Gabriel Alexe – Geometrii intime

 

Canonul Alexe

 

Erosul lui Gabriela Alexe este o alcătuire foarte precisă şi funcţională. Pentru poetul câmpinean din Botoşani, simţul poetic este un loc geometric (ne-o spune chiar în dedicaţia de pe prima pagină a cărţii!). Totul este ecuaţie, dar cu multiple necunoscute, valoarea unora dintre ele ni le dezvăluie şi aici poetul, ghiduş, ca unor copii naivi într-un limbaj perifrastic. Paradigma sa este cunoscută, nimic enigmatic de-acum, dacă ai avut norocul să citeşti Tango in braille, atunci ştii că „Simţul echilibrului e viziunea unui copil ventriloc// un copil e un milkshake de fiinţe cu spaima la purtător/ toate fiinţele reproduse după tiparul originar/ contaminează realitatea zilei”. Iar mişcările le-ai aflat deja dacă ai avut bucuria de a citi Esenţa maşinii – cu secţiunile diagrama mişcării, prima mişcare, a doua mişcare etc.  Geometriile intime nu repetă, ci completează şi adânceşte viziunea asupra liricii erosului, chiar dacă ne aflăm înlăuntrul aceluiaşi canon bine alcătuit şi structurat de un profesionist la formei pline de conţinut, Canonul Alexe. Nu voi uza de căile bine descrise de domnul Virgil Diaconu despre Canonul poetic, de exemplu, ori de ideile post-marxiste anticanonice ale domnului Jean-François Lyotard despre eroziunea internă a principiului de legitimare a cunoaşterii, ci mă voi rezuma la a căuta câteva din elementele algoritmului pe care un matematician pursânge precum Gabriel Alexe îl propune în vederea călătoriei pe calea emoţiei spre îmbogăţirea simţirii cât mai adânci a sinelui subjugat de iubire. 

Geometria sa intimă este foarte materială, abstractul presupus este evitat cu obstinaţie. Avem „epiderma”, „linia curbă a buzelor tale”, „orbitele pleoapei/ în al treilea/ ochi”, „respiraţia uşoară/ suportă atingerea cărnii”, „aripa unui fluture monarh/ o lacrimă desculţă pe obraz” – toate cu încărcătură metaforică şi emoţională maximă, în contextul bogat de imagini. „Rup din mine cămaşa/ Celui ce mă ispiteşte” zice poetul, reproşându-i iubitei ardoarea: „eşti lacomă va o lumină”. La care adaugă mai mereu, ca un refugiu inerent,  o multitudine de elemente ale naturii vii: „polen scuturat/ peste mirişte// o sulfină/ un mac/ o cicoare”, „corola unei albăstrele/…/ sferă plină de roze”, păsări, insecte… Toate sunt mai mult decât decor, sunt părţi ale dezvăluirii emoţiei erotice care se revarsă în toată fiinţa, în tot universul exterior. De aici până la „feriga trupului tău”, „Miracolul din miezul crud/ al nopţii/ pe şoldul tău se spulberă/ regeşte/…/ vrăjitul mercur/ dă sânilor tăi/ lumescul contur// visez un galop de cleştar/ peste buzele tale”, „Cornul lunii sărută pielea/ fără să o atingă/ bătăi de aripă/ peste coapsele tale/ în coadă de rândunică”, „corbii desfac cătuşele reci/ ale sânilor tăi” – este un pas foarte mic, foarte lesne de făcut. Gabriel Alexe îl face, după cum se poate afla din lectura poemelor sale, după un algoritm bine strunit, în care pendularea strict controlată între materia vie şi sentimentul profund se petrece asemenea traiectoriei cunoscute a pendulului lui Foucault – alene, fără grabă, supusă atracţiei universale. Diferenţa esenţială este că în acest algoritm canonic omniprezentă este atracţia este universal erotică: „îmi închipuiam/ cum ne părăsesc minţile/ ca să ne încapă mai bine/ sufletul/ într-un film mut/ cu scene lascive/ pe nisipul mişcător al clepsidrei”.

________

* Gabriel Alexe – Geometrii intime, editura pim, 2024