Ionel Rusu – Când Timpul stă pe gânduri

 

 

Poetul vrea Totul! Nimic din ceea ce există ori poate fi închipuit nu trebuie să îi fie străin! De aceea pleacă, în această carte, de la cel mai de sus, în poezie, de la Eminescu, pe care-l celebrează aşa cu făcuse Marele Poet, cândva, cu Aron Pumnul. „Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt şi mare” – spunea modelul din secolul al nouăsprezecelea; „Nedreaptă a sa soartă, cuprinsă-n versul său/ El ce-a înălţat Poporul, trudind cu Geniul Său!” – spune contemporanul nostru, Ionel Rusu, fără a sta pe gânduri. Pe bună dreptate, aşadar, în postfaţă, domnul Gabriel Alexe scrie despre autor ca fiind „demn de arderile Maestrului”. Spune-mi cu cine te aduni, ca să-ţi spun cine eşti, este o vorbă înţeleaptă din bătrâni. Ionel Rusu se adună cu aceia din fruntea artei poetice româneşti, plecându-se înaintea geniului lor! „Sunt cufundat adânc sub vrajă şi în miere” mărturiseşte într-un poem în care  Patria este Femeie şi „de cântat şi de gustat o fac în deplinul lor poeţii, / Curtenitor, a deflora ca-n paradis iubind şi-a devora!...” Erosul este, astfel, şi el, pe cel mai înalte culmi, aşa cum se cuvine în teritoriul magic la Poeziei. Când timpul stă pe gânduri, suntem invitaţi la două ipostaze – secţiuni  ale volumului – Când timpul învaţă să meargă şi Când timpul învaţă să asculte. O „dinamică a devenirii”, cum e numită în Prefaţă, mişcarea şi ascultarea cerute de existenţa însăşi spre a-i înţelege rosturile, pentru că Eternitatea este continuu în schimbare şi, aflăm, „Rămân un fascinat de şansa dată morţii/ De biruinţa ei la toţi, că-i etern seducătoare,/ Poartă în fapt înscrisul ideal, de mâna sorţii,/ Trimişi spre locul unde numai timpul moare”. Mişcarea ţine de starea de reflecţie, căci „Viu îmi este astăzi gândul,/ Ce vi-l las spre neuitare!.../ Cât pe lume-mi curge rândul,/ Ochii-s pironiţi în zare/ Iar din ei zboară visându-l,/ Dorul Dorurilor care// Iscodeşte prin unghere/ […]”. Ascultarea este privirea întoarsă spre trecut, spre înaintaşi, ea se deschide cu Zamolxis, pentru că „Mă doare în glia ce-mi urcă prin tălpi osânda”, pentru că „Zidit e piedestalul  de înălţare pentru toţi acei,/ care din Geniul anonim îşi trag trudind izvodul,/ ca, pe urmele lor păşind întreg cohort-norodul,/ Să îi urmeze… dar, fără a-i diviniza că ar fi zei!...” Aici, sub ascultare, erosul transpare mai lesne, cu toată încărcătura de sens existenţial: „Aşa-i că Femeia-i grozavă prin ce ascunde!?/ Iar tot ce arată mai spoi schimbă în lumină,/ Căci rosul Ei, tainic venit din Cer, pe unde,/ Aduce măreţia gângurindă care ne însenină!” Tot aici apare mai clară atitudinea etică, patriotică, constatarea că există o speranţă de mai bine: „Români! Ne-am maturizat şi-nţelepţit!/ Fac cu mândrie această constatare,/ Doresc de acum ca fără de sfârşit,/ Să-nvingem răul în dreptu-i fiecare!// De mai apar şi lupi îmbrăcaţi în oaie/ Avem mujloace şi ace la orişice cojoc,/ Cu legea dreaptă şi virtutea ce ostoaie/ Românul nu mai bate pasul în loc!” Optimismul autorului este reconfortant, cititorul poate să se-ncline şi să se bucure de imaginea senină a realităţii prezentate Când Timpul stă pe gânduri. Ori poate sta şi el pe gânduri, întrebându-se: aşa o fi?

Ionel Rusu aduce şi cu această carte de versuri obolul său artei poetice româneşti, prin multitudinea unghiurilor, oglinzilor prin care priveşte realitatea interioară şi exterioară a existenţei cotidiene, spre a dezvălui cât mai mult din complexitatea şi sensul ei.