Florina ZAHARIA - #plânsul

 

Condimente şi Zaharicale

 Iată la editura Junimea o carte despre bucurie, despre stări interioare şi situaţii exterioare (?) povestite cu delicateţe şi pasiune, o carte plină de imagini senine de prin zone urbane, prin preajma, totuşi, a unor inevitabile tristeţi benigne. Ambiguitatea glasurilor din aceste poeme, în sensul definiţiilor lui T.S. Eliot, ne împinge şi înspre Roland Barthes, cum i se-ntâmplă, de altfel, chiar prefaţatorului Ioan Holban, fără ca domnia sa să insiste, însă, prea mult. Discursul îndrăgostit este şi discursul îndrăgostitului/ îndrăgostitei, replicile-poeme ca dialoguri putând să fie către un El, către o Ea ori către un Sine. De fapt, din această carte lesne se poate pune în scenă un one-man show foarte convingător şi chiar încântător.

Lirismul irumpe dintr-o epică atent controlată: „dimineaţă am băut un pic de ceai,/ dintr-un cilindru îngust de sticlă colorată,/ cu un mâner delicat,/ având forma rotunjimii urechii tale,/ aşa că, atingându-ţi-l,/ a fost ca şi cum, involuntar,/ ţi-am trimis o mângâiere abia schiţată,/ poleiala tristeţii tale licurind pe masă,/ undeva, afară” (#cinematograf, pag. 31). Capitolul unu, #pierre are cinci dintre poeme numite #cinematograf; în primul, „gândurile tale schimbă decorurile,/ dorurile tale/ fac semne orchestrei,/ sufleurul îşi ascultă şoaptele/ şi schimbă partiturile”; în al doilea, „mă întrebam,/ în după-amiaza asta,/ cum este să ai sufletul unei adolescente/ care nu îmbătrâneşte niciodată / [...]/ da, tu eşti carpen şi nuc,/ şi stejar şi salcâm şi aripi de libelulă,/ şi cochilie de melc/ şi nisip şi lut alb,/ tu eşti aer de balansoar,/ şi miere de albină sălbatică,/ şi gând”; în al treilea, „te-am privit atât de mult încât/ ai rămas în mine/ apoi am început să te ţin în braţe”; în al patrulea, „şi ştii de ce îmi mai aduci aminte?/ de cai mâncând mere, în livadă, coapte,/ căzute în iarbă/ începi? să înţelegi?/ cum îmi este mie drag de tine?” Eros deplin, bogat, cuprinzător, în cinci reprize-secvenţe, pentru ca, la final, „am văzut-o din nou, tristeţea,/ cineva o mângâia/ în faţa unei intrări de bloc,/ cu acea duioşie insuportabilă/ încât aproape că am auzit geamătul ei...” Toată secţiunea #pierre este dedicată locuirii reciproce a celor doi parteneri, în spaţii diverse, unde nostalgiile se aşeză comod - „erai puţin încordată,/ dar după aceea,/ după ce am început să îţi citesc,/ te-ai liniştit” -, într-o pace aproape ireală, bogată în gesturi şi întâmplări inundate de seninătate, o intimitate discretă, dar deloc secretă. Capitolul doi, #antidepresive este sub semnul paradoxului, #sedativele servind la atenuarea efectelor lacrimii, la conservarea refugiului în imaginar: „plânsul este un creier de fetiţă/ care stă înăuntrul ei”, „stau în trupul unei fetiţe/ şi respir lumea ei,/ dacă trec de poartă e întuneric,/ e realitate”. Capitolul trei menţine deschis spaţiul infantil, cu spaimele sale, dar şi cu soluţiile descoperite într-o combinaţie verbală insolită, dar semnificativă - „iertratare”, despre care dă seamă într-un #jurnal iertratabil: „scrisul, scrisul, scrisul,/ singura salvare,/ să  mă reintroducă în lume,/ să mă smulgă din spaimă şi să mă ţină în braţe mult” şi se dezvăluie pe sine: „eu sunt Luiza Textoris,/ exoftalmică,/ cu câţiva milimetri afară din mine/ [...]”, adică acea fată căreia îi place atât mult să viseze, încât devine dependentă de somn, descoperită - şi apropriată! - în vizionarismului psihedelic romantic dintr-un roman al lui Corin Braga. Deodată, totul capătă sens, refugiul este recunoscut şi dezvăluit, tot răul dispare când visul se înstăpâneşte. Demonstraţia este convingătoare pentru că este frumoasă, acaparantă printr-un lirism de cea mai bună calitate.

 

Maria Nicolai - Inox

 

Strălucirile simplităţii

 Harul unui artist se străvede de la începuturi şi chiar este util de aflat drumul pe care l-a parcurs până la momentul în care iei cunoştinţă temeinic de creaţia sa. Este ceea ce petrece şi cu Maria Nicolai, care, înainte de Femei în leasing (2014) şi Postări pe cord deschis (2022), a debutat, în 2000, cu volumul Inox, în urma câştigării premiului la concursul de poezie „Dan David”. Altfel, se vede că nu se grăbeşte, poeta noastră, sub imperiul „apăsător la necesităţii opţiunii”, cum remarcă Victor Sterom pe coperta a patra a cărţii.

Arhitectura lirică a poeziei acesteia este tributară sensibilităţii de la ieşirea din adolescenţă, atunci când accentele răzvrătirii inerente vârstei se amortizează oarecum prin descoperirea responsabilităţii. Bun tribut, necesar şi, mai cu seamă semnificativ: „Sunt deţinut într-un prezent cioplit,/ Cu genunchiul rănit de trecut,/ Citat într-o inscripţie/ pe o piatră funerară,/ sunt doar o fiară/ Într-o gară de ceară/ Pe-un destin aţipit.” Se observă lesne libertatea expresiei în compunerea unităţii ritmice a prozodiei, ceea ce înlesneşte accesul la receptarea emoţională a poemului, iar, mai apoi sau concomitent, abordarea deschisă a mesajului reflexiv. Sunt multe exemple de acest fel în poezia Mariei Nicolai, de acum şi de mai târziu, dar şi alte valori lirice poate descoperi cu plăcere un lector atent. Metafora delicată nu lipseşte, e tot reflexivă - „Luna înmugureşte sub cupola crinilor/ Din grădina cerească/ Trândav la fereastră un nor jelitor/ Plămădeşte săgeţi de harfă”, sau „Mâine vom pune foc paradisului/ cu jar din azi şi din odinioară/ Mâine vom fi exmatriculaţi din viaţă/ Cu nota scăzută la judecata de apoi”, dar conduce cel mai adesea la o scormonire eviscerantă a sinelui: „Eu mă jupoi de noroi/ Acum când potopul e-n toi,/ Arca e făcută vreascuri pentru noi.” sau „Mâine vom recapitula abecedarul/ Şi vom tricota frunzele/ Vom clătina stăncile din şoaptă/ Şi vom invoca muzele/ învelindu-le cu peluzele.” Frumosul este ascuns sub o mlaştină de suferinţă şi trebuie eliberat fără încetare, pare a ne spune poeta, chiar poemul ce oferă titlu volumului dă seamă de această caracteristică a poeziei Marie Nicolai: „Mă doare tortura nopţilor de inox/ Printr-o încăierarea a cărnii/ Mi se elimină ploaia prin pori/ De floare carnivoră.” Imun la orice reacţie chimică ori alchimică, inoxul este suferinţă, erosul (la care ne-am putea aştepta) este foarte departe, viaţa are curgerea ei scăpată mereu de sub control - „Aseară te mai înveleam în poezie,/ Nefardată ca o dimineaţă,/ Trista mea predoslovie/ Cărţii întrupate-n ceaţă.”

Dintr-o ceaţă existenţială se-ntrupează cartea aceasta surprinzător de complexă, surprinzător de frumoasă, o chemare la perpetua ispăşire, amintind de încărcătura psihologică din piesa lui Eugene O'Neill, după Orestia lui Eschil, Din jale se întrupează Electra, şi poate chiar de atmosfera din Muştele lui Jean-Paul Sartre. De citit fără prejudecăţi,cu reală plăcere estetică şi, mai cu seamă, de reflectat.

Ottilia Ardeleanu - Tuşe de cuvinte

 

Tuşe şi cătuşe

O construcţie editorială de inspiraţie orientală - imagine şi cuvânt - ne propune Ottilia Ardeleanu în cartea sa Tuşe de cuvinte, apărută la Editura Ex Ponto, din Constanţa, în 2023. Tendinţa descriptivă al liricii de acest gen se păstrează, agrementată cu implicarea vocativă şi reflecţia de tip occidental. Imaginile color sunt însoţite de comentarii care adesea vor să dezvăluie semnificaţii: „duc o perpetuă revoluţie/ în jurul axei dorului tău”; „şi lutul se făcu amforă/ între degetele lui/ prinse formă/ de zee zveltă/ cu mâinile în şolduri/ să fie umplută cu seminţe şi/ uleiuri parfumate”; „să poţi să iubeşti/ proporţional/ cu greutatea anilor/ asta e viaţa”. Poeziile care alternează cu imaginile sunt aparent cu acelaşi rol descriptiv, implicarea personajului fiind discretă, intenţionat atent la mediul exterior şi implicarea lui asupra trăirilor interioare: „vortexul colorat al simţurilor/ un răsărit printre copaci mii de păsări/ cu penaj extravagant/ mii de suflete iubindu-se întru marea pace// noi doi flirtând cu anotimpurile/ într-o rotire completă a celor patru zări”. Există o epică a metaforei care voieşte a pune în valoare trecerea sentimentului de la un personaj la altul al relaţiei amoroase: „o clipă mi-a fost teamă că te scufunzi/ e drept te-a luat valul/ dar îngrijorarea mea era puerilă/ erai al o atingere de mine/  aproape că-ţi sorbeam de pe buze cuvintele// am folosit picătura mi-am lipit tălpile/ şi te-am lăsat să strângi după mine emoţia”. Emoţia, ingredient omniprezent în relaţia erotică, are manifestări diverse, implică nu doar mediul înconjurător, timpul şi spaţiul, ci şi mediul interior, simţirea personală: „dimineaţa e franjuri/ soarele uleios îmi stă pe umărul drept/ toate umbrele s-au adunat ca la o-nmormântare/ cu batic roz noapte încă se furişează pe străzi/ o cenuşăreasă frumoasă/ mă gândesc la dragoste/ umbrele vin şi pleacă la comandă/ totul e un reflex automat/ mă ridic soarele coboară pe şira spinării/ am frisoanele unei mângâieri/ desigur dimineaţa încă visez/ raze în părul meu desfată singurătatea”. Cluul acestei arhitecturi lirice stă, totuşi, în comentariile ce însoţesc imaginile, aici poeta îşi pune în valoarea priceperea, harul de a păstra esenţele tari în flacoane mici: „dragostea e/ pulbere de fluturi”; „tu unicul drum spre a prinde cuvântul/ într-o plasă de fluturi”; „orice punct e un reper de dragoste/ depinde/ de tine să-l acoperi cu inima”. Celelalte pagini descriu cu delicateţe întâmplări ale fascinaţiei erotice personale, comune fiinţelor umane, în care cititorul se poate aşeza pe-ndelte, poate locui şi se poate bucura: „de câte ori nu mi-am imaginat/ că florile sunt fluturii pământului/ petale duse de vânt dispar prin/ locuri neştiute la fel de repede// întotdeauna când mi-ai adus flori/ fluturii m-au asediat cu totul// sunt un câmp de păpădii/ sub torpile de aer/ cerul abia suportă/ exploziile fluturilor din mine”. Este viaţă intensă în aceste versuri fascinante pline de frumuseţe! Sunt tuşe de cuvinte, dar pot şi cătuşe dulci ale magiei erotismului de cea mai bună calitate.