tine am trăit/ cea mai frumoasă despărţire/ în fiecare zi/ până se năşteau din nou constelaţii/ şi se umplea clandestin/ cerul/ de stele.” Asta poate fi „cea mai frumoasă dintre/ lumile imaginate”, dar atât, melancolia îţi permite să ţi se pară că locuieşti aici, „într-o casă mare/ cu pereţii de sticlă/ văd lacul, văd cerul şi păsările/ care unesc nevoia de speranţă”, dar „o clipă doar separă minutul de acum/ de următorul/ pe care, poate, nu îl vei afla/ niciodată.” Toate poemele cărţii acesteia dau seamă de balansul continuu între ceea ce îmi imaginez că este şi ceea ce este cu adevărat – dacă nu cumva adevărul stă în ceea ce simt şi nu în ceea ce văd... Ambiguitatea pe care o păstrează autoarea te face pe tine, cititorule, să alegi ba o cale, ba alta de a înţelege ce se-ntâmplă. Dar niciodată adevărul nu va fi accesibil, de unde refugiul în vis, în iluzie: „în interiorul fiecăruia e/ o industrie de vise, trucuri fabuloase/ abracadabrante”, „şi totuşi/ lumea pare frumoasă/ ar trebui să oprim timpul pentru un vers copleşitor/ să gândim un poem-descântec pentru fratele geamăn/ pentru sufletul nostru pereche/ un poem pentru cel care îţi vinde iluzii/ pentru fiecare zâmbet plătit în avans/ ai credit la băncile de fabricat starea de bine/ de azi de demult de apoi.” Amelia Stănescu nu oferă soluţii, ea oferă acces la emoţii care dor, ea oferă secţionări ale sufletului lipsite de vreun sentiment al milei, al protecţiei – asta sunt, acesta eşti, împacă-te cu suferinţa, din ea nu poţi ieşi decât imaginându-te prins în capcana singurătăţii… Avem aici invitaţia de a renunţa la zbor pentru siguranţa coliviei? Poate… Uneori avem de ales… Ea stă de vorbă cu sinele creator: „ai crezut c-ai adormit dar de fapt visai cu ochii deschişi/ că ai scris/ vers după vers nu te mai puteai opri/ degetele trimiteau durerea spre braţ/ braţul spre antebraţ antebraţul spre umăr/ şi tot aşa până când durerea te copleşea/ în fine ştiai că visezi”, dar „Ce faci când te plictiseşti:/ ţii ochii închişi şi visezi/ te aşezi pe o bancă în parc/ laşi apa să te plouă/ laşi toate amintirile să treacă”. Vraja sub care te ţine versul Ameliei Stănescu este aceasta, a universului increat, de mister barbian – nu ai cum să-ţi apropriezi singurătatea, trăieşti în iluzia împrumutului, iluzia posesiunii, dar când îmbrăţişezi nimicul afli realitatea vagului, absenţa: „plaja poate fi la fel de pustie şi cu tine/ în realitate/ sau pe uşa din dos/ noaptea/ atunci când vrei să prinzi/ oricare tren spre fericire // constaţi că toate destinaţiile/ nu sunt altceva/ decât/ castele de nisip/ la poarta sărutului”. Ar fi superfluu să remarc şi eu, cum au făcut-o alţii, vitalitatea stilului metaforic, muzicalitatea subterană a expresiei, forţa sugestiei care acaparează, care cheamă mai degrabă să asculţi cu ochii închişi decât să citeşti tu însuţi vers cu vers. Dacă vreau să împrumut şi eu singurătăţi de la autoare, cer prea mult?

 

Alexandrina Tulics - Aşteptări

Cartea se deschide aproape apoteotic printr-o evocare a îngerului Serafim, păzitor al raiului şi al locurilor sfinte, care, datorită apropierii de Domnul, seamănă cu focul (în ebraică, înseamnă „cel arzător”); este o trimitere la viziunea profetului Isaia (citat la pag. 55...) – când acesta şi-a început lucrarea profetică, Serafim i-a pus un cărbune aprins pe buze, rostind cuvintele: „Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit!” (Isaia 6:7). Aşadar: „Ai ars ca un cărbune aprins/ când aşchiile urii/ obrajii ţi-au atins?/ Ai plâns să stingi din ei arsura/ Când unii i-au întunecat cu zgura?/ Ai strâns din dinţi/ să nu vorbeşti/ când auzeai cum ponegresc/ pe Cel ce-i Sfânt, Tatăl Ceresc?/ Ai strâns în piept sfânta tăcere/ cu aroma sfântă/ gust de miere?” (pag. 7) Astfel, drumul este deschis spre desfăşurarea spectacolului care va răspunde deplin Aşteptărilor cititorului. 

Călătoria se desfăşoară numai în ceea ce am numi, cu vorbele lui Spinoza, natura naturata, dar mai mereu cu invocarea directă a unei natura naturans, care nu poate fi decât Divinitatea. Anotimpurile nu lipsesc, momentele zilei, mai cu seamă cele ambigue, zorii şi amurgul, toate mustind de viaţă, fără excese metaforice, cu enumerări de flori, fructe, copaci, pe alocuri păsări: „voi culege primii ghiocei, viorele, zambile/ şi voi prinde piciorul cocoşului/ să nu se mai laude înaintea zorilor. Altare ale florilor vor fi bogăţia sufletului meu”; „altele ca pomii roditori,/ îşi apleacă prunii, nucii poala/ copilei dăruind cu bucurie/ în mustul înghiţit în dulce/ în vis acea culeasă razachie”, „vin porumbeii albi”, „pădurile în care-şi au ascunzişurile cerbi/ purtători de coarne îmbătrânite,/ urmate de cerboaice pline de cerbişori”. În Mai alb, cu subtitlul Psalmul 61, „pe-o faţă căzută de ghindă”, „Ruga-i foc/ ce se arde dincolo de pământul călcat./ Cuvântul şopteşte în mine:/ Du-mă pe stânca ce n-o pot ajunge/ să fiu mai aproape de Cel Înalt”, aminteşte /reproduce parţial/ textul lui David: «Ascultă, Dumnezeule, strigătele mele,/ ia aminte la rugăciunea mea!/ De la capătul pământului strig către Tine cu inima mâhnită şi zic:/ „Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!”/ Căci Tu eşti un adăpost pentru mine,/ un turn tare împotriva vrăjmaşului.» În mare măsură, poeziile  sunt dominate de prezenţa, discretă sau directă, a focului lui Serafim, fără a fi numit, dar omniprezent. Un Apus fierbinte devine depozit de metafore, de focuri, de lacrimi: „Şi-a scuturat secera/ de foc aprins, răzbunător,/ soarele ca un armăsar bătând din copite/ sub care se vedeau stelele aprinse... arată/ ca o mantie de foc de care se scăpase/ înainte de a i se pierde ultima linie subţiată de foc./ Am simţit ca un pumn de jar ce-mi era aruncat în piept,/ grăbit să ardă tot,/ dar mai ales inima/ care începuse să plângă într-un hohot de plâns dureros.../ în vale, o turmă fusese atacată de lupii flămânzi de inimi iertate...” Arderea este benefică, sunt arse păcatele, desigur, Isaia deja ne-a spus asta, dar şi o aflăm şi într-un Arc călător, „Are să-mi spună ceva la plecare,/ soarele foc, ca un arc călător?/ Arde intens în depărtare,/ ducând spre cer mulţumiri/ şi lacrimi care mai dor?/ Secera-n flăcări/ i-e coama ce arde/ se uită-napoi cu ochii de foc”. 

Amprenta psaltică imprimată discursului liric beneficiază şi de Referinţe, un fel de texte inspirate din Scripturi. Poema Când, trimite la Proverbe 3:5-6: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările.” – două îndemnuri, o avertizare şi o promisiune glorioasă! Sau poema Cel care mă poartă, ce ne trimite la Psalmul 136: „Daţi laudă Domnului căci este bun!/ Căci în veac ţine îndurarea Lui!/ Daţi laudă Dumnezeului dumnezeilor!/ Căci în veac ţine îndurarea Lui!/ Daţi laudă Stăpânului stăpânilor,/ Căci în veac ţine îndurarea Lui!” Interesante aceste Referinţe, ce iscă poeme-comentariu dezvăluind interogaţii ale fiinţei umane pe care îndoiala o conduce înspre Credinţă. Poeta ne asigură că „Oamenii sunt flori cereşti dăruite pământului/ doar o parte dintre ei îşi păstrează mirosul dumnezeiesc”, aşadar e nevoie să cerem constant: „Întoarce-ne spre Tine, Doamne,/ că-n suflete suntem murdari şi goi...” Accente de critică social-politică apar pe alocuri, fără să îmbogăţească cumva discursul liric dominant creştinesc. Ceea ce contează în retorica lirică acestei cărţi este ascensiunea neostoită spre lumină, spre înalt, spre cerul originar, unde este Atelierul lui Dumnezeu: „flori care, privindu-le,/ le săruţi roua lacrimilor ascunse între petale/ ca semn că şi ele au rugile lor înlăcrimate./ flori care, privindu-le,/ te desprinzi de pământ/ şi n-ai vrea să trăieşti/ decât în cer,/ acolo unde este atelierul lui Dumnezeu

Nicole Sere - Serafim

 

Post-postmodernismul de care aminteşte Horia Gârbea pe coperta a patra îmi pare mai degrabă un reconfortant suprarealism, în poeziile din această carte: „locuiesc într-o hologramă/ şi sunt femeia violet ranversată,/ fireşte, de la nebunaticii poli magnetici/ care sătui de o moarte indecisă/ plâng şi au inversat sudul/ cu nordul de piatră”. Un argument solid este mărturisirea din poemul Mi-e toamnă, doctore, o adevărată ars poetica, ce pare a acoperi întreaga creaţie a autoarei. Nicole Sere ne şi trimite la textele din volumul ei de debut, în care „Femeia indigo” era „alcătuită din o mie de metafore” şi „se îmbrăca zi de zi/ cu o doză de nebunie/ de culoare violet”. „Îngerul moştenit de la tata” este, de astă dată, Serafim; „îmbrăcat într-un costum sepia cu papion,/ Serafim lua cina la restaurantul L’Ambroisie. / la masa vecină observă o rochie de foc./ minute în șir de liniște,/ apoi, privirile lor se întâlniră/ între albastru de yin și negru de yang.” Conform descrierii viziunii prorocului Isaia, serafimii au şase aripi: două ridicate deasupra capului, două în părţi şi două acoperind picioarele. Chipul lor, în pictura de gen, nu e acoperit, ci e zugrăvit ca al unui tânăr cu păr cârlionţat, care în mâna dreaptă poartă un toiag, în capătul căruia se află o tăbliţă pe care scrie: „Sfânt, Sfânt, Sfânt...”. Un asemenea personaj paradoxal a coborât (a căzut?) arzând în retorica eminamente suprarealistă a poemelor lui Nicole Sere. El se află „cel mai aproape de Dumnezeu” (Isaia 6, 2), aşadar, adus (invocat?) în preajma poetei, în preajma profunzimii erotice inerente, aprinde cele mai secrete iluzii şi dorinţe, pentru că, nu-i aşa?, „viaţa asta e mereu o consecinţă a dragostei”. Poeta aşteaptă un Cadou din cer care să satisfacă dorinţa: „o, mamă, o, tată/ mi-e dor de îngerii mei”. Cadoul vine! Limbajul colocvial al textelor lirice poate deruta, la început, dar constituie, de fapt, un fenomen generator, un captator şi un amplificator al emoţiei şi al sensurilor, la fel ca, să zicem, pâlnia lui Stamate din textul lui Urmuz, despre care Ioana Pârvulescu scria cândva că „nu e numai un personaj, ci şi o convenţie, însăşi convenţia feminismului. Ea este polul feminin al poveştilor de dragoste, [...] este frumoasa din cuplurile exemplare.” (cf. Gheorghe Păun). Aşa că „tristă, femeia încearcă să calculeze/ lungimea nuanţei himerice/ şi π unei secunde de iubire/ dintr-un spaţiu euclidian.../ ca o dramă a setei de nemărginire/ poate că ea l-a iubit mult prea mult/ şi l-a ascuns dinapoia tâmplelor sfâşiate/ de o lumină orbitoare” şi „peste toate, doarme timpul”. Serafim, multiînaripatul, este un cumul de personaje... masculine: „bărbatul care o caută/ în toate păsările văzduhului”, „născut direct Cartograf şi umbli desculţ”, „regele nopţii dinspre ziuă”, „bărbatul adevărat, doamnelor,/ este un potir cu o băutură exotică şi rafinată/ [..]/ o frenetică ispită/ a deveniri noastre”, „senatorul singurătăţii”, „un domn din ţara de piatră/ care zilnic înalţă răsăritul/ peste inima de lebădă/ şi din prea multă dragoste plânge mereu/ clătind cu idealuri aripile”, câtă vreme ea se prezintă a fi femeia care „a descoperit în oglinda barocă/ râuri cu decepţii desfrunzite/ mii de cascade de metafore ruginii”, „a îmbrăcat rochia indiferenţei”, „şi-a luat geamantanul cu melancolie”... Când are o „urgenţă medicală” – „sunt grav bolnavă/ sufăr de anotimpul suspinului poetic/ (mi-a ruginit până şi iarba  sufletului)/ şi simt o puternică durere dadaistă/ în furca pieptului” –, intră tot Serafim în rol, „doctorul fumează havane/ şi bea cognac Courvoisier XO/ la o masă alăturată două nimfomane/ îi fac ochi dulci practicantului de zboruri,/ e ca un joc de-a pierderea de timp şi dragoste”. Dar dacă declară că „locuiesc într-o reverie/ deschid fereastra dinspre miazăzi/ şi privesc lumea”, este însăşi Marea Preoteasă, care se întreabă pe sine la ce-i foloseşte „al 13 ceas la crepusculului”. Marea Preoteasă ştie că poate „esenţa trecutului şi-a pierdut parfumul”, căci „trăieşte învelită în frunze/ şi cu paşi indecişi părăseşte pădurea verde.../ inima ei este freamăt, ambră/ şi nu a putu învăţa niciodată să numere/ păcatele adunate odată cu urcuşul/ ori coborâşul de pe muntele tăcut”. Pare firesc şi potrivit obiceiurilor suprarealismului post-postmodernist practicat de Nicole Sere ca să se facă aluzii ori trimiteri mai mult sau mai puţin discrete, dar dintre cele mai surprinzătoare, în multe locuri din carte, către originile poeziei (feminine?...), adică la imnurile Enheduanei, cea mai veche autoare de poezii cunoscută vreodată, Marea Preoteasă a zeiţei Inanna (Ishtar) şi a zeului Lunii, Nanna, cu domiciliul în oraşul-stat sumerian Ur.

Acolo a condus-o, poate, înaripatul înger din preajma lui Dumnezeu, despre care povesteşte: „Serafim se aşează pe umărul meu drept/ şi mă întrebă pe ton oficial -/ «femeie, care  este vina ta?!»/ libertatea, îngere!” Esenţa poemelor aici se află, pentru Nicole Sere, în libertatea de iubi şi de a zbura, atunci când „condorii albaştri coboară cuminţi în palmă de femeie/ şi citesc enigma scrisă pe pagini de bulevard.” O carte de citit şi recitit, pentru bogăţia de imagini şi pentru abundenţa de emoţii induse oricărui cititor de călătoriile în lumi imaginare şi reale, aparent exterioare, dar eminamente interioare.