Liviu Apetroaie - Sau nu

Junimea, 2024

 

Dacă mai era nevoie undeva, pe masa mea de lucru am încă un poet evident rimbaudist – Liviu Apetroaie, vecin cu un lac drag mie, Ciric. Un modernism robust, incantaţii încântătoare şi profunde, ritmuri acaparante ale versului fac din poezia ieşeanului nostru adevărate bucurii ale spiritului, ale [re]cunoaşterii sinelui ascuns, altfel, în cea mai bună tradiţie a psihologiei lacaniene: o revărsare a realului asupra simbolicului, o revărsare a simbolicului asupra realului şi, imediat, o revărsare a simbolicului asupra imaginarului – realul îşi pierde, aşadar, relevanţa, sensul, iar «le parlêtre» adaugă ceva ce este accesibil doar eului profund. Altfel spus, orice răsărit urmează unui apus, dar şi invers, pentru că ele nu pot exista împreună, dar nici nu se pot despărţi vreodată şi cer un „Al Treilea”, amurgul ca revărsare a simbolicului asupra imaginarului. Astfel, poetul de faţă vine mereu dinspre un amurg constant: „subt tălpile speranţei/ nimic nu mă mai creşte/ doar temniţa lumină/ dar înţeleg…/ sau nu// în palme zdrenţuite/ se-arată doar amurgul/ o rază răstignită/ dar înţeleg…/ sau nu// nici aerul nu ştie/ întoarsă respirare/ să nască-n ea uitare/ da înţeleg…/ sau nu”. Astfel sună ritmul şi melancolia poemului ce, din start, dă seama de intenţiile autorului. Şi dacă aminteşte de acel Arthur Rimbaud din «Ce qu’on dit au Poète à propos de fleurs»: „Toujours les végétaux Français,/ Hargneux, phtisiques, ridicules,/ Où le ventre des chiens bassets/ Navigue en paix, aux crépuscules”  ori de poemul «Crépuscule», al lui Guillaume Apollinaire: „Un charlatan crépusculaire/ Vante les tours que l’on va faire/ Le ciel sans teinte est constellé/ D’astres pâles comme du lait”, înseamnă că nu suntem departe de acea atmosferă plină de har care traversează secolele spre a ne uimi încă odată. Poate de aceea „astăzi pe mal se-adună mateloţii/ să ducă în adâncuri plecarea ce-am rostit-o// şi voi vâsli în timpul cel de-ncercare/ sorbind un sunet vechi/ şi noaptea// asfinţitul” – ne duce cu gândul la «Le bateau ivre»: „Si je désire une eau d’Europe, c’est la flache/ Noire et froide où vers le crépuscule embaumé/ Un enfant accroupi plein de tristesse, lâche/ Un bateau frêle comme un papillon de mai.”

Ca fiinţă vorbitoare (le parlêtre  lui Lacan), eşti îndemnat: „nu ridica tâmpla/ de pe orizontul absurdului/ nu te trezi/ visează/ stai acolo adormit/ beat de existenţă/ stai acolo”, pentru că „poete/ n-ai nicio lume/ nicio formă de a exista/ tu fluieri/ aşa/ fluieri// te aude nimeni”. Liviu Apetroaie urmează, aici calea care-a condus, în prima parte a secolului al douăzecilea, la un Gregor Samsa ori la un Meursault, ceea ce este cu totul firesc. Chiar personajul lui Camus pare că spune aceste vorbe: „mama nu uită că întâlnise cerul/ în chiar clipa naşterii mele” şi „ziua-i egală cu moartea/ moartea-i egală cu noaptea/ziua egală cu ce/ viaţa egal cu ce”. Absurdul este legea existenţei într-o lume în care haosul domneşte fără a fi recunoscut, în care cu toţii privim în abis nepăsători, ignorând faptul că şi el priveşte înlăuntrul nostru şi ne mistuie. De aici şi lirismul intrinsec al poeziei acesteia, în care se explorează lipsa de sens, iraţionalul şi disonanţa vieţii, adesea ca răspuns la crizele profunde din care nu se poate ieşi decât prin abandon, cu o privire care descompune logica obişnuită şi scoate în evidenţă incoerenţa existenţei, în confruntarea dintre căutarea umană a unor rosturi şi tăcerea lumii indiferente. Liviu Apetroaie este convins că poezia este cea mai înaltă spiritualitate, că ea, ca formă de artă, acţionează drept mijloc de a transcende limitele şi slăbiciunile umane. Puterea visului şi a sentimentului, conform lui Nietzsche, este faptul că a simţi, a dori sau a iubi e ceea ce poate fi interpretat ca o elevare poetică. Poezia, în sensul cel mai larg, este o formă de artă care ne permite să revrăjirea lumii, să o vedem nu ca pe o soartă predeterminată, ci ca pe ceva ce poate fi modelat. „Devino ceea ce eşti” – această faimoasă maximă nietzscheană implică depăşirea de sine, afirmarea propriei voinţe de putere şi transformarea vieţii într-o operă de artă – un act eminamente poetic care ne ridică deasupra „gloatei” sau mediocrităţii. Acesta este demersul în care se angajează Liviu Apetroaie, observat de numeroşi comentatori, de-a lungul vremii. În Sau nu, cartea de faţă, nivelul de abstractizare şi de profunzime a atitudinii este ridicat. O litanie ne anunţă că „absurdul a-nceput spre asfinţit/ mă adunam să plec reîntregit// strigam la aripi să vină deodată/ să simtă ele coasa-nveninată// iar ghearele din ochi căzute la picioare/ să vadă-n noaptea asta cum se moare// suflet uşor suit pe asfinţire/ simţindu-şi ca un foc/ prelunga primenire/ tu nu ştiai/ dar eu mă prea gândeam// zăcea lumina şi orbeam”. Recursul direct sau subtil la transcendent face şi el farmecul poeziei acesteia. Harul este lăsat să se manifeste deplin, încântarea cântării subjugă pe cel ce citeşte şi se bucură; se bucură de durerea care nu poate fi ignorată, dar poate fi sublimată prin cuvintele magice ale poeziei. Cum aflăm de la Nietzsche: „A trăi înseamnă a suferi, a supravieţui înseamnă a găsi sens în suferinţă.” [„Leben heißt leiden, überleben heißt, im Leiden einen Sinn finden”]. Nietzsche, cel ce-şi are locul său privilegiat în fundamentul gândirii poetice a lui Liviu Apetroaie. Nietzsche care vedea arta, inclusiv poezia, nu doar ca o simplă estetică, ci ca o forţă spirituală ce permite depăşirea suferinţei şi a banalului. Este curat Nietzsche (Zarathustra) aici: „spaimele acestei nopţi/ le voi trăi într-o zi/ până la firea lor// acolo unde va fi frig/ şi-mi va trebui cămaşa/ grea de la tine/ pentru demonizare// nu voi şti cât de aspru ne va fi/ împreună ne vom străbate/ca pe un copil ucis lângă anotimp// aşa se arată iubirea// trecerea noastră pe malul/ de dincolo de lacuri/ cu paşii pe ape”. Dar un Nietzsche trecut prin filtrul poeticii lui T.S. Eliot, cel care a rupt tradiţiile poetice anterioare şi care ne spune în «Ţara pustiită» (The Waste Land): „Ce rădăcini se agaţă, ce ramuri cresc/ Din aceste gunoaie pietroase? Fiu al omului,/ Nu poţi spune sau ghici, căci ştii doar/ O grămadă de imagini sparte, unde soarele bate,/ Şi copacul mort nu oferă adăpost, greierele nu oferă uşurare,/ Şi piatra uscată nu sună de apă. Doar/ Există umbră sub această stâncă roşie,/ (Intră sub umbra acestei stânci roşii),/ Şi îţi voi arăta ceva diferit fie de/ Umbra ta dimineaţa păşind în spatele tău/ Fie de umbra ta seara răsărind să te întâmpine;/ Îţi voi arăta spaima într-un pumn de praf.” Dacă sintagma eliotiană „O grămadă de imagini sparte” trimite la Eclesiastul 12:5: „De asemenea, când se vor teme de cele înalte şi vor fi spaime în cale, şi migdalul va înflori, şi lăcusta va fi o povară, şi dorinţa va pieri, pentru că omul se duce la cea lungă casă a lui, şi cei care plâng umblă pe străzi.”, sintagma „spaimele acestei nopţi/ le voi trăi într-o zi” din poemul de faţă trimite la Psalm 91: „Nu te teme de spaimele nopţii, nici de săgeata care zboară ziua. / Nu te teme de boala care pândeşte în întuneric, nici de nenorocirea care loveşte la amiază.” OED.

Poetul Liviu Apetroaie merită mulţumiri că ni se descoperă descoperindu-ne pre noi nouă înşine şi felicitări pentru harul rar cu care este dăruit. Aşadar: „cât voi zidi eu oare să te ştiu/ îmblând prin sufletul târziu”.