Poveşti
despre bucuria de a trăi
Poveşti
despre bucuria de a trăi
Iată o carte-obiect provocatoare şi deliberat au rébours pentru contemporani, plină de afirmaţii cu care nu prea
ai încotro să nu fii de acord, dacă te uiţi foarte atent înlăuntrul tău, aşa
cum, de pildă, s-ar uita abisul lui Nietzsche. Avem obiceiul de a ne tot
întreba despre motivele existenţei noastre, despre rosturile care ne cer să fim
şi să credem şi aşa tot mereu, în fiecare zi. Ce caut eu aici? – îmi spun,
adesea fără să recunosc public îndoiala care mă cuprinde. Psihoterapeutul
formator Matei Georgescu face terapie cu pacientul-cititor invitându-l la o
porţie de poezie – e o terapie lirică, aş spune, după ştiinţa mea, foarte eficientă, dacă o
accepţi deschis. Profesionistul ştie foarte bine ce face! Minimalismul
expresiei oferă posibilitatea maximizării interogaţiei interioare a pacientului-cititor.
„Realitatea e simplă, lumea e complicată./ Mintea noastră e ca lumea./ De
aceea, pentru a regăsi simplitatea e suficient să te tâmpeşti.” (O minte ca lumea) Ironia este o
altă caracteristică ce vine tot dinspre acel răspăr omniprezent în textele volumului. Nu lipseşte, cum este
firesc, reflecţia filosofică, cu precădere de origine orientală, însoţită, agrementată
de jocurile de cuvinte cu rost, cu sens, lipsite de orice gratuitate: „Cei care
se roagă îşi coboară mintea în inimă./ Sunt inimoşi./ Cei care fac ştiinţă îşi
ridică inima în minte./ Sunt mintoşi./ Cei care fac zazen îşi lasă mintea şi
inima pe loc./ Nu se ştie ce sunt.” (Minte şi inimă) Ca să nu ne pierdem
în ignoranţă, trebuie să ştim că zazenul nu este
nici raţionament, nici teorie, nici idee. Nu este o cunoaştere destinată
creierului, este doar o practică, un veritabil acces la fericire, la pace şi la
libertate înterioară, cf. maestrului Kodo Sawaki. Provocarea lui Matei Georgescu este spre o
armonie a posturii cu respiraţia, pentru a ne întoarce chiar la originea
vieţii. Pe alocuri, este mai explicit: „În jurul acestor cuvinte se află
fundamentul lor:/ hârtia nescrisă, de neînţeles./ În jurul acestor gânduri se
află sursa lor:/ liniştea mentală, de neauzit./ Nici cuvânt,/ nici gând.../ De
neînţeles,/ de neauzit.” (Nici
gând) Şi concluzia este evidentă:
„Cu cât vrei să schimbi lumea, cu atât nu te poţi trăi pe tine.”
Afirmaţia din prefaţă înţeleptului nostru Ioan Gyuri Pascu defineşte clar
valorile acestei cărţi-obiect: „Eu văd evoluţia spirituală ca pe o implozie ce
va deveni mai apoi explozie de Lumină pentru cei din jur. Cerul pe care-l
căutăm în afară este întâi şi-ntâi înlăuntrul nostru. Găsindu-l îi vom putea
vedea proiecţia în exterior, în acel exterior pe care interiorul îl va fi
creat.” Dulcezeniile lui Matei Georgescu pare că ne acresc mintea, dar, de
fapt, ne provoacă să căutăm pacea interioară, viaţa adevărată cu noi înşine, cu
sentimentele şi emoţiile adevărate. Greu, desigur, dar poate că merită o lectură
cu rost.
Secretul acestei alcătuiri lirice este călătoria discretă, aproape
secretă, către sine. Costumul pe care-l îmbracă spre a-şi interpreta rolul
artista de faţă (altădată i s-a spus „mască”) este declarat de împrumut, este fie
un petic de cer („Eu reinventam dorinţa/ până îi găseam o fereastră/ spre cer.”),
fie o foaie de hârtie („Iei o
foaie de hârtie/ şi aştepţi inspiraţia./ Iei o foaie de hârtie/ şi aştepţi/
inspiraţia/ şi aştepţi inspiraţia./ şi aştepţi./ nici nu mai ştii ce sau pe
cine aştepţi.”), fie cine mai ştie ce, doar-doar va prinde „ultimul tren spre
fericire.” (Mai ales dacă „Să fii fericit poate fi o aventură... interesantă”…). Zadarnic. Fiecare poem este o demonstraţie a
ratării, a eşecului, a ideii străvechi cum că nu atingerea scopului contează,
ci calea urmată înspre el. Iar calea Ameliei Stănescu este foarte bogată şi
provocatoare. Împrumutul de singurătăţi este, de fapt, o asumare benefică a
însingurării, a reflecţiei asupra lumii şi locului fiinţelor umane înlăuntrul
ei. Evident, „Nu găseşti niciun martor serios/ care să-ţi vorbească
despre rolul lor pe aici./ Toţi îşi dau cu presupusul.” Şi totuşi, o bibliotecă
de sentimente se deschide unei lecturi amoroase (v. „Fragments d'un discours amoureux” – unde cititorul are propria lectură a
textului, îl rescrie pentru sine, iar autorul nu mai este singurul garant al
sensului operei sale), intimidante pe alocuri şi tocmai de aceea inerent
adictive. Numindu-le „de împrumut”, singurătăţile se dovedesc a fi mai degrabă
simulări spre a face proba experienţei clipei de absenţă a unui Celălalt, proba
ieşirii din realitatea zilei „pe uşa din dos”, părăsirii fără succes a
peisajului cotidian cu „prea multă dezordine în casă/ cărţile stau
răvăşite pe duşumeaua/ bunicilor/ fotografiile îngână/ momentele lor depăşite”.
Iluzia merge dincolo de orizont, în poemul cea mai frumoasă singurătate ni se spune: „cu tine/ iubesc până la
limita gândului/ până la pragul de sus al limbajului/ simt rarefierea
cuvintelor/ şi ultimii tăi paşi, tăcerea adiacentă/ cu tine am trăit/ cea mai
frumoasă despărţire/ în fiecare zi/ până se năşteau din nou constelaţii/ şi se
umplea clandestin/ cerul/ de stele.” Asta poate fi „cea mai frumoasă dintre/
lumile imaginate”, dar atât, melancolia îţi permite să ţi se pară că locuieşti
aici, „într-o casă mare/ cu pereţii
de sticlă/ văd lacul, văd cerul şi păsările/ care unesc nevoia de speranţă”,
dar „o clipă doar separă minutul de acum/ de următorul/ pe care, poate, nu îl
vei afla/ niciodată.” Toate poemele cărţii acesteia dau seamă de balansul
continuu între ceea ce îmi imaginez că este şi ceea ce este cu adevărat – dacă
nu cumva adevărul stă în ceea ce simt şi nu în ceea ce văd... Ambiguitatea pe
care o păstrează autoarea te face pe tine, cititorule, să alegi ba o cale, ba
alta de a înţelege ce se-ntâmplă. Dar niciodată adevărul nu va fi accesibil, de
unde refugiul în vis, în iluzie: „în interiorul fiecăruia e/ o industrie de
vise, trucuri fabuloase/ abracadabrante”, „şi totuşi/ lumea pare frumoasă/ ar
trebui să oprim timpul pentru un vers copleşitor/ să gândim un poem-descântec
pentru fratele geamăn/ pentru sufletul nostru pereche/ un poem pentru cel care
îţi vinde iluzii/ pentru fiecare zâmbet plătit în avans/ ai credit la băncile
de fabricat starea de bine/ de azi de demult de apoi.” Amelia Stănescu nu oferă
soluţii, ea oferă acces la emoţii care dor, ea oferă secţionări ale sufletului
lipsite de vreun sentiment al milei, al protecţiei – asta sunt, acesta eşti,
împacă-te cu suferinţa, din ea nu poţi ieşi decât imaginându-te prins în
capcana singurătăţii… Avem aici invitaţia de a renunţa la zbor pentru siguranţa
coliviei? Poate… Uneori avem de ales… Ea stă de vorbă cu sinele creator: „ai
crezut c-ai adormit dar de fapt visai cu ochii deschişi/ că ai scris/ vers după
vers nu te mai puteai opri/ degetele trimiteau durerea spre braţ/ braţul spre
antebraţ antebraţul spre umăr/ şi tot aşa până când durerea te copleşea/ în
fine ştiai că visezi”, dar „Ce faci când te plictiseşti:/ ţii ochii închişi şi
visezi/ te aşezi pe o bancă în parc/ laşi apa să te plouă/ laşi toate
amintirile să treacă”. Vraja sub care te ţine versul Ameliei Stănescu este
aceasta, a universului increat, de mister barbian – nu ai cum să-ţi apropriezi
singurătatea, trăieşti în iluzia împrumutului, iluzia posesiunii, dar când
îmbrăţişezi nimicul afli realitatea vagului, absenţa: „plaja poate fi la fel de
pustie şi cu tine/ în realitate/ sau pe uşa din dos/ noaptea/ atunci când vrei
să prinzi/ oricare tren spre fericire // constaţi că toate destinaţiile/ nu
sunt altceva/ decât/ castele de nisip/ la poarta sărutului”. Ar fi superfluu să
remarc şi eu, cum au făcut-o alţii, vitalitatea stilului metaforic,
muzicalitatea subterană a expresiei, forţa sugestiei care acaparează, care
cheamă mai degrabă să asculţi cu ochii închişi decât să citeşti tu însuţi vers
cu vers. Dacă vreau să împrumut şi eu singurătăţi de la autoare, cer prea mult?
Acolo a condus-o,
poate, înaripatul înger din preajma lui Dumnezeu, despre care povesteşte: „Serafim
se aşează pe umărul meu drept/ şi mă întrebă pe ton oficial -/ «femeie,
care este vina ta?!»/ libertatea,
îngere!” Esenţa poemelor aici se află, pentru Nicole Sere, în libertatea de
iubi şi de a zbura, atunci când „condorii albaştri coboară cuminţi în palmă de
femeie/ şi citesc enigma scrisă pe pagini de bulevard.” O carte de citit şi
recitit, pentru bogăţia de imagini şi pentru abundenţa de emoţii induse
oricărui cititor de călătoriile în lumi imaginare şi reale, aparent exterioare,
dar eminamente interioare.
Descoperind „surâsul clarobscur al
lucidităţii”, când „fiecare simte că din viaţă nu scapă nimeni viu”, „lucidă/
ca lama bisturiului/ care taie din mine”, ştiind că „uneori/ aripile îţi sunt
date/ doar ca să înveţi/ că/ zborul/ nu este pentru oricine” şi „sfârşitul nu e
niciodată decât o construcţie/ mereu/ nedefinitiv...”, poeta doreşte ce e mai
important pentru ea (pentru noi): intervenţia divină, singura salvatoare,
singura a cărei dragoste este dincolo de orice îndoială - „la sfârşitul zilei aş
vrea să fi venit Dumnezeu/ să-mi spună uite asta-i parola pentru nivelul
următor/ poţi trece// acum”. Un manual al iubirii profunde şi complexe scris cu
ardoare şi cu ştiinţa inducerii emoţiei reflexive şi plăcerii descoperirii unei
locuiri posibile a sinelui oricărui cititor pretenţios - „o zi nouă se apropie
şchiopătând/ în visul acesta am rămas/ singurul spectator”.
„Luat în ansamblul său, omul este o fiinţă care nu numai gândeşte, ci şi, mai întâi imaginează. Pentru o determinare completă a fiinţei umane, trebuie să adunăm o fiinţă nocturnă şi o fiinţă diurnă. Trebuie să încercăm să găsim dinamica ce merge de la un pol la altul, între vis şi gândire.” (Gaston Bachelard, Nous sommes des dormeurs éveillés, des rêveurs lucides, 1954, Paris Inter)
O tradiţie complexă şi variată stă în sprijinul solid al poveştilor lui Viorel Domenico. Una ar fi harul de narator aflat parcă la gura sobei, înconjurat de familie şi vecini, ori pe banca de la poarta gospodăriei, care şi apare în textul de început. În citatul ales pentru coperta a patra a cărţii, Alexandru Piru numeşte unul dintre ecourile ce răzbat din materia poveştilor: Deşertul tătarilor de Dino Buzzati. Adaug, convins de realitate, celebrul teritoriu Macondo al lui Gabriel García Márquez, unde se-ntâmplă tot felul de evenimente miraculoase. Nu o întâlnim pe Remedios zburând spre cer cu cearşafurile de pe culme, dar este de remarcat Minunea din umărul ierbii, în care Zamfir şi femeia lui călătoresc prin grădină pe o placă de beton ce pluteşte pe iarba udată de ploaie. Tot pe-acolo se poate situa La cules de vrăbii, unde acelaşi Zamfir adună şi eliberează vrăbii prinse în plase de păianjeni. (Este cercetat de securitate pentru trafic ilegal de vrăbii!). Strada Putna este un Macondo personal al lui Viorel Domenico, spaţiul său plin de miracole, şi aceasta ar fi o altă tradiţie care-i ilustrează cu succes proza, un miraculos de totdeauna al spaţiului narativ românesc, de fapt şi de drept. De ce nu am remarca dimensiunea lirică, în ipostaza miraculosului, care a fost descoperită la D.R. Popescu, un univers în care ordinea firească şi miraculosul au o putere egală de seducţie? Sau la contemporanul nostru Ştefan Mitroi?
Viorel Domenico
este un artist al creării de asemenea universuri, adesea paralele ori
intersectându-se. Cartierul său, casa sa şi cele ale personajelor sale par
aglomerări de stări şi situaţii aparent normale, fireşti, dar în care
relaţiile, conversaţiile, acţiunile virează pe neaşteptate în zona unei
ambiguităţi ceţoase şi semnificative, mai cu seamă etic. Filosofic, pe urmele
lui Gaston Bachelard, „acasa” nu este pur şi simplu un adăpost fizic, ci un spaţiu
al imaginaţiei şi reveriei, bogat în semnificaţii profunde şi simbolice.
„Supradeterminarea” Casei la Bachelard se referă la modul în care acest spaţiu
este investit cu multiple straturi de semnificaţie, dincolo de funcţia sa
utilitară. Este un loc al memoriei, intimităţii şi proiecţiilor psihologice,
unde găsim amintiri, emoţii şi dorinţe. Bachelard observă că atunci când încercăm
să ne amintim locul naşterii sau o casă din trecutul nostru, este aproape
imposibil să ne limităm la amintiri concrete, deoarece suntem rapid preluaţi de
vis. Pe lângă amintirile noastre, depunem acolo toate imaginile reveriilor
noastre desfăşurate în adăposturi de tot felul şi, în primul rând, pe cele ale
reveriilor noastre din copilărie, în locul în care ne-am născut. Pe această bază,
filosoful recunoaşte „permanenţa în sufletul uman a unui nucleu de copilărie, o
copilărie imobilă, dar mereu vie”. (Gaston Bachelard, La Poétique de la rêverie,
p. 85) Bachelardianul nostru Domenico robeşte emoţional lectorul cu astfel de
alcătuiri ce ne dezvăluie obiceiuri pe care le-am uitat, comportamente care
astăzi par ciudate în relaţiile dintre vecini, dintre rude. Se ştie că
brezeanul pune mătura în uşă când e plecat de-acasă şi nimenea nu intră. Vasile
„a spurcat mătura” şi a fost exclus din comunitate: s-a dus la nevasta lui Paraschiv, care era
plecat în armată, şi a pus mătura în faţa uşii. Un alt exemplu, şi mai relevant,
este cel din schiţa Ajută-mă, să te
ajut... pe care aştept să-l descoperi singur, cititorule. Sunt multe
asemenea poveşti pline de substanţă lirică şi etică, să nu ocolim Trec
cicliştii ori Duel aiurea, în care Pocitaru şi Dumitru se iau la
bătaie pentru un salcâm de pe terenul Babei Zamfira, sau Cu oile-n salcâm, unde „oile se deplasau de pe o creangă pe alta,
din salcâm pe jugastru, apoi în corn, se duceau pesemne la locul lor...” (care
era locul lor, vei afla citind cartea lui Viorel Domenico!)
Lumea pe care scriitorul ne-o oferă inimii este foarte reală tocmai pentru că este mai cu seamă interioară, este trăită şi ne permite să o trăim. Dacă ne-o şi apropriem, cu atât mai bine nouă.