Florina ZAHARIA - #plânsul

 

Condimente şi Zaharicale

 Iată la editura Junimea o carte despre bucurie, despre stări interioare şi situaţii exterioare (?) povestite cu delicateţe şi pasiune, o carte plină de imagini senine de prin zone urbane, prin preajma, totuşi, a unor inevitabile tristeţi benigne. Ambiguitatea glasurilor din aceste poeme, în sensul definiţiilor lui T.S. Eliot, ne împinge şi înspre Roland Barthes, cum i se-ntâmplă, de altfel, chiar prefaţatorului Ioan Holban, fără ca domnia sa să insiste, însă, prea mult. Discursul îndrăgostit este şi discursul îndrăgostitului/ îndrăgostitei, replicile-poeme ca dialoguri putând să fie către un El, către o Ea ori către un Sine. De fapt, din această carte lesne se poate pune în scenă un one-man show foarte convingător şi chiar încântător.

Lirismul irumpe dintr-o epică atent controlată: „dimineaţă am băut un pic de ceai,/ dintr-un cilindru îngust de sticlă colorată,/ cu un mâner delicat,/ având forma rotunjimii urechii tale,/ aşa că, atingându-ţi-l,/ a fost ca şi cum, involuntar,/ ţi-am trimis o mângâiere abia schiţată,/ poleiala tristeţii tale licurind pe masă,/ undeva, afară” (#cinematograf, pag. 31). Capitolul unu, #pierre are cinci dintre poeme numite #cinematograf; în primul, „gândurile tale schimbă decorurile,/ dorurile tale/ fac semne orchestrei,/ sufleurul îşi ascultă şoaptele/ şi schimbă partiturile”; în al doilea, „mă întrebam,/ în după-amiaza asta,/ cum este să ai sufletul unei adolescente/ care nu îmbătrâneşte niciodată / [...]/ da, tu eşti carpen şi nuc,/ şi stejar şi salcâm şi aripi de libelulă,/ şi cochilie de melc/ şi nisip şi lut alb,/ tu eşti aer de balansoar,/ şi miere de albină sălbatică,/ şi gând”; în al treilea, „te-am privit atât de mult încât/ ai rămas în mine/ apoi am început să te ţin în braţe”; în al patrulea, „şi ştii de ce îmi mai aduci aminte?/ de cai mâncând mere, în livadă, coapte,/ căzute în iarbă/ începi? să înţelegi?/ cum îmi este mie drag de tine?” Eros deplin, bogat, cuprinzător, în cinci reprize-secvenţe, pentru ca, la final, „am văzut-o din nou, tristeţea,/ cineva o mângâia/ în faţa unei intrări de bloc,/ cu acea duioşie insuportabilă/ încât aproape că am auzit geamătul ei...” Toată secţiunea #pierre este dedicată locuirii reciproce a celor doi parteneri, în spaţii diverse, unde nostalgiile se aşeză comod - „erai puţin încordată,/ dar după aceea,/ după ce am început să îţi citesc,/ te-ai liniştit” -, într-o pace aproape ireală, bogată în gesturi şi întâmplări inundate de seninătate, o intimitate discretă, dar deloc secretă. Capitolul doi, #antidepresive este sub semnul paradoxului, #sedativele servind la atenuarea efectelor lacrimii, la conservarea refugiului în imaginar: „plânsul este un creier de fetiţă/ care stă înăuntrul ei”, „stau în trupul unei fetiţe/ şi respir lumea ei,/ dacă trec de poartă e întuneric,/ e realitate”. Capitolul trei menţine deschis spaţiul infantil, cu spaimele sale, dar şi cu soluţiile descoperite într-o combinaţie verbală insolită, dar semnificativă - „iertratare”, despre care dă seamă într-un #jurnal iertratabil: „scrisul, scrisul, scrisul,/ singura salvare,/ să  mă reintroducă în lume,/ să mă smulgă din spaimă şi să mă ţină în braţe mult” şi se dezvăluie pe sine: „eu sunt Luiza Textoris,/ exoftalmică,/ cu câţiva milimetri afară din mine/ [...]”, adică acea fată căreia îi place atât mult să viseze, încât devine dependentă de somn, descoperită - şi apropriată! - în vizionarismului psihedelic romantic dintr-un roman al lui Corin Braga. Deodată, totul capătă sens, refugiul este recunoscut şi dezvăluit, tot răul dispare când visul se înstăpâneşte. Demonstraţia este convingătoare pentru că este frumoasă, acaparantă printr-un lirism de cea mai bună calitate.