Mariei Vasilescu - Priveghi la capătul sensului

 

Maria Vasilescu, alte figurine de ceară fierbinte

 

«Cine nu ştie să imprime lucrurilor voinţa sa, cel puţin le mai imprimă un sens: adică el crede că înlăuntrul lor se şi află cuprinsă o voinţă.» (Friedrich Nietzsche, Amurgul Idolilor)

Dacă aş spune că poezia Mariei Vasilescu, în Priveghi la capătul sensului, Editura Vinea, 2025, (după debutul excelent cu Figurina de ceară, Art Creativ, 2021), se supune perechii lirice clasice eros-thanatos, n-aş greşi, dar ar fi simplist şi prea puţin. Avem aici o continuare, la acelaşi nivel reflexiv, a ceea ce numeam altădată tratat de erotica descompunerii. Poemul de deschidere – „M-am născut rădăcină/ într-un negru/ asurzitor/ […]” –  m-a trimis instantaneu la întrebarea „ce are viteză mai mare decât viteza luminii?”, al cărei răspuns a fost: „întunericul, pentru că oriunde ajunge lumina, întunericul este deja acolo”. Locuind, născându-te în întuneric – ceea ce chiar nu este decât un adevăr banal –, poţi avea acces la lumină, o poţi cunoaşte nemijlocit în toate formele ei. Şi mai cu seamă poţi cunoaşte umbrele, cântecul, iluziile, visele, care din beznă izbucnesc în lumina cunoaşterii nemijlocite. Rafinamentul limbajului poeziei acesteia vine mai cu seamă din bogăţia de imagini, întâlnirea cuvintelor fiind atent şi mereu semnificativ regizată, totdeauna cu rost, cu iscarea emoţiei şi mai cu seamă a reflecţiei. Fiecare poem este o adevărată bijuterie lirică. Realul se refugiază pe neaşteptate în imaginar, elementele materiale se sublimează în elemente spirituale, uneori transcendentale, în sentimente şi trăiri cathartice. „La hotarul dintre absenţă şi plin/ mai creşte o dimineaţă –// pe braţul ei pâlpâie miop/ când un felinar galben/ când o îmbrăţişare/ rămasă de pază/ la rămăşiţele/ nopţii –/ […]” – totul se întâmplă la un hotar, la capătul sensului, aşa cum am fost preveniţi încă din titlul cărţii. Poeta rămâne să locuiască în spaţiul familiar din cartea excelentului debut, pe urmele unui Camus care crede că e absurd să cauţi sensul vieţii, pentru că omul (oricine) care încearcă va eşua în cele din urmă. Dar el nu se ocupă de o căutare abstractă a sensului, ci de sentimentul absurdului, care apare din conflictul dintre nevoia umană de sens şi tăcerea universului. Această vestală a poeziei, cum o defineam data trecută, face un pas mai departe, astfel că ideea că am putea avea de-a face cu ceva asemănător pisicii lui Schrödinger este foarte pertinentă, socot, o metaforă a iminentei coexistenţe a glasului cu tăcerea, a plinului cu golul, „Aripile vii ale îngerilor/ au fost tăiate/ demult –// […]// demonii îşi flutură mantiile/ simulând violuri perfide/ la capete negre de zi –/ […]”, a morţii cu viaţa [numai trăindu-ne viaţa putem cunoaşte moartea, cum spunea undeva un necunoscut], priveghiul fiind o recapitulare a argumentelor care să dea drept de existenţă Sensului, de a avea un început fără de care nu poate avea un capăt, în final… Poate finalul Sensului înseamnă pierderea sa? Finalul este dovada că Sensul a existat, că a fost, că ne-a condus cumva undeva. Maria Vasilescu îi acceptă existenţa doar ca să-i poată accepta capătul, locul în care, precum paznicul din Vor dem Gesetz (În faţa legii), povestirea lui Kafka, supraveghează intrarea (sau, aici, ieşirea?) din Sens. Ne aşteptăm să o auzim spunându-ne: „Nimeni în afară de tine n-avea dreptul să intre aici, căci poarta asta era făcută numai pentru tine; acum plec şi o încui.” Se păstrează ambiguitatea – dacă am fost ori nu înlăuntrul Sensului. Iar paznicul de aici îşi expune soarta nemiloasă: „Singurătatea creşte în mine/ ca o gheară –// mai trece un prag/ ultimul poate/ şi iese să prade un vis –// dar visul e roşu/ şi arde/ nu-i pasă de zidul de cenuşă/ care creşte în spatele lui –// aş vrea să te strig/ dar tu eşti/ şi focul şi cenuşa”. Dualitatea existenţei domină întregul volum, spirit şi materie, sens şi lipsă de sens, căutare şi pierdere a lui sunt prezente peste tot, mai explicit sau mai ascuns: „Eu sunt o întâmplare/ de sânge –// cu o gheară înfiptă/ în trup/ zic oamenii/ în cuvânt/ zice Dumnezeu// şi oamenii au dreptate/ şi Dumnezeu are dreptate –// de la începutul drumului/ şi până la sfârşitul nopţii/ gheara eşti tu –// o libertate ascunsă/ din care mă pot îmbăta/ cu singurul aer// de respirat”. Cam asta se întâmplă, în general, în secţiunea Cineva pleacă, apoi „noaptea/ face o pauză/ şi moare” şi urmează o a doua secţiune, Cineva rămâne, unde „fiecare femeie din mine/ iese de trei ori pe zi/ să caute cerul”, iar „rana paradisului/ niciodată închisă” e semn al neantului tot mai prezent, pe când „În luntrea rămasă fără vâslaş/ […]// viul se întinde de-acum/ galben ca miere/ de pe un mal/ pe celălalt”, iar „eu –// privire neterminată/ asupra lumii”. Cu toate acestea, Charon absent fiind de pe malurile Styxului, universul este „crăpat şi gol”, „cerurile îşi închid fereastra/ se pregătesc de fierbinţeala/ tăcerii”, „treptele/ mereu altele/ se desfac/ ca într-un evantai/ ţinut de o mână străină –// […]”. Astfel că „Sunt în ţipăt/ ai cărui paşi aleargă/ nesimetric/ dintr-o ureche în alta –// […]” – ar putea fi o definiţie a sinelui dominat de haosul interior supus, fără voie şi fără speranţă, haosului exterior, al lumii ce-şi caută zadarnic Sensul. Dar, ca şi Camus, poeta nu explorează pentru o căutare abstractă a sensului, ci constată un perpetuu sentiment al absurdului, care apare, iată, din conflictul între nevoia umană de sens şi tăcerea universului.

O carte cu poeme eminamente existenţialiste adevărată, profundă, strălucitoare mai peste tot, provocatoare întrutotul la reflecţie asupra existenţei celui care citeşte, asupra rosturilor existenţei sale în această lume. Eros şi mai ales thanatos, lumină şi mai ales întuneric, trezire şi veghe, pierdere şi mai cu seamă câştig este acest Priveghi la capătul sensului al unei magice vestale a poeziei.

Radmila POPOVICI – Reconstituiri cu Ileana Popovici

 

Un mozaic al memoriei unei familii şi al unor comunităţi văzut prin oglinda unei personalităţi artistice complexe, sub privirile atente ale altei personalităţi artistice complexe – asta ne oferă Radmila Popovici în aceste Reconstituiri pline de surprize şi de farmec. Totul a pornit de la o întâlnire magică, în „curtea mătuşii Ana”, atunci când Floriţoaia Veche [localitate din Republica Moldova] îşi sărbătorea cei 370 de ani de la atestare. Mătuşă pe linie paternă a autoarei, Ileana Popovici mi-a apărut mie [şi m-a fermecat] întâi în adolescenţă, în filmul lui Lucian Pintilie „Reconstituirea”. Habar nu aveam, pe atunci, că a studiat vioara, că a urmat Conservatorul şi este sora mai mică a actriţei Magda Popovici. Mezina unui preot refugiat din Basarabia în România, la Buturugeni, Giurgiu, a debutat, studentă fiind, ca solistă de muzică uşoară la Casa Studenţilor „Grigore Preoteasa” din Bucureşti, apoi început colaborarea muzicală cu Richard Oschanitzky, realizând împreună multe imprimări la radio, la televiziune şi muzică de film. După absolvire (1969), s-a angajat ca ilustrator muzical la Televiziunea Română; a lucrat tot ca ilustrator muzical şi pentru studiourile de film Sahia şi Buftea. Dar cartea Radmilei este mult mai mult decât aflăm dintr-o căutare pe google, ea prezintă într-un mod caleidoscopic un destin marcat de trauma provocată de ocuparea sovietică a Basarabiei. Familia sa, Valentin Popovici şi Nina Neonila Harnaj, s-a refugiat în România de două ori: în 1940, la prima cedare a Moldovei de Est, apoi în 1944, când s-a stabilit în Buturugeni, judeţul Giurgiu. Formal fiind un interviu, presărat cu inserţii de mărturisi, amintiri, impresii ale unor apropiaţi, textul este o istorie a drumului parcurs de-a lungul secolului al douăzecilea de oameni de la ţară aflaţi sub vremi. Floriţoaia, „un sat ca-n poveşti, aşezat lângă o pădure imensă, cu nişte dealuri de vis”, este locul de origine a familiei, bunica învăţătoare („frumoasă şi distinsă”), bunicul cantor la biserică; tatăl se va face preot (Seminarul de la Iaşi), va primi prima parohie la Copanca, lângă Nistru; mama vine din familia Harnaj, din Baimaclia, lângă Căuşeni, buni agricultori şi apicultori, Dumitru Harnaj fiind preot. Bunicii Ilenei, din Floriţoaia, au fost deportaţi în Siberia, în 1940; s-a întors numai bunica Maria, după 15 ani… Ileana povesteşte domol Radmilei cu grijă şi cu amănunte relevante vieţile înaintaşilor lor. Radmila o lasă să se destăinuiască, nu intervine mult, doar îndrumă discuţia spre momente semnificative. Iată, la Buturugeni, „o comună uitată de lume, fără drumuri, fără nimic”, „ai mei nu doreau nicidecum să mai aibă un copil – erau săraci lipiţi pământului. Sora mea avea şase ani sau cinci şi ceva. O vreme au stat în două camere cu chirie. Lampă cu gaz, sobă cu leme, fântână în curte. […] Între timp, mi-am făcut şi eu apariţia. […] Se apropia seceta şi foametea aceea îngrozitoare din ’46.” Şi aşa mai departe… viaţă în comunism trăită cu griji, lipsuri, excluderi pentru o fiică de preot, şcoală cu 15 ani de internat, dar va cânta în corul şcolii din Bolintin şi va juca teatru, O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută. Va intra la Conservator, în 1964, secţia Pedagogie şi Critică Muzicală. Va cânta muzică uşoară – genul romantic, Françoise Hardy şi France Gall – cu Marius Ţeicu, Petre Magdin, Doru Danciu, Nicu Dumitrescu, Pompilia Stoian, Dan Spătaru, Anca Agemolu… apoi în grupul „Aurora”… Richard Oschanitzky [Rici] o va curta „într-un mod foarte romantic”… dar totul se va încheia, îşi aminteşte, cu o suferinţă „care m-a sfâşiat cu totul”. Începe să lucreze ilustraţii muzicale la TVR, este plătită îşi cumpără un palton… Joacă dezinvoltă în filmul lui Pintilie, apoi încă în altele vreo cincisprezece,  îşi aminteşte insomniile şi somnambulismul din copilărie şi de mai târziu… Are o relaţie frumoasă cu studentul mediciniste Tudor… ratată din pricina prejudecăţilor părinţilor lui… Viaţă fără oprire, în ţară, în lume, lumină şi întuneric, ratări şi victorii... „Dăruieşti pentru că aşa simţi. Omul darnic nu se gândeşte ce foloase va avea. Se bucură de actul în sine.” Lecţie de viaţă: ai ceea ce dăruieşti.

Cartea asta nu e un roman, e mult mai mult decât atât, Radmila descoperă un om frumos, o femeie foarte vie şi plină de curaj, eroina unor trecătoare, dar pătimaşe, poveşti de dragoste, cu multe talente artistice, firească, greu încercat şi tocmai de asta o adevărată învingătoare. Cartea asta remarcabilă se citeşte pe nerăsuflate, mai degrabă pe repede înainte, căci nimic nu pare a-ţi permite odihnă, pauze. Ba te îmbie adesea să reiei pagini întregi…

 

 

Aura Christi – Treptele fericiţilor

 

Divinul ca miracol al sinelui

    Pace şi abandon benefic în îmbrăţişarea naturii divine oferă Aura Christi încă de pe prima treaptă-secţiune a cărţii, Elegii pentru Mama. Pot adăuga amprenta nostalgiei, care-i formă inerentă din orice stare elegiacă. Citind „Totul începe cu adevărat/ când nimic nu mai e de făcut” mă duce imediat gândul la afirmaţia ludică şi lucidă cum că „omul are două vieţi; cea de-a doua începe atunci când constată că are numai una”. La poeta de faţă viziunea este din aceeaşi zonă a pozitivului, poemul ce deschide cartea ilustrând un ciclu al renaşterii, ceva de tip samsara: „Se răsuceşte ceva în lut// ca un şarpe în pietre trezit;/ loveşte coaja vieţii rar, apăsat/ şi ferm, ca puiul unui ou/ pe marginea unui cuib sfâşiat.” Foarte potrivit temei declarate, de altfel, şi continuat, ca ton şi substanţă, în paginile următoare. Ni se oferă ritmuri aşezate, calme, „seara se prelinge/ din mâna lui Dumnezeu” „şi păsări atente abia te ating/ zigzagat şi dulce”. Prezenţa continuă a transcendentului este firească, face parte din peisajul şi limbajul comunicării comune, e o treaptă a fericiţilor (şi fericirilor) din „matricea vieţii” – „văd cum legeni, Doamne,/ mesteceni, egrete ce-au năucit/ văzduhul de atâtea ori” ori „Ridică-te şi mergi. Ridică-te/ cum se înalţă dimineaţa/ din tâmple şi focuri, miresme.” Este, astfel, la locul ei şi înclinaţia spre sunetul discret şi constant de lamento al celor mai multe dintre poemele acestei secţiuni: „Copilul cui, Doamne, am rămas/ aici? E noapte-n miresme,/ danaide şi vârfuri, şi ape…/ Na trecut nici un ceas/ de când.. O Doamne, unde e/ mama? Mama mea unde e?/ Printre brazi liniştea urcă,/ tot urcă arhangheli la cer/ şi cât ai clipi îmi răspunde…”. Nimic nu este care să ne surprindă dincolo de aşteptările unei lecturi de tip intens muzical, coerent, plăcut şi mai ales profund ataşat liricului înalt: „Frigul se retrage. Ia-ţi trupul! Ascultă:/ ia-ţi trupul înapoi, în acelaşi tipar…/ Totul e limpede şi nu e niciun hotar// […] Totul e din ce în ce mai limpede: trăim/ între lumi. Da, trăim între lumi…”

Vibraţia versului, va constata cititorul atent, este asemenea aceleia a unei nocturne de Chopin, incluzând contrapunctul ce conduce la o armonie a contrariilor. A contrariilor din lăuntrul fiinţei, desigur. Treapta a doua a cărţii, Utrenii şi vecernii, arată mai clar accentul respectiv, ziua şi noaptea fiind dedicate aceluiaşi scop de împlinire a sinelui prin cunoaştere şi mai cu seamă revelaţie. Cele două Laude alese din totalul de şapte sunt de la începutul nopţii – vecernia – şi de la sfârşitul ei – utrenia, astfel că ni se oferă atât prilejul de a mulţumi lui Dumnezeu pentru ziua ce a trecut şi de a cere ajutor pentru noaptea ce urmează, cât şi ocazia de a mulţumi Lui pentru odihna nopţii şi a cere ajutorul pentru ziua ce începe. Pentru Aura Christi e „Un joc totul parcă: te văd/ pretutindeni, te simt cum aş respira. Mireasma-ţi divină/ o adulmec. Aburul ţi-l simt: e/ acelaşi şi altul mereu. În vis/ sau aievea, te rog, arată-te!” Popasul evanghelic este al odihnei şi al descoperiri unei păcii paradisiace, unei păci a regăsirii şi împlinirii de sine, „Inima mea presimte când tu/ te regăseşti, brusc, adânc,/ acasă, în bezna-i dulce,/ unde râd şi tac, şi plâng// când fiinţa-mi toată e/ întoarsă deodată spre tine.” Sau: „Şi iarăşi nevoia de tine/ spre mine însămi definitiv/ încet de tot mă întoarce.” Seninul domină această treaptă a devenirii, întrebările au totdeauna un răspuns: „Drumul le află pe toate cum ai trage aer în piept./ Mierla respiră şi umbra, simplitatea şi zborul:/ Apa le recunoaşte pe toate în exilul ei: ulciorul.”

Tot noaptea este gazdă secţiunii a treia a cărţii, Trepte. Dar nu o noapte a beznei, ci o noapte a reflecţiei şi a revelaţiei luminoase. „Când te trezeşti peste noapte/ stăpânul unui imperiu/ şi graniţele fiinţei sunt/ lărgite – cât ai clipi – de tot,/ […] // Totul prinde un înţeles.”. Poemele au acelaşi ton de litanie, de ectenie care cheamă, convoacă cititorul să participe la dezvăluirea divinului, să asculte „o melodie care aduce/ liniştea în suflet şi fluturi,/ când apari din magmele nopţii/ şi anii mi-i aduni şi-i scuturi,// o, mamă.”  Metafora relevantă îşi arată mai mult ca oriunde aici bogăţia şi strălucirea: „Sunt, mamă, iarba în care greierii/ scoşi din minţi au uitat să se culce.// Poate, sunt valul izbit de malul muşcat/ de alge, crepuscul, uitare şi ape,/ brusc, întors spre-adâncimi luminate,/ unde vin, în stoluri, să se adape// păsări – copii de suflet ai aerului.” Pacea s-a-nstăpânit peste fire, „Să stai în livadă/ pe aripa serii/ iubind corcoduşii/ aprinşi ai verii.// Să respiri, să numeri/ fluturi plutind/ spre răsărit din coamă/ în coamă, azur şi gând.// Să fii, pur şi simplu.”

Cartea Aurei Christi este chiar ceea ce spune prin titlul ei: invitaţie de nerefuzat la o călătorie miraculoasă pe Treptele fericiţilor întru Credinţă, o călătorie spre lumină şi pace, spre Iubire.

Oana Mioara ARHIP – Gambit la timp

 

Canonul Arhip sau imnul încântării

Aşezată temeinic în aria versului eliberat de constrângeri prozodice  stricte, autoarea caută o soluţie de continuitate în care să locuiască lejer, în vederea unui avantaj liric ulterior. Demers ratat, de vreme ce „aleargă în galop şi spume caii/ când timpul le aşterne moarte/ în lumea-n care mor şi craii”. Totul este de vânzare, totul se cumpără, atâta timp cât „noi trăim netrăitul”, „noi iubim neiubitul”, „se cumpără timp/ nu mai e de mirare/ se cumpără timp/ crea-i preţul la soare?” Ceea ce este câştig sigur în această alcătuire lirică se numeşte ritm, vibraţie subjugantă, cadenţă şi mai cu seamă iteraţii multiple, ce subliniază starea de fapt sau starea de suflet. Sonorităţi imnice te cheamă la încântare: „pe aurul greu/ de pe mâna nedreaptă/ goneşte arcaşul/ săgeta-i arată/ o altă o altă/ o cealaltă altă/ în cercuri polară/ prea-rece/ uşoară/ din foamea mirării / afară…/ porterul de fată”, şi aşa continuă adesea, spre a crea spaţii ale seninătăţii chiar în situaţii neguroase, când „vai noaptea/ carul marii mirări/ poveşti risipeşte”. Poeta alcătuieşte pas cu pas, vers cu vers, poezie cu poezie un puzzle de semnificaţii ale trăirilor interioare şi dă mereu seama de puritatea şi profunzimea emoţiei: „am ştiut că prin rănile deschise/ lumina va miji curcubeie// am ştiut că numai dintr-o durere mare/ se va ivi liniştitoarea bucurie/ ca un scâncet de copil/ zămislit cum se cuvine”. Melancoliile cheamă în ajutor spaţii ce pot fi senine: „în cerul meu e loc cât lumea/ ecou de-al albastrului târziu/ şi-aş arăta mirare răsăritul/ da-i morganatic şi-i târziu // […]//în cerul meu e loc cât lumea/ ici-colo doar comete iluzorii/ o linişte se lasă de-nserare/ cobor din cerul meu // vin norii”. Melancoliile sunt, de fapt, surse de cercetare a vieţii interioare, dar sunt şi refugiu când apar „umbra din mine”, „cenuşa pasului gingaş”, „înfrigurate căi/ sub tălpile grele”, „căldură cu dinţi/ măduvă uscată/ irosire apăsată/ de murmur/ în pustiu// pe malurile lumilor/ uimire/ teamă/ nelinişti/ potop”. Tot realul ce se străduieşte să ni se arate este, întrutotul, magic, aparţine unor lumi paralele, în care orice este posibil, semnele şi semnificaţiile vin dinspre toate lucrurile şi locurile unor naturi înconjurătoare care au viaţă proprie şi ne trăiesc chiar şi vieţile noastre. Până şi erosul, destul de  discret, mai degrabă rece, acolo îşi are sursa, acolo se ascunde: „ţi-aş spune ceva/ să-şi fie de lună/ să-şi fie de soare/ pe timp de furtună”, dar şi „să nu m-aştepţi când se deschide cerut/ să bei din setea-ţi până la genunchi/ să te hrăneşti cu rugineşte fierul/ din oxigenul sângelui pe trunchi”). Realul în care ne aşezăm, ni se demonstrează fără de tăgadă, este o rană, „un duel de nebuni/între lumi peste lumi/ sângerând de-nţeles/ astăzi ies şi iar ies/ la o luptă astrală/ sublimată cabală”. O carte de cântare şi încântare, un gambit în care, dacă se sacrifică secunda, se câştigă veşnicia.

Daniela GIFU – Păcatul neliniştii

 

Vibrato – Eros şi Logos

Iată aici o carte a absenţelor, neliniştea – absenţa liniştii, a calmului – nu înseamnă prezenţa zgomotului, ci tensiunea aşteptării lui, aşteptarea unei sosiri, unei întâlniri, unei re-găsiri. Singurul zgomot este Logosul care deschide căile de comunicare într-un calendar de simboluri şi credinţe. Poeta îşi spune păsul, îşi clamează şi calmează suferinţa perpetuă şi îşi inventează răspunsul aşteptat de la un partener. Dialogul este, astfel, mai degrabă cu sine, cu un celălalt dinăuntru, pus să joace un rol cu replici strict definite. Dramatizarea are rol de acceptare a capcanei singurătăţii ca loc în care siguranţa pare că domneşte. În condiţiile în care avem „inimile vătămate de înşelăciunile întrupate ale trecutului” şi „Senzaţia unei căderi printre râpe tot mai adânci, în care conştiinţa se rafinează ca un fir de lumină deşteptător la căinţă”, comunicarea există doar ca o înstrăinare, răspunsul este numai mimarea unui eros imaginar. Un alter-ego oferă răspunsul aşteptat: „Îţi chem inima, îmbobocită, să se lase răsfăţată” şi „Cu tine pot înfrunta până şi demonul desfrânării.” Vibraţia erotică se dezvoltă odată cu trecerea timpului – lunilor anului, tehnic vorbind, cum se desfăşoară textul liric –, „Până şi mintea, ce-şi autocenzura pornirile lumeşti, s-a deschis asemenea crinului trezit de hârjoana pisoilor vagabonzi, ce poposesc în ograda casei tale.” Ea se lasă în voia visului: „Cu ultimele frânturi de putere reuşesc să mă furişez în braţele tale. Mă abandonez alintului lor.” El [alter-ego] se oferă ca salvare pe calea divinului: „două inimi pustiite, mocnind pe acordurile vântului Văii Plângerii Ierusalimului. [...] Pe Crucea Iubirii ele îşi jură vindecarea împreună, căutând să nu se abată de la dâra de Lumină lăsată de îngeri, perceptibilă doar de cei aleşi…” Nici nu mai părăseşte iluzia iscată de inebranlabila nelinişte a păcatului imaginat. Daniela Gifu reuşeşte, lesne, să definească personajele, Logosul este mijlocul prin care cele două Eu-ri se definesc, ritmurile intime al discursului fac diferenţa. Ea este languroasă şi dedată metaforei semnificative, unei melancolii subterane („Îmbătată de o neaşteptată fericire, alung gândurile răuvoitoare. Fiindcă sufletul meu nu se mai simte singur. Am scris primul cânt de înserare a inimilor noastre, ghemuită pe malul lacului secat de tăcerea îndelungatei aşteptări.”), El vine dinspre contemplarea de genul Cântării Cântărilor, versul său are o patină imnică („Acum la această povăţuitoare vârstă, aş dansa cu tine neîntrerupt. Braţele noastre s-ar preschimba în aripi de înger. Raţiunea face eforturi să nu te sufoce, prea dulce fiinţă, atât de mult-aşteptată. Nu îndrăzneşte să se întregească în realitatea revelatoare. Dincolo de conştiinţa unui destin, fericirea e atât de vie! Fi-vom binecuvântaţi!”). Imnicul este, de fapt, prezent în subterana Logosului dominant. Dar schimbul de replici se face de-o parte şi de alta a oglinzii, ca într-un fel de lume a lui Alice; Ea şi El nu par a se auzi, doar îşi citesc cuvintele pe buze, numai peisajul le este familiar, se privesc şi cuvântează spre a mima păcatul. El este categoric: „Ne regăsim într-o realitate deplină şi concretă, unde totul pare că are un ritm previzibil pentru cei ce îndrăznesc să creadă că poate mâine va fi altfel.” Ea acceptă iluzia: „Îmbrăţişarăm pământul. Mă priveşti cum mă rotesc orbită-n jurul tău şi mi-e bine. Zâmbim uluiţi de lăcomia noastră. Fiori de beţie grăbiţi de atingerea ameţitoare. Repet mereu, fără glas, numele duhului ce mi-a mângâiat împovărarea.” Lectura acestei alcătuiri lirice pline de farmec, inspirat aşezată calendaristic – din martie până în februarie –, se cuvine făcută sub influenţa unui fundal muzical baroc, pe-nserat, în faţa unui şemineu… Astfel emoţia va putea fi trăită deplin, în toată splendoarea sentimentului de împlinire interioară.

Ecaterina Botoncea - Poveşti pe o pânză de in. De vorbă cu Hipocrate

 

Poveşti despre bucuria de a trăi

 

La editura Bibliotheca din Târgovişte apar destule cărţi de noptieră! Una dintre ele este semnată de Ecaterina Botoncea şi se numeşte, sugestiv, Poveşti pe o pânză de in. De vorbă cu Hipocrate. A obţinut şi „Marele premiu Cartea anului 2024”  la Festivalului Internaţional „Vrancea Literară”, în 2024. Este aceasta o călătorie într-un trecut familiar multora dintre noi, autoarea chiar fiind o călătoare pasionată, mai cu seamă către locuri sfinte – Ierusalim, Roma, Santiago de Compostela – (a şi publicat o carte cu puternice accente diaristice, Camino, drumul spre lumină. Din jurnalul unui medic anestezist, în 2018), dar nu numai. „Pelerinul este un căutător, poate chiar un alchimist spiritual în căutarea Luminii aurite de îngeri şi sfinţi, dar mai ales de cuvântul Mântuitorului.” – scrie în textul mai degrabă eseistic Pelerinul şi Calea. Magia povestirii, însă, cu poetica ei, domină şi de această dată textele sale tematice, inspirate mai ales din mediul medical, amintiri modelatoare recuperate dintr-un trecut care nu poate fi (şi nu trebuie!) uitat. În povestiri, este invocat (şi evocat), evident, întemeietorul Şcolii Hipocratice de Medicină şi al codexului moral al medicilor din totdeauna. Reînviind în imaginar personalitatea lui Hipocrate, i se adresează direct, ca unui prieten şi învăţător, într-un dialog peste secole. Cunoscut din copilărie („Te iubeam, dragul meu Hipocrate. De când mă ştiu, te-am simţit ca pe un frate mai mare. […] Câteodată mă simţeam un învăţăcel în lumea iniţierii din templele antice”), el o susţine la nivel psihic în momentele de cumpănă ca medic anestezist. Odată stabilită convenţia, „fratele mai mare” este nu doar ascultător, ci şi participant la întâmplările cotidiene ale specialistului angajat în salvarea de vieţi – „Hei, ce faci prietene, vreau să vorbim!” Povestirile conţin multe scene de acest fel, destule drame ale bolnavilor internaţi la Terapie intensivă, unde a lucrat multă vreme autoarea; ele ne aduc în atenţie, cu delicateţea nostalgiei şi a semnificaţiei etice, şi personaje semnificative, în primul rând bunica (şi casa bunicilor, care „era pentru mine o sursă nesfârşită de bucurie”), părinţii, apoi „doamna cu pălărie şi mărgele roz”, profesoara de înot, sau bătrâna Sofia ori Ilincuţa, alte şi alte fiinţe care au participat la formarea personalităţii autoarei în copilărie, adolescenţă, tinereţe. Mereu este prezent cel ales: „te întreb pe tine, prietene Hipocrate, miracolele au legătură cu logica, cu raţiunea? Suntem noi cei care ne conducem destinul prin ramificaţiile conştiente sau subconştiente ale minţii noastre, ne deschidem sau închidem singuri nişte uşi, în aşa fel încât miracolul devine o iluzie împlinită, sau avem mesageri?” Interogaţia este în mare măsură retorică, desigur, asemenea intervenţii apar adesea în textul povestirilor, ele dau seama de semnificaţiile unei reflecţii continue asupra sensurilor existenţei, rosturilor ei. Metafora dinspre finalul cărţii – „Masa de operaţie poate semăna cu un altar, iar somnul anestezic, o călătorie prin străfundurile fiinţei…” –, cu nişte cuvinte de încheiere – „Şi dacă vă spun că masa mirosea a mir…?” – dă întreaga măsură a po(i)eticii acestei seducătoare alcătuiri cu excelente accente lirice, care, dacă stilistic poate aminti de le nouveau roman, (mai degrabă Marguerite Duras, decât Nathalie Sarraute…), este greu încadrabilă în contextul concertului prozei contemporane. O carte de noptieră pentru că este o carte despre bucuria de a trăi.

Matei Georgescu - Gândesc, deci nu exist. 101 dulcezenii de acrit mintea

 

Editura Cartea Daath, 2010

 

Iată o carte-obiect provocatoare şi deliberat au rébours pentru contemporani, plină de afirmaţii cu care nu prea ai încotro să nu fii de acord, dacă te uiţi foarte atent înlăuntrul tău, aşa cum, de pildă, s-ar uita abisul lui Nietzsche. Avem obiceiul de a ne tot întreba despre motivele existenţei noastre, despre rosturile care ne cer să fim şi să credem şi aşa tot mereu, în fiecare zi. Ce caut eu aici? – îmi spun, adesea fără să recunosc public îndoiala care mă cuprinde. Psihoterapeutul formator Matei Georgescu face terapie cu pacientul-cititor invitându-l la o porţie de poezie – e o terapie lirică, aş spune, după ştiinţa mea, foarte eficientă, dacă o accepţi deschis. Profesionistul ştie foarte bine ce face! Minimalismul expresiei oferă posibilitatea maximizării interogaţiei interioare a pacientului-cititor. „Realitatea e simplă, lumea e complicată./ Mintea noastră e ca lumea./ De aceea, pentru a regăsi simplitatea e suficient să te tâmpeşti.” (O minte ca lumea) Ironia este o altă caracteristică ce vine tot dinspre acel răspăr omniprezent în textele volumului. Nu lipseşte, cum este firesc, reflecţia filosofică, cu precădere de origine orientală, însoţită, agrementată de jocurile de cuvinte cu rost, cu sens, lipsite de orice gratuitate: „Cei care se roagă îşi coboară mintea în inimă./ Sunt inimoşi./ Cei care fac ştiinţă îşi ridică inima în minte./ Sunt mintoşi./ Cei care fac zazen îşi lasă mintea şi inima pe loc./ Nu se ştie ce sunt.” (Minte şi inimă) Ca să nu ne pierdem în ignoranţă, trebuie să ştim că zazenul nu este nici raţionament, nici teorie, nici idee. Nu este o cunoaştere destinată creierului, este doar o practică, un veritabil acces la fericire, la pace şi la libertate înterioară, cf. maestrului Kodo Sawaki. Provocarea lui Matei Georgescu este spre o armonie a posturii cu respiraţia, pentru a ne întoarce chiar la originea vieţii. Pe alocuri, este mai explicit: „În jurul acestor cuvinte se află fundamentul lor:/ hârtia nescrisă, de neînţeles./ În jurul acestor gânduri se află sursa lor:/ liniştea mentală, de neauzit./ Nici cuvânt,/ nici gând.../ De neînţeles,/ de neauzit.” (Nici gând) Şi concluzia este evidentă: „Cu cât vrei să schimbi lumea, cu atât nu te poţi trăi pe tine.” Afirmaţia din prefaţă înţeleptului nostru Ioan Gyuri Pascu defineşte clar valorile acestei cărţi-obiect: „Eu văd evoluţia spirituală ca pe o implozie ce va deveni mai apoi explozie de Lumină pentru cei din jur. Cerul pe care-l căutăm în afară este întâi şi-ntâi înlăuntrul nostru. Găsindu-l îi vom putea vedea proiecţia în exterior, în acel exterior pe care interiorul îl va fi creat.” Dulcezeniile lui Matei Georgescu pare că ne acresc mintea, dar, de fapt, ne provoacă să căutăm pacea interioară, viaţa adevărată cu noi înşine, cu sentimentele şi emoţiile adevărate. Greu, desigur, dar poate că merită o lectură cu rost.

 

 

 

Amelia Stănescu - Singurătăţi de împrumut

 

 
Secretul acestei alcătuiri lirice este călătoria discretă, aproape secretă, către sine. Costumul pe care-l îmbracă spre a-şi interpreta rolul artista de faţă (altădată i s-a spus „mască”) este declarat de împrumut, este fie un petic de cer („Eu reinventam dorinţa/ până îi găseam o fereastră/ spre cer.”), fie o foaie de hârtie („Iei o foaie de hârtie/ şi aştepţi inspiraţia./ Iei o foaie de hârtie/ şi aştepţi/ inspiraţia/ şi aştepţi inspiraţia./ şi aştepţi./ nici nu mai ştii ce sau pe cine aştepţi.”), fie cine mai ştie ce, doar-doar va prinde „ultimul tren spre fericire.” (Mai ales dacă „Să fii fericit poate fi o aventură... interesantă”…). Zadarnic. Fiecare poem este o demonstraţie a ratării, a eşecului, a ideii străvechi cum că nu atingerea scopului contează, ci calea urmată înspre el. Iar calea Ameliei Stănescu este foarte bogată şi provocatoare. Împrumutul de singurătăţi este, de fapt, o asumare benefică a însingurării, a reflecţiei asupra lumii şi locului fiinţelor umane înlăuntrul ei. Evident, „Nu găseşti niciun martor serios/ care să-ţi vorbească despre rolul lor pe aici./ Toţi îşi dau cu presupusul.” Şi totuşi, o bibliotecă de sentimente se deschide unei lecturi amoroase (v. „Fragments d'un discours amoureux” – unde cititorul are propria lectură a textului, îl rescrie pentru sine, iar autorul nu mai este singurul garant al sensului operei sale), intimidante pe alocuri şi tocmai de aceea inerent adictive. Numindu-le „de împrumut”, singurătăţile se dovedesc a fi mai degrabă simulări spre a face proba experienţei clipei de absenţă a unui Celălalt, proba ieşirii din realitatea zilei „pe uşa din dos”, părăsirii fără succes a peisajului cotidian cu „prea multă dezordine în casă/ cărţile stau răvăşite pe duşumeaua/ bunicilor/ fotografiile îngână/ momentele lor depăşite”. Iluzia merge dincolo de orizont, în poemul cea mai frumoasă singurătate ni se spune: „cu tine/ iubesc până la limita gândului/ până la pragul de sus al limbajului/ simt rarefierea cuvintelor/ şi ultimii tăi paşi, tăcerea adiacentă/ cu tine am trăit/ cea mai frumoasă despărţire/ în fiecare zi/ până se năşteau din nou constelaţii/ şi se umplea clandestin/ cerul/ de stele.” Asta poate fi „cea mai frumoasă dintre/ lumile imaginate”, dar atât, melancolia îţi permite să ţi se pară că locuieşti aici, „într-o casă mare/ cu pereţii de sticlă/ văd lacul, văd cerul şi păsările/ care unesc nevoia de speranţă”, dar „o clipă doar separă minutul de acum/ de următorul/ pe care, poate, nu îl vei afla/ niciodată.” Toate poemele cărţii acesteia dau seamă de balansul continuu între ceea ce îmi imaginez că este şi ceea ce este cu adevărat – dacă nu cumva adevărul stă în ceea ce simt şi nu în ceea ce văd... Ambiguitatea pe care o păstrează autoarea te face pe tine, cititorule, să alegi ba o cale, ba alta de a înţelege ce se-ntâmplă. Dar niciodată adevărul nu va fi accesibil, de unde refugiul în vis, în iluzie: „în interiorul fiecăruia e/ o industrie de vise, trucuri fabuloase/ abracadabrante”, „şi totuşi/ lumea pare frumoasă/ ar trebui să oprim timpul pentru un vers copleşitor/ să gândim un poem-descântec pentru fratele geamăn/ pentru sufletul nostru pereche/ un poem pentru cel care îţi vinde iluzii/ pentru fiecare zâmbet plătit în avans/ ai credit la băncile de fabricat starea de bine/ de azi de demult de apoi.” Amelia Stănescu nu oferă soluţii, ea oferă acces la emoţii care dor, ea oferă secţionări ale sufletului lipsite de vreun sentiment al milei, al protecţiei – asta sunt, acesta eşti, împacă-te cu suferinţa, din ea nu poţi ieşi decât imaginându-te prins în capcana singurătăţii… Avem aici invitaţia de a renunţa la zbor pentru siguranţa coliviei? Poate… Uneori avem de ales… Ea stă de vorbă cu sinele creator: „ai crezut c-ai adormit dar de fapt visai cu ochii deschişi/ că ai scris/ vers după vers nu te mai puteai opri/ degetele trimiteau durerea spre braţ/ braţul spre antebraţ antebraţul spre umăr/ şi tot aşa până când durerea te copleşea/ în fine ştiai că visezi”, dar „Ce faci când te plictiseşti:/ ţii ochii închişi şi visezi/ te aşezi pe o bancă în parc/ laşi apa să te plouă/ laşi toate amintirile să treacă”. Vraja sub care te ţine versul Ameliei Stănescu este aceasta, a universului increat, de mister barbian – nu ai cum să-ţi apropriezi singurătatea, trăieşti în iluzia împrumutului, iluzia posesiunii, dar când îmbrăţişezi nimicul afli realitatea vagului, absenţa: „plaja poate fi la fel de pustie şi cu tine/ în realitate/ sau pe uşa din dos/ noaptea/ atunci când vrei să prinzi/ oricare tren spre fericire // constaţi că toate destinaţiile/ nu sunt altceva/ decât/ castele de nisip/ la poarta sărutului”. Ar fi superfluu să remarc şi eu, cum au făcut-o alţii, vitalitatea stilului metaforic, muzicalitatea subterană a expresiei, forţa sugestiei care acaparează, care cheamă mai degrabă să asculţi cu ochii închişi decât să citeşti tu însuţi vers cu vers. Dacă vreau să împrumut şi eu singurătăţi de la autoare, cer prea mult?

 

Alexandrina Tulics - Aşteptări

Cartea se deschide aproape apoteotic printr-o evocare a îngerului Serafim, păzitor al raiului şi al locurilor sfinte, care, datorită apropierii de Domnul, seamănă cu focul (în ebraică, înseamnă „cel arzător”); este o trimitere la viziunea profetului Isaia (citat la pag. 55...) – când acesta şi-a început lucrarea profetică, Serafim i-a pus un cărbune aprins pe buze, rostind cuvintele: „Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit!” (Isaia 6:7). Aşadar: „Ai ars ca un cărbune aprins/ când aşchiile urii/ obrajii ţi-au atins?/ Ai plâns să stingi din ei arsura/ Când unii i-au întunecat cu zgura?/ Ai strâns din dinţi/ să nu vorbeşti/ când auzeai cum ponegresc/ pe Cel ce-i Sfânt, Tatăl Ceresc?/ Ai strâns în piept sfânta tăcere/ cu aroma sfântă/ gust de miere?” (pag. 7) Astfel, drumul este deschis spre desfăşurarea spectacolului care va răspunde deplin Aşteptărilor cititorului. 

Călătoria se desfăşoară numai în ceea ce am numi, cu vorbele lui Spinoza, natura naturata, dar mai mereu cu invocarea directă a unei natura naturans, care nu poate fi decât Divinitatea. Anotimpurile nu lipsesc, momentele zilei, mai cu seamă cele ambigue, zorii şi amurgul, toate mustind de viaţă, fără excese metaforice, cu enumerări de flori, fructe, copaci, pe alocuri păsări: „voi culege primii ghiocei, viorele, zambile/ şi voi prinde piciorul cocoşului/ să nu se mai laude înaintea zorilor. Altare ale florilor vor fi bogăţia sufletului meu”; „altele ca pomii roditori,/ îşi apleacă prunii, nucii poala/ copilei dăruind cu bucurie/ în mustul înghiţit în dulce/ în vis acea culeasă razachie”, „vin porumbeii albi”, „pădurile în care-şi au ascunzişurile cerbi/ purtători de coarne îmbătrânite,/ urmate de cerboaice pline de cerbişori”. În Mai alb, cu subtitlul Psalmul 61, „pe-o faţă căzută de ghindă”, „Ruga-i foc/ ce se arde dincolo de pământul călcat./ Cuvântul şopteşte în mine:/ Du-mă pe stânca ce n-o pot ajunge/ să fiu mai aproape de Cel Înalt”, aminteşte /reproduce parţial/ textul lui David: «Ascultă, Dumnezeule, strigătele mele,/ ia aminte la rugăciunea mea!/ De la capătul pământului strig către Tine cu inima mâhnită şi zic:/ „Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!”/ Căci Tu eşti un adăpost pentru mine,/ un turn tare împotriva vrăjmaşului.» În mare măsură, poeziile  sunt dominate de prezenţa, discretă sau directă, a focului lui Serafim, fără a fi numit, dar omniprezent. Un Apus fierbinte devine depozit de metafore, de focuri, de lacrimi: „Şi-a scuturat secera/ de foc aprins, răzbunător,/ soarele ca un armăsar bătând din copite/ sub care se vedeau stelele aprinse... arată/ ca o mantie de foc de care se scăpase/ înainte de a i se pierde ultima linie subţiată de foc./ Am simţit ca un pumn de jar ce-mi era aruncat în piept,/ grăbit să ardă tot,/ dar mai ales inima/ care începuse să plângă într-un hohot de plâns dureros.../ în vale, o turmă fusese atacată de lupii flămânzi de inimi iertate...” Arderea este benefică, sunt arse păcatele, desigur, Isaia deja ne-a spus asta, dar şi o aflăm şi într-un Arc călător, „Are să-mi spună ceva la plecare,/ soarele foc, ca un arc călător?/ Arde intens în depărtare,/ ducând spre cer mulţumiri/ şi lacrimi care mai dor?/ Secera-n flăcări/ i-e coama ce arde/ se uită-napoi cu ochii de foc”. 

Amprenta psaltică imprimată discursului liric beneficiază şi de Referinţe, un fel de texte inspirate din Scripturi. Poema Când, trimite la Proverbe 3:5-6: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările.” – două îndemnuri, o avertizare şi o promisiune glorioasă! Sau poema Cel care mă poartă, ce ne trimite la Psalmul 136: „Daţi laudă Domnului căci este bun!/ Căci în veac ţine îndurarea Lui!/ Daţi laudă Dumnezeului dumnezeilor!/ Căci în veac ţine îndurarea Lui!/ Daţi laudă Stăpânului stăpânilor,/ Căci în veac ţine îndurarea Lui!” Interesante aceste Referinţe, ce iscă poeme-comentariu dezvăluind interogaţii ale fiinţei umane pe care îndoiala o conduce înspre Credinţă. Poeta ne asigură că „Oamenii sunt flori cereşti dăruite pământului/ doar o parte dintre ei îşi păstrează mirosul dumnezeiesc”, aşadar e nevoie să cerem constant: „Întoarce-ne spre Tine, Doamne,/ că-n suflete suntem murdari şi goi...” Accente de critică social-politică apar pe alocuri, fără să îmbogăţească cumva discursul liric dominant creştinesc. Ceea ce contează în retorica lirică acestei cărţi este ascensiunea neostoită spre lumină, spre înalt, spre cerul originar, unde este Atelierul lui Dumnezeu: „flori care, privindu-le,/ le săruţi roua lacrimilor ascunse între petale/ ca semn că şi ele au rugile lor înlăcrimate./ flori care, privindu-le,/ te desprinzi de pământ/ şi n-ai vrea să trăieşti/ decât în cer,/ acolo unde este atelierul lui Dumnezeu

Nicole Sere - Serafim

 

Post-postmodernismul de care aminteşte Horia Gârbea pe coperta a patra îmi pare mai degrabă un reconfortant suprarealism, în poeziile din această carte: „locuiesc într-o hologramă/ şi sunt femeia violet ranversată,/ fireşte, de la nebunaticii poli magnetici/ care sătui de o moarte indecisă/ plâng şi au inversat sudul/ cu nordul de piatră”. Un argument solid este mărturisirea din poemul Mi-e toamnă, doctore, o adevărată ars poetica, ce pare a acoperi întreaga creaţie a autoarei. Nicole Sere ne şi trimite la textele din volumul ei de debut, în care „Femeia indigo” era „alcătuită din o mie de metafore” şi „se îmbrăca zi de zi/ cu o doză de nebunie/ de culoare violet”. „Îngerul moştenit de la tata” este, de astă dată, Serafim; „îmbrăcat într-un costum sepia cu papion,/ Serafim lua cina la restaurantul L’Ambroisie. / la masa vecină observă o rochie de foc./ minute în șir de liniște,/ apoi, privirile lor se întâlniră/ între albastru de yin și negru de yang.” Conform descrierii viziunii prorocului Isaia, serafimii au şase aripi: două ridicate deasupra capului, două în părţi şi două acoperind picioarele. Chipul lor, în pictura de gen, nu e acoperit, ci e zugrăvit ca al unui tânăr cu păr cârlionţat, care în mâna dreaptă poartă un toiag, în capătul căruia se află o tăbliţă pe care scrie: „Sfânt, Sfânt, Sfânt...”. Un asemenea personaj paradoxal a coborât (a căzut?) arzând în retorica eminamente suprarealistă a poemelor lui Nicole Sere. El se află „cel mai aproape de Dumnezeu” (Isaia 6, 2), aşadar, adus (invocat?) în preajma poetei, în preajma profunzimii erotice inerente, aprinde cele mai secrete iluzii şi dorinţe, pentru că, nu-i aşa?, „viaţa asta e mereu o consecinţă a dragostei”. Poeta aşteaptă un Cadou din cer care să satisfacă dorinţa: „o, mamă, o, tată/ mi-e dor de îngerii mei”. Cadoul vine! Limbajul colocvial al textelor lirice poate deruta, la început, dar constituie, de fapt, un fenomen generator, un captator şi un amplificator al emoţiei şi al sensurilor, la fel ca, să zicem, pâlnia lui Stamate din textul lui Urmuz, despre care Ioana Pârvulescu scria cândva că „nu e numai un personaj, ci şi o convenţie, însăşi convenţia feminismului. Ea este polul feminin al poveştilor de dragoste, [...] este frumoasa din cuplurile exemplare.” (cf. Gheorghe Păun). Aşa că „tristă, femeia încearcă să calculeze/ lungimea nuanţei himerice/ şi π unei secunde de iubire/ dintr-un spaţiu euclidian.../ ca o dramă a setei de nemărginire/ poate că ea l-a iubit mult prea mult/ şi l-a ascuns dinapoia tâmplelor sfâşiate/ de o lumină orbitoare” şi „peste toate, doarme timpul”. Serafim, multiînaripatul, este un cumul de personaje... masculine: „bărbatul care o caută/ în toate păsările văzduhului”, „născut direct Cartograf şi umbli desculţ”, „regele nopţii dinspre ziuă”, „bărbatul adevărat, doamnelor,/ este un potir cu o băutură exotică şi rafinată/ [..]/ o frenetică ispită/ a deveniri noastre”, „senatorul singurătăţii”, „un domn din ţara de piatră/ care zilnic înalţă răsăritul/ peste inima de lebădă/ şi din prea multă dragoste plânge mereu/ clătind cu idealuri aripile”, câtă vreme ea se prezintă a fi femeia care „a descoperit în oglinda barocă/ râuri cu decepţii desfrunzite/ mii de cascade de metafore ruginii”, „a îmbrăcat rochia indiferenţei”, „şi-a luat geamantanul cu melancolie”... Când are o „urgenţă medicală” – „sunt grav bolnavă/ sufăr de anotimpul suspinului poetic/ (mi-a ruginit până şi iarba  sufletului)/ şi simt o puternică durere dadaistă/ în furca pieptului” –, intră tot Serafim în rol, „doctorul fumează havane/ şi bea cognac Courvoisier XO/ la o masă alăturată două nimfomane/ îi fac ochi dulci practicantului de zboruri,/ e ca un joc de-a pierderea de timp şi dragoste”. Dar dacă declară că „locuiesc într-o reverie/ deschid fereastra dinspre miazăzi/ şi privesc lumea”, este însăşi Marea Preoteasă, care se întreabă pe sine la ce-i foloseşte „al 13 ceas la crepusculului”. Marea Preoteasă ştie că poate „esenţa trecutului şi-a pierdut parfumul”, căci „trăieşte învelită în frunze/ şi cu paşi indecişi părăseşte pădurea verde.../ inima ei este freamăt, ambră/ şi nu a putu învăţa niciodată să numere/ păcatele adunate odată cu urcuşul/ ori coborâşul de pe muntele tăcut”. Pare firesc şi potrivit obiceiurilor suprarealismului post-postmodernist practicat de Nicole Sere ca să se facă aluzii ori trimiteri mai mult sau mai puţin discrete, dar dintre cele mai surprinzătoare, în multe locuri din carte, către originile poeziei (feminine?...), adică la imnurile Enheduanei, cea mai veche autoare de poezii cunoscută vreodată, Marea Preoteasă a zeiţei Inanna (Ishtar) şi a zeului Lunii, Nanna, cu domiciliul în oraşul-stat sumerian Ur.

Acolo a condus-o, poate, înaripatul înger din preajma lui Dumnezeu, despre care povesteşte: „Serafim se aşează pe umărul meu drept/ şi mă întrebă pe ton oficial -/ «femeie, care  este vina ta?!»/ libertatea, îngere!” Esenţa poemelor aici se află, pentru Nicole Sere, în libertatea de iubi şi de a zbura, atunci când „condorii albaştri coboară cuminţi în palmă de femeie/ şi citesc enigma scrisă pe pagini de bulevard.” O carte de citit şi recitit, pentru bogăţia de imagini şi pentru abundenţa de emoţii induse oricărui cititor de călătoriile în lumi imaginare şi reale, aparent exterioare, dar eminamente interioare.

Anca Iulia Beidac - Amare

Nimic surprinzător ca această poetă să fie bine organizată, aşa cum a fost şi în celelalte cărţi ale domniei sale. Cinci părţi distincte are volumul de faţă: Amare, Intermezzo, Für s., Finalis, P.S. Aparenţa lucidităţii creaţiei sale lirice este, însă, sensibil „minată” de ambiguitatea indusă prin metafora bogată, mereu sugestivă şi semnificativă, de reflecţia ascunsă sub decorul bogat în imagini asumat derutante. Aventura acestei imagerii metaforice are drept sursă călătorii în lumi inventate, ce găzduiesc numeroase paradoxuri şi eroticoane mai mult ori mai puţin subtile, parte a unui spectacol fascinant al seducţiei. Dacă din primul poem, intitulat amo, ergo sum, aflăm că „scriu despre dragoste şi moarte/ peniţă-nmuiată în sângele zilei trecute/...// scriu despre dragoste/...”, este clar că şi titlul cărţii poate conduce lesne la semnificaţia latină şi italiană: Amare = a iubi. Avem aşadar, o sumă de poeme despre dragoste, în primul rând. Senzualitatea fină domină imaginile dintr-o realitate aparent comună, domestică: „pentru că am înţeles demult cât de erotic se desface o portocală”, „sunt o femeie felină cu mulţi chiar prea mulţi feromoni”, „eu ştiu că am un iubit în/ fiecare port din mine/ dragostea ne-ncape pe toţi”, dar este, în acelaşi timp, supusă unei serii de lovituri dinspre un evident sentiment al neîmplinirii, dinspre o continuă îndoială asupra sieşi, asupra existenţei sale reale şi asupra lumii reale - „ca mine nu-s nici măcar eu”, „ar trebui un manual/ de instrucţiuni pentru viaţă”, „suntem oameni de fum cu vise de fum/ speranţe deşarte/ nu-ţi fă planuri Dumnezeu e cu tine/ are simţul umorului/ suceşte clepsidra când te aştepţi mai puţin”, până la „credeam că am scăpat/ dar nu mai e timp/ eu/ nu/ mai/ sunt/ eu”. Perechea Eros - Thanatos nu putea fi evitată şi Anca Iulia Bendeac nu face niciun efort să scape de ea, ba o exploatează uneori cu delicateţea subtilă a metaforei: „nu foloseşte să legi/ gândurile cu sfoara/ spânzuratului se vor întoarce/ oricum// fac o hartă a durerilor aleg mereu/ între mine şi mine// când o să uit numele tău/ n-o să mai ştiu cine sunt”, „nu porţi lumea pe umeri nici ea nu te poartă în pântec/ după ce/ asasinezi toate/ cuvintele/ crede-mă uitarea e un dar pe care nu-l primesc mulţi/ dragostea nici atât”, uneori cu aluzii amintind de samsara, ciclicitatea nesfârşită a existenţei  - „din fluture pupă omidă apoi fluture iar// am tremurat toate zilele toate nopţile toate/ clipele când mă hrăneam doar cu aerul dintre/ noi// Muzica s-a oprit// nu mai mi-e teamă/ ard toate podurile/ toate podurile// nu mă privi”. Esenţială rămâne, însă, continua reflecţie asupra dragostei, într-un presupus dialog cu un partener ori cu sinele propriu. Erotica domină toate secţiunile cărţii, sub tot felul de forme, în tot felul de lumi imaginare - „m-am aşezat comod în liniştea ta/ când împărţeai planete nou inventate/ nimic mai mult” - şi este eminamente legată cu dependenţa de poezie, ceea ce creează posibilitatea exprimării unor artes poeticae cu totul speciale: „dependenţa de poezie te face să vezi cai/ verzi pe faianţa din baie/ [...]// joci alba-neagra cu doamna în negru/ nu te predai// dependenţa de poezie nu se tratează/ cu ea se moare/ în fiece zi”, „nu toate poeziile trebuie scrise/ pe unele le păstrezi în inimă/ acolo unde doar îngerul şi/ uneori tu/ locuiţi”.

Descoperind „surâsul clarobscur al lucidităţii”, când „fiecare simte că din viaţă nu scapă nimeni viu”, „lucidă/ ca lama bisturiului/ care taie din mine”, ştiind că „uneori/ aripile îţi sunt date/ doar ca să înveţi/ că/ zborul/ nu este pentru oricine” şi „sfârşitul nu e niciodată decât o construcţie/ mereu/ nedefinitiv...”, poeta doreşte ce e mai important pentru ea (pentru noi): intervenţia divină, singura salvatoare, singura a cărei dragoste este dincolo de orice îndoială - „la sfârşitul zilei aş vrea să fi venit Dumnezeu/ să-mi spună uite asta-i parola pentru nivelul următor/ poţi trece// acum”. Un manual al iubirii profunde şi complexe scris cu ardoare şi cu ştiinţa inducerii emoţiei reflexive şi plăcerii descoperirii unei locuiri posibile a sinelui oricărui cititor pretenţios - „o zi nouă se apropie şchiopătând/ în visul acesta am rămas/ singurul spectator”.

 

Viorel Domenico - Poveşti din strada Putna

 

 „Luat în ansamblul său, omul este o fiinţă care nu numai gândeşte, ci şi, mai întâi imaginează. Pentru o determinare completă a fiinţei umane, trebuie să adunăm o fiinţă nocturnă şi o fiinţă diurnă. Trebuie să încercăm să găsim dinamica ce merge de la un pol la altul, între vis şi gândire.” (Gaston Bachelard, Nous sommes des dormeurs éveillés, des rêveurs lucides, 1954, Paris Inter)

 

O tradiţie complexă şi variată stă în sprijinul solid al poveştilor lui Viorel Domenico. Una ar fi harul de narator aflat parcă la gura sobei, înconjurat de familie şi vecini, ori pe banca de la poarta gospodăriei, care şi apare în textul de început. În citatul ales pentru coperta a patra a cărţii, Alexandru Piru numeşte unul dintre ecourile ce răzbat din materia poveştilor: Deşertul tătarilor de Dino Buzzati. Adaug, convins de realitate, celebrul teritoriu Macondo al lui Gabriel García Márquez, unde se-ntâmplă tot felul de evenimente miraculoase. Nu o întâlnim pe Remedios zburând spre cer cu cearşafurile de pe culme, dar este de remarcat Minunea din umărul ierbii, în care Zamfir şi femeia lui călătoresc prin grădină pe o placă de beton ce pluteşte pe iarba udată de ploaie. Tot pe-acolo se poate situa La cules de vrăbii, unde acelaşi Zamfir adună şi eliberează vrăbii prinse în plase de păianjeni. (Este cercetat de securitate pentru trafic ilegal de vrăbii!). Strada Putna este un Macondo personal al lui Viorel Domenico, spaţiul său plin de miracole, şi aceasta ar fi o altă tradiţie care-i ilustrează cu succes proza, un miraculos de totdeauna al spaţiului narativ românesc, de fapt şi de drept. De ce nu am remarca dimensiunea lirică, în ipostaza miraculosului, care a fost descoperită la D.R. Popescu, un univers în care ordinea firească şi miraculosul au o putere egală de seducţie? Sau la contemporanul nostru Ştefan Mitroi?

Viorel Domenico este un artist al creării de asemenea universuri, adesea paralele ori intersectându-se. Cartierul său, casa sa şi cele ale personajelor sale par aglomerări de stări şi situaţii aparent normale, fireşti, dar în care relaţiile, conversaţiile, acţiunile virează pe neaşteptate în zona unei ambiguităţi ceţoase şi semnificative, mai cu seamă etic. Filosofic, pe urmele lui Gaston Bachelard, „acasa” nu este pur şi simplu un adăpost fizic, ci un spaţiu al imaginaţiei şi reveriei, bogat în semnificaţii profunde şi simbolice. „Supradeterminarea” Casei la Bachelard se referă la modul în care acest spaţiu este investit cu multiple straturi de semnificaţie, dincolo de funcţia sa utilitară. Este un loc al memoriei, intimităţii şi proiecţiilor psihologice, unde găsim amintiri, emoţii şi dorinţe. Bachelard observă că atunci când încercăm să ne amintim locul naşterii sau o casă din trecutul nostru, este aproape imposibil să ne limităm la amintiri concrete, deoarece suntem rapid preluaţi de vis. Pe lângă amintirile noastre, depunem acolo toate imaginile reveriilor noastre desfăşurate în adăposturi de tot felul şi, în primul rând, pe cele ale reveriilor noastre din copilărie, în locul în care ne-am născut. Pe această bază, filosoful recunoaşte „permanenţa în sufletul uman a unui nucleu de copilărie, o copilărie imobilă, dar mereu vie”. (Gaston Bachelard, La Poétique de la rêverie, p. 85) Bachelardianul nostru Domenico robeşte emoţional lectorul cu astfel de alcătuiri ce ne dezvăluie obiceiuri pe care le-am uitat, comportamente care astăzi par ciudate în relaţiile dintre vecini, dintre rude. Se ştie că brezeanul pune mătura în uşă când e plecat de-acasă şi nimenea nu intră. Vasile „a spurcat mătura” şi a fost exclus din comunitate:  s-a dus la nevasta lui Paraschiv, care era plecat în armată, şi a pus mătura în faţa uşii. Un alt exemplu, şi mai relevant, este cel din schiţa Ajută-mă, să te ajut... pe care aştept să-l descoperi singur, cititorule. Sunt multe asemenea poveşti pline de substanţă lirică şi etică, să nu ocolim Trec cicliştii ori Duel aiurea, în care Pocitaru şi Dumitru se iau la bătaie pentru un salcâm de pe terenul Babei Zamfira, sau Cu oile-n salcâm, unde „oile se deplasau de pe o creangă pe alta, din salcâm pe jugastru, apoi în corn, se duceau pesemne la locul lor...” (care era locul lor, vei afla citind cartea lui Viorel Domenico!)

Lumea pe care scriitorul ne-o oferă inimii este foarte reală tocmai pentru că este mai cu seamă interioară, este trăită şi ne permite să o trăim. Dacă ne-o şi apropriem, cu atât mai bine nouă.

Mirel Lazăr - Interior cu lumină filtrată

 

 

Gestul poetic şi epica amănuntului

 

Dacă poezia este creatoare de dependenţă, poetul Mirel Lazăr este un posedat lipsit de şansa vindecării! Aparent, lirismul său pare indirect, susţinut de o lume domestică, dar tocmai acest lucru îi face mărturia accesibilă, bogată şi convingătoare. „Am visat că am făcut/ o poezie în vis chiar la/ capătul somnului” - declară cu sinceritate, dar întâmplarea, asemănătoare cu aceea povestită de Samuel Coleridge (care susţinea că a aflat toată povestea poeziei Kubla Khan într-un vis, dar a fost întrerupt de un vizitator din Porlock în timp ce o scria; Kubla Khan n-a fost niciodată terminată), îl conduce la o reflecţie interesantă: „nu lăsa poezia afară/ e un tovarăş de nădejde/ la drum”, fiind aici şi o adevărată ars poetica, întrucât „Cred că era o poezie frumoasă/ dar uite că m-am trezit/ şi nu mai ştiu să o scriu”. Pe de altă parte, realul este văzut prin lentila epică a detaliului, „Zăpada a căzut de pe cornişă/ Întâi s-a aplecat uşor/ să vadă ce-i dedesubt”, „Ghimpele a intrat în piele/ acum iar sângele ştie/ şi iese încet ca o mărgea rubinie/ Nu se opreşte/ se prelinge pe braţ/ E sângele nou, împins prin aortă/ ori sângele vechi, obosit/ dintr-o venă?”, dar tehnica poetului tot la o reflecţie, acum epustuflantă, îl conduce: „tot ce e cald/ curge dinăuntru afară,/ tot ce e cald/ curge de afară înăuntru”. Totul este poezie, „Nu e şi viaţa tot un poem? Unul/ care n-are sfârşit pentru cel care scrie/ [...]// Scrii poezie cu semne cu înţelesuri/ cu ceea ce ţes dintr-o minte sau alta/ (uneori doar un fum de-nţelesuri)/ şi viaţa cu trăiri cu gesturi şi fapte/ cu suferinţe trădări şi ratări şi regrete/ [...] // Poezia e un timp [...]/ un timp cuibărit şi zidit în cuvinte/ Viaţa e timpul chiar timpul/ poemul care curge clipă de clipă an după an/ şi va avea u sfârşit doar pentru cei/ ce rămân să ne coboare-n ţărână”. Am citat mai consistent din poemul ce deschide cea de-a doua secţiune a cărţii, Rămăşiţe din zile, precedată de Minimum şi urmată de cea care dă titlul volumului, Interior cu lumină filtrată. Lectura tuturor poemelor oferă imaginea unei deveniri a complexităţii, a profunzimii, treptat, pe măsură ce înaintezi, pagină cu pagină. Minimum se încheiase cu o demonstraţie de realism magic, ce aminteşte de canonul Massimo Bontempelli (O sirenă la Paraggi - 1931), „Şi acolo unde sunetele vor linge/ nisipul mai alb decât sarea/ se va întrupa o Marie din spuma/ tuturor mariilor ce vor fi fost/ Nu va fi niciuna din ele şi va fi/ toate de o dată”, într-o scenă eminamente domestică, încărcată de nostalgia tinereţilor, dar şi cu sugestii din zona transcendentului.

Asemenea se încheie şi secţiunea doua, cu un poem în acelaşi ton de realism magic, decorat acum cu elemente ale absurdului existenţialist, Oamenii îşi fac de lucru: „Sunt singur, nu e nimeni/ în tot cartierul şi pot locui/ oriunde îmi tună/ Casele nu mai au uşi n-au ferestre/ nu mai e necesar/ Oamenii au ieşit să-şi facă de lucru/ doar-doar va trece timpul mai iute/ doar-doar vor ajunge la capăt”. Ceva de Camus şi de Kafka pluteşte în atmosfera poemului, ecouri de mit sisific şi de rătăcire, în labirintul de străzi, de clădiri şi de experienţe absurde, a lui Karl, eroul adolescent din romanul America. „Viaţa e tot mai nemiloasă/ mai aspră, când viteza asta/ de rotaţie creşte - intră toţi/ vrând-nevrând, în galeria oglinzilor”. Pare o pregătire pentru secţiune care urmează... Am avut, însă, şi o parabolă demnă de reţinut în poezia Nu era necesar; aici ni se descrie o scenă din actul ultim al unei piese de teatru; actorul uită replica finală, sufleorul este incapabil să-l ajute, el „Făcu câţiva paşi spre/ pânza decorului parcă nesigur/ împinse o bucată de aer/ cu mâna - atât”; regizorul, care asistase la reprezentaţie, vine la cabină şi-i spune: „Bravo! Nu era necesar/ vreun cuvânt, gesturile/ mimica ta au fost de ajuns/ Hai noroc!”

Secţiunea a treia este campioana reflexivităţii şi a abundenţei de metafore, în aceeaşi dominare a realului văzut printr-o bogată epică a detaliului semnificativ. Poemele sunt mai ample, mai provocatoare, autorul se recunoaşte ca robit de teritoriul poetic, „Ar fi plăcut să mă trezesc într-o poezie/ n-aş mai avea griji toată ziua şi, mai ales/ n-ar trebui... să aleg - poetul ar spune/ când şi ce-i de făcut, încotro să merg/ şi la ce să gândesc [...]// Şi ar mai fi ceva care mi-ar plăcea grozav:/ aş putea intra o fărâmă în mintea lui şi în sufletul lui/ Vă daţi seama ce-ar putea fi acolo?” Această a treia şi ultimă secţiune a cărţii ne dezvăluie, oarecum, răspunsul la întrebare: ne dăm seama cam ce Paradis este în mintea şi sufletul autorului... sau ce Infern... Fiecare cititor poate să alegă teritoriul în care să-şi trăiască emoţia şi în care să cugete asupra rosturilor existenţei. A treia carte a lui Mirel Lazăr este o confirmare a harului cu care este înzestrat, argument pentru a susţine că viaţa este aici şi este un poem!

Carmen Secere - Insula apostaţilor

 

Cartea nefericirilor

 

Lumea pe care o locuieşte poeta Carmen Secere a fost dintotdeauna străină şi familiară. Ei şi nouă, cititorilor. Trăieşte Poezia intens clipă de clipă, e ca o mare care-şi loveşte valurile de ţărm, fură nisip şi-l returnează mai strălucitor. Linii axiatonale, despre care scriam altădată, o conectează cu reţelele energetice ale universului, de fapt, reconectează scânteia ei divină interioară cu sursa întregii creaţii. De aici, suferinţa perpetuă şi îndrăgostirea necontenită. Faţă de momentul acela (vol. viaţa pe gheaţă / carmen contra carmen/), a trecut la alte trepte de trăire interioară şi de cunoaştere, la modalităţi mai complexe, mai profunde de manifestare lirică. Poate de aceea poezia ei abundă, de astă dată, de lumină şi strălucire. Parcă ar vrea să argumenteze afirmaţia Doamnei Smith din piesa Cântăreaţa cheală a lui Eugen Ionescu: „În viaţă trebuie să priveşti pe fereastră”, referirile la fereastră/geam apar de vreo sută de ori. „Ştii câte sunt de învăţat de la o fereastră?/ Lumină-întuneric, afară-înăuntru, cer-pământ, somn-veghe,/ aproape-departe, bucurie-tristeţe, viaţă-moarte/ şi piatra din pumn.” (pag. 9). Evident, metafora este a privirii, a semnificaţiilor deschiderii spre ceea ce este afară, dincolo de limitele spaţiului care închid, izolează, căci „Coliviile ar trebui construite după mărimea zborului”, cum afirmă ca-ntr-un paradox autoarea noastră. Şi în aceeaşi idee, a spaţiului concentraţionar, cu totul semnificativă mi se pare şi frecvenţa prezenţei gardienilor: „Gardienii poartă mănuşi termorezistente./ Porţile infernului ard./ În locul de la geam scriu un poem despre un vis/ şi o marionetă bunraku./ Mâna îmi plânge, aşteptând./ În camera izolată totul e transparent.”; „Gardienii joacă şah. Îi privesc absentă, cu fruntea lipită de geam.”; „Gardienii încuie uşa şi habar n-am dacă sunt înăuntru sau am/ rămas afară.”; „Gardienii îmi strâng brăţările./ Nimic nu mă doare mai mult ca dorul de tine./ În mila cea mare, aud moartea plângând.”; „Gardienii se chinuie să înţeleagă ideea de absolut./ Regulamentul limitează înălţimea zborului.” Este firească această situaţie epică, vom afla de ce, într-un târziu (pag. 174):  „Camera mea este o temniţă şi un loc de joacă, în acelaşi timp.” Izolarea face imposibilă relaţia cu Celălalt, care chiar este o absenţă, o iluzie, pare a fi vorba de un spaţiu septic, în care „Femeile în alb îmi închid zilnic fereastra, spunând că sunt un/ pericol pentru mine/ Toţi învăţăm să trăim cu demonii şi să vorbim cu statuile.” Lipsa comunicării cere omniprezenţa monologului, aşa că poemele astfel sunt, niciunul nu reproduce un răspuns real, de vreme ce „Niciun răspuns este tot un răspuns.” (pag. 101) Şi acum, ca altădată, salvarea prin iubire este imposibilă, Femeile în alb (tot nişte Gardieni, se pare) au grijă să nu existe vreo cale de eliberare, să nu existe un Celălalt decât ca închipuire: „Tu,/ cu vocea ta legănată. Tu, cu atingerile tale moi. Tu, cu toţi/ licuricii târâş. Tu, purtându-mă pe unde nimeni n-a mai fost./ Femeile în alb aprind lanterna, îmi caută ochii, iar ochii mei/ sunt o rugă de noapte. Vino, strânge-mi inima! E un burete/ înmuiat în tine.” Enunţuri de felul „formula fericirii / e simplă // două periuţe de dinţi / într-un pahar de plastic” (din vol. mon amour ma tristesse) nu îşi mai au locul în această izolare strictă. Izolarea eului doar cu sinele, care pare a nu se fi înstrăinat încă, implică o bogăţie de trăiri inventate, de spaţii aglomerate, de o mişcare a lucrurilor într-o ordine mereu în schimbare. Carmen Secere pune în vers şi metaforă aceste trăiri eminamente interioare ale personajului său, ale renegatei, ale revoltatei, cerând(u-şi) confirmarea existenţei reale, o va obţine sau nu?, de vreme ce „femeile în alb poartă măşti şi spală perdelele de lacrimi/ în trei ape/ schimb perspectiva/ în locul de la geam măscăricii execută numere de dresură/ extrag din context epitetul depreciativ/ viaţa e perfectă/ sunt aici fără să fiu”. Coborât în Infern, personajul asistă la spectacole care nu clarifică nimic, care au un sens abscons, dacă-l au... Este locul unde se „experimentează tristeţea/ alb-negru/ podeaua e gri lacătul e gri oamenii sunt gri/ gri nu are opus/ este zgomotul de fond al lumii sunetul ce poluează/ gri rămâne întotdeauna gri”, unde „toţi au uitat unde sunt/ nu îi învinovăţesc şi eu mă uit/ în locul de la geam nu văd clar decât înăuntru/ malformaţii şi delir/ măcar s-aşez în ordine tot ce este posibil/ a început să-mi placă întunericul/ în întuneric sunt liberă nu dezvolt ataşamente/ şi mi se face milă uneori”. În insula apostaţilor, „Lumea mea e atât de largă încât încape între patru pereţi”, cum se numeşte una dintre secţiunile dinspre sfârşit, şi treptat, se pierde şi voinţa sau capacitatea de a comunica – „nu găsesc nicio metaforă pentru tăcere / nici pentru frigul din rochia mea eterică”, pentru ca singura concluzie finală să fie că „sunt mai multe ziduri decât ferestre”, iar aici dorinţele nu au şanse de a se împlini – „uneori vreau să mor mai puţin/ şi mă refugiez în alte vieţi/ caut oameni neînfrânţi de frică/ oameni care au de spus mai multe decât spun/ oameni care fac exerciţii de contopire cu alţi oameni/ până devin unul sau se fac bucăţi/ [...] / acum stau închisă între patru pereţi şi fac împărţiri exacte/ [...]/ apoi încui uşa de parcă nimeni n-ar trebui să vină vreodată/ uneori simt nevoia să plâng/ şi plâng”.

Insula apostaţilor este o nouă confirmare a forţei poetice de care dispune deplin Carmen Secere, nu numai har, ci şi ştiinţă a construcţiei unui edificiu complex şi cuprinzător; o carte completă, o bijuterie pe care dacă o citeşti cu o lacrimă în colţul ochiului înseamnă că ai reuşit să treci şi tu dincolo de graniţa suferinţei şi a purităţii dragostei.

Liviu Ioan Stoiciu - Mersul lucrurilor

 

De te-ai lăsat dus cu vorba de poet şi chiar crezi că vei afla cum merg lucrurile, că vei afla adevărul despre lume şi viaţă şi mai câte altele, te-ai înşelat amarnic! Ar trebui poate să-ţi amintesc vorbele lui Lucian Blaga, comentându-l pe Nietzsche: „Adevărul e, în ultimă analiză, un fel de eroare, o «eroare fără de care o anumită specie de fiinţe vii nu poate să trăiască, valoarea pentru viaţă e hotărâtoare.» [Der Wille zur Macht – Voinţa de putere, p. 156]” Eu aş spune, mai degrabă, adevărul e o iluzie. LIS îmi demonstrează, şi de această dată, că am dreptate. Disperarea sa este o probă că mersul lucrurilor nu este altceva decât o cale spre aproprierea deplină a haosului. „Se aude hap-hap, fiori reci îi cuprind pe toţi,/ ce-i? Din lac iese câte un cap, pe/ fruntea căruia scrie «Pescuitul interzis». Cap,/ cap!, femeile de pe mal ţipă, iar au visat/ astă-noapte că fac dragoste, semn rău, erau sigure că asta/ avea să li se-ntâmple dacă vin aici [...]” (Hap-hap). Nu ne aflăm, cu ar putea părea, în preajma erotosferei, ci gravităm în jurul thanatosferei, cu viteze diferite, cu întreruperi şi căderi, conform voinţei poetului, care ne supune şi ne captivează. Dacă te cam cuprinde, pe alocuri, ameţeala, nu te speria, este emoţia care te inundă la lectura poemelor provocatoare, în care metafora cea mare se hrăneşte dintr-o epică aluvionară a amănuntului. „Nicio măreţie. Florile dau înapoi în prezenţa lui, îi frâng/ inima. E în plină degringoladă. Din/ când în când are vârtejuri, e drept, se mai emoţionează – şi/ nu e înălţător? Nu. [...]” (Un om deznădăjduit). Îndoiala, neîncrederea, absenţa speranţei „Că n-ai de unde să iei altă lume” – „La mijloc e o degradare a trecutului, nu?”, „Îşi risipeşte zilele care i-au mai rămas nefăcând nimic”, „Lucrurile nu mai sunt ceea ce par a fi” – sunt constatări lucide, sunt sentinţe despre mersul lucrurilor ceea ce am citat din noianul de afirmaţii semnificative ale lui LIS cu privirea la o realitate pe care o desface într-un fel de puzzle uimitor, tentant, dar imposibil de rezolvat. Realul ca iluzie, adevărul ca eroare sunt definiţii eventuale ale abordării lirice pe care o descoperim aici. Totul este împotriva ta, omule, „[...] accident de maşină mică, după/ care a fost diagnosticat cu o boală/ incurabilă, lasă că şi-a pierdut toate cheile şi că s-a/ stricat şi maşina de tuns iarbă, toate într-o lună şi ceva [...]”, asemenea evenimentelor exterioare este şi viaţa interioară, „aceleaşi stări negative, deşi încerci să le/ ascunzi şi bravezi, faci în continuare experimente pe tine, / pe fondul unui nou declin [...]”. Declin – acesta este o altă definiţie a stării fiinţei pe care poetul ne-o pune în lumina existenţialismului său manifest. Pentru că vom detecta o atmosferă ce aminteşte de Meursault, (nu vinul de pe Côte-d'Or, ci personajul din Străinul lui Camus), de acea psihologie a abandonării, dar într-un spaţiu cu decor rural, cu obiceiuri rurale, însă şi destule popasuri urbane, la fel de lipsite de coerenţă: „Ce-a mai rămas din mine, vizibilă de la o poştă? Numai/ singurătatea. Mi-am pierdut toate/ abilităţile şi închipuirile că am însemnat cândva/ ceva în faţa propriilor ochi.”

Scriind despre  sine, LIS scrie despre fiecare dintre noi, ne dezvăluie lumii aşa cum, uneori, nici măcar nu ştim că suntem, vieţuind în iluzia unei mişcări a lucrurilor pe care credem că o putem controla cumva, facem toate eforturile, toate sacrificiile, pentru a constata, într-un sfârşit, că ne-am înşelat, că nu există un rost, chiar dacă în căutarea lui am călătorit de-a lungul şi de-a latul unei lumi aparent reale, dar eminamente imaginare. În mişcarea neliniştită pe acea traiectorie atrasă de obsedanta thanatosferă, personajul pe care îl controlează LIS pare şi un alter ego al lui Zarathustra, căutându-se pe sine în traversarea cercurilor infernului. Este şi o evidentă ars poetica ce domină întreg discursul poetic, chiar şi o cămilă-poem, „[...] cu versuri/ adunate grămadă, care exprimă univers închis/ în cuşcă de carne şi oase sub/ formă de cămilă. Versuri care exprimă chestiuni curente şi viziuni apocaliptice.” Dar este şi o carte-dialog, în care Eul se adresează Sinelui, îl desfide sau se desfide, – „Deşi îl văd/ demult pe altul crescut în mine:// altul, care doarme cu gura deschisă, îi curge saliva pe/ pernă acum, când eu am insomnie, săracul./ [...]/ las la o parte faptul că el se întâlneşte/ pe drum cu Dumnezeu... Eu// sunt o bestie, nu-mi mai pot ascunde duhoarea mândriei. [...] (Prăpăstios)” –, ori vorbeşte unui Celălalt care poate fi chiar cititorul, întrucât, cel mai adesea, acesta din urmă este tentat să „locuiască” în spaţiul bogat mobilat cu „lucruri” de către autor. Retorica include, s-a mai remarcat, destule accente sapienţiale, exprimate direct sau sugerate, „ce am eu de împărţit cu/ mine? [...]/ Numai durerea e vie. [...]/ Totul e redus la singurătate. [...]”, mai degrabă sub forma unor interogaţii care nu aşteaptă răspuns: „o lume îndepărtată şi sălbatică – lumea/ noastră, pusă sub blestem”. Oricât s-ar strădui să ne convingă de cunoaşterea stării lucrurilor, a mersului lor, descriindu-le mişcările, de fapt, haotice, LIS este nevoit a recunoaşte, sprijinindu-se pe trecut („Cantonul 248 este viu/ înlăuntrul meu, e u organ intern în plus”): „N-am ţinut/ cont de starea lucrurilor”. Către sfârşitul cărţii, aflăm „Ce-ar mai fi de spus - că nu se dau cu capul la fund/ lebedele şi că totul are un rost.” Rost pe care nu-l cunoaştem, desigur, nici autorul nostru nu-l cunoaşte, dar cel mai indicat este să ne lăsăm pradă iluziei: „Te-ai ridicat la înălţimea/ ta. Ţi-ai demonstrat că poţi determina orice interacţiune.” Poetul acesta ne salvează de noi înşine, punându-se pe sine, din nou, în lumina crudă şi strălucitoare a universului plăcerii şi suferinţei.

Florina ZAHARIA - #plânsul

 

Condimente şi Zaharicale

 Iată la editura Junimea o carte despre bucurie, despre stări interioare şi situaţii exterioare (?) povestite cu delicateţe şi pasiune, o carte plină de imagini senine de prin zone urbane, prin preajma, totuşi, a unor inevitabile tristeţi benigne. Ambiguitatea glasurilor din aceste poeme, în sensul definiţiilor lui T.S. Eliot, ne împinge şi înspre Roland Barthes, cum i se-ntâmplă, de altfel, chiar prefaţatorului Ioan Holban, fără ca domnia sa să insiste, însă, prea mult. Discursul îndrăgostit este şi discursul îndrăgostitului/ îndrăgostitei, replicile-poeme ca dialoguri putând să fie către un El, către o Ea ori către un Sine. De fapt, din această carte lesne se poate pune în scenă un one-man show foarte convingător şi chiar încântător.

Lirismul irumpe dintr-o epică atent controlată: „dimineaţă am băut un pic de ceai,/ dintr-un cilindru îngust de sticlă colorată,/ cu un mâner delicat,/ având forma rotunjimii urechii tale,/ aşa că, atingându-ţi-l,/ a fost ca şi cum, involuntar,/ ţi-am trimis o mângâiere abia schiţată,/ poleiala tristeţii tale licurind pe masă,/ undeva, afară” (#cinematograf, pag. 31). Capitolul unu, #pierre are cinci dintre poeme numite #cinematograf; în primul, „gândurile tale schimbă decorurile,/ dorurile tale/ fac semne orchestrei,/ sufleurul îşi ascultă şoaptele/ şi schimbă partiturile”; în al doilea, „mă întrebam,/ în după-amiaza asta,/ cum este să ai sufletul unei adolescente/ care nu îmbătrâneşte niciodată / [...]/ da, tu eşti carpen şi nuc,/ şi stejar şi salcâm şi aripi de libelulă,/ şi cochilie de melc/ şi nisip şi lut alb,/ tu eşti aer de balansoar,/ şi miere de albină sălbatică,/ şi gând”; în al treilea, „te-am privit atât de mult încât/ ai rămas în mine/ apoi am început să te ţin în braţe”; în al patrulea, „şi ştii de ce îmi mai aduci aminte?/ de cai mâncând mere, în livadă, coapte,/ căzute în iarbă/ începi? să înţelegi?/ cum îmi este mie drag de tine?” Eros deplin, bogat, cuprinzător, în cinci reprize-secvenţe, pentru ca, la final, „am văzut-o din nou, tristeţea,/ cineva o mângâia/ în faţa unei intrări de bloc,/ cu acea duioşie insuportabilă/ încât aproape că am auzit geamătul ei...” Toată secţiunea #pierre este dedicată locuirii reciproce a celor doi parteneri, în spaţii diverse, unde nostalgiile se aşeză comod - „erai puţin încordată,/ dar după aceea,/ după ce am început să îţi citesc,/ te-ai liniştit” -, într-o pace aproape ireală, bogată în gesturi şi întâmplări inundate de seninătate, o intimitate discretă, dar deloc secretă. Capitolul doi, #antidepresive este sub semnul paradoxului, #sedativele servind la atenuarea efectelor lacrimii, la conservarea refugiului în imaginar: „plânsul este un creier de fetiţă/ care stă înăuntrul ei”, „stau în trupul unei fetiţe/ şi respir lumea ei,/ dacă trec de poartă e întuneric,/ e realitate”. Capitolul trei menţine deschis spaţiul infantil, cu spaimele sale, dar şi cu soluţiile descoperite într-o combinaţie verbală insolită, dar semnificativă - „iertratare”, despre care dă seamă într-un #jurnal iertratabil: „scrisul, scrisul, scrisul,/ singura salvare,/ să  mă reintroducă în lume,/ să mă smulgă din spaimă şi să mă ţină în braţe mult” şi se dezvăluie pe sine: „eu sunt Luiza Textoris,/ exoftalmică,/ cu câţiva milimetri afară din mine/ [...]”, adică acea fată căreia îi place atât mult să viseze, încât devine dependentă de somn, descoperită - şi apropriată! - în vizionarismului psihedelic romantic dintr-un roman al lui Corin Braga. Deodată, totul capătă sens, refugiul este recunoscut şi dezvăluit, tot răul dispare când visul se înstăpâneşte. Demonstraţia este convingătoare pentru că este frumoasă, acaparantă printr-un lirism de cea mai bună calitate.