Forţa cuvântului fie frumuseţea sa

Dan Şalapa – Antiphonia epicus

     Cartea Lui Dan Şalapa este o cântare despre încântare. Esenţa ei aici se găseşte. Desigur, lucrurile nu sunt chiar atât de simple şi nici nu ne-am aştepta la aşa ceva ştiind cine este autorul: un om cu experienţă de viaţă, cu atitudine şi de atitudine, cu ştiinţa construcţiei textului care să conducă la emoţie şi la reflecţie. Deloc întâmplător, presară citate din ziceri de-ale lui Paul Valéry, spre a da seamă despre sensuri ale paginilor ce le urmează. O face chiar din deschiderea la secţiunea primă, Propoziţia 1. Inventarea alfabetului, în Ars poetica, cu „efect produs prin efect de produs”: „Descompun sunetul în silabe,/ Silabele - în vocale şi consoane,/ Apoi,/ Consoanele - în costume de bal mascat,/ Vocalele - în veliere fără echipaj,/ Iar la sfârşit,/ Descompun această poezie/ În tine,/ În mine,/ Pe urmă, invers,/ După care o rescriem/ Împreună.” Folosind sunetul, vibraţia cuvântului rostit, iscă spectacol, iscă aventuri misterioase, iscă emoţia îndrăgostirii ca un efect muzical profund şi desăvârşit. Deci aşa se procedează, după regula lui Valéry! Interesantă şi cu totul benefică această afirmată „dependenţă” asumată de o sursă de poezie din care oricare creator serios îşi poate hrăni ştiinţa facerii versului. Este un joc lesne acceptat de cititor, desigur, îndrumat fiind spre ceva ce îi poate fi familiar. Dar, evident, această cântare va fi pe mai mute voci şi noi le vom descoperi pe măsură ce înaintăm în lectură. Ceea ce pare simplu, devine complex, simbolurile devin mai bogate şi mai ambigue, poetul lasă spaţiu de locuire, de interpretare intimă, privată, de „aici sunt eu” din partea lectorului atent. „Locuiam până mai ieri/ [...]/ Într-un vârf de săgeată./ Nu aveam timp să mă măsor în viteză/ Cu lumina/ [...]/ Cum ar arăta lumea,/ Aşezată toată,/ Cu căţel, cu purcel,/ Pe un vârf de săgeată?” (Săgeata). Cugetarea, cu aerul de ironie, de ludic necesar şi caracteristic abordărilor lui Dan Şalapa, cheamă la participare. Se întâmplă, însă, tot felul de lucruri ca par a ţine de magie, „Iubirea urcă-n copaci/ şi se face fruct”, „Fotografia începe să danseze”, până când „Sângele ieşise din mine,/ Mă privea de-afară/ Cum priveşte ploaia/ Partea de dinăuntru/ A ochiului de fereastră”. Acest real miraculos căruia trebuie să i ne supunem necondiţionat este rezultatul unei mirabile arhitecturi a metaforei, în care autorul este un profesionist. Dacă-i bal, bal să fie! Şi epopeea antiphonică îşi face cu asupra de măsură datoria, aventura continuă cu o epică particulară, bogată: „Alămurile cojesc frecvenţe/ Surde/ Pe portativele subţiri şi cave,/ Degetele lunecă/ Pe clapele stătute,/ Se-nconvoie ca-n somn/ Aerul în tubul unicorn,/ Ce beznă e-n strigoiul de lumină/ Ieşit buluc, sfios/ Ca norul din zburarea expirării,/ Ce clar-obscur/ E-n carnea notelor,/ Sâmburi avortaţi/ Căzând-plutind/ Pe duşumeaua urechilor/ Dodecaedre.// Allegro!” (Saxofon). Vocile clare se amestecă, devin mesageri ai dezordinii, este o „beţie arhitecturală”.

Apoi, lucrurile par se întoarce pe dos. Pasul 2 ne invită, previzibil, la Ars Antipoezia: aici ar trebui să aflăm cum „le fabricateur” (termenul este al lui Valéry) a devenit poet. Sigur, poemul, ne spune undeva francezul, este opera întâmplării [„du hazard”], iar Dan Şalapa este mai precis: „Tot ce visăm e antipoezie!/ Abia după ce aşternem pe hârtie visul/ Putem vorbi de poezie”. Cine-l poate contrazice? Toţi oamenii visează, dar numai poeţii „fabrică” din visarea lor poezie şi o aştern pe hârtie. Poemul calcă pe căile interpretării filosofice – nici nu e prima dată, la autorul de faţă – insistând să clarifice prin metaforă şi joc de cuvinte o alcătuire cu trimiteri vizibile spre grecul Platon. Meditaţia supra rosturilor existenţei este suport vag ascuns al metaforei largi, epice, precum în poemul  În spatele nostru, ce trimite la shakespearianul „lumea e o scenă şi noi suntem actori”, iar aici, „în spate e cortina/ Care nu cade niciodată”. La fel se întâmplă cu Magazinul de muzică (şi dans), ori cu Seceta la pătrat [„Numai poetul cu poezia la braţ, călare pe-o tastatură/ (Adio, peniţă ori pană de gâscă, şi tu, călimară!)/ Se plimbă circumstanţial şi incită la rime şi versuri în cascadă,/ E-aproape-un viol gramatical ce vor ei, dar nu le pasă!// Par singuri pe-această planetă cuprinsă de secetă groasă,/ Poate-i mai bine aşa: eu, să consemnez perechea extravagantă,/ Voi, să citiţi aceste-nsemnări mustind de nervozitate,/ Să dejucăm prea potrivita stare de lucruri.”], bogăţia epică a metaforei, ludicul ridicat la ranguri înalte (dacă ne pare cumva că o amprentă de sorginte beat generation traversează versurile din această parte, nu cred că greşim, poate că Charles Bukowski – ori unul de-ai lui – s-a strecurat abia observat în visarea poetului…) oferă largi posibilităţi de beţie a frumuseţii lumii în toată complexitatea ei multicoloră şi polisemantică. Chiar de ni se spune că „poezia se citeşte de dimineaţă!”, poemele din această secţiune sunt de citit la orice oră, poate chiar mai bine seara, în locul insomniei: „faptul că nu ştii ce-i poezia/ Tot un fel de poezie este,/ Aşa că citeşte exact ce-ţi place/ Şi te vei citi pe tine...”

Secţiunea intitulată Iluzia 3 - Fragmente din copilărie ascultă de cu totul alt diapazon, se face loc nostalgiilor, personajelor care au marcat vârstele descoperirilor inocente, experienţelor definitorii de caracter viitor, de înţelegere a lumii în care, vrând-nevrând, avea să trăiască, cu povestea bunicii ce avea să-nvingă totdeauna „şi-n care este imposibil să nu vă recunoaşteţi/ Măcar unu la sută...”

Cartea se-ncheie cu Propoziţia 1 bis. Un poem conclusiv: „Minutele curg invers,/ Starea de vis/ Devoră visul,/ Coşmarele sângeră vid,/ Iar viorile rezonează/ A tăceri dezacordate/ Înghiţite de strunele oarbe.../ În rest,/ Absolutul,/ Stingher,/ Intră în scenă/ Pentru un nou bis.” Nimic nou, totul se reia continuu, e un du-te-vino perpetuu, nimic nu se sfârşeşte decât spre a reîncepe, „forma face organică ideea”, cum spune Valéry, dar alternanţa antiphonică a vocilor, dialogul adesea contondent, „refrenizarea” neîncetată a ritmurilor lumii fac emoţia să baleieze între lacrimă şi zâmbet, între bucurie şi durere, totul prin puterea cuvântului. Aceasta este forţa pe care se sprijină poezia lui Dan Şalapa, acesta este frumuseţea care traversează cartea întreagă.

 

Fascinaţia parabolei

  

Motto: „după convingeri/ sînt taoist/ pentru că lumea/ e plină de întrebări/ la care dumnezeu/ nu ne cere/ niciun răspuns” (H.G.)

 

E greu şi, poate, fără vreun folos practic să separi arta poetului Horia Gârbea de arta dramaturgului, a prozatorului şi chiar a criticului literar. Pentru că ele coexistă într-o unitate coerentă, bogată şi diversă, o adevărată estetică integratoare (vizibilă mai cu seamă în eseistică). Autorul foloseşte anume structuri complexe pe care îşi fundamentează arhitectura discursului spre a induce plăcerea lecturii şi o emoţie însoţită obligatoriu de reflecţie. Nimic din ceea ce scrie Horia Gârbea nu este act gratuit, „artă pentru artă”, nici loc comun, mereu surprinde marşând în direcţii neaşteptate, într-o simbolistică aparent simplă, dar plină de sensuri pentru o lectură atentă. La toate acestea se adaugă o muzicalitate intrinsecă (era să spun secretă) a textului (nu doar în secţiunea pe alocuri rimată Bufniţa din parc), un fel de „muzică de scenă”, discretă, dar persistentă, cu accente, pauze, ruperi de ritm, care-l fac totul să vibreze subtil, mai cu seamă la o lectură cu voce tare. Poate şi de aceea mi-a rămas în memoria afectivă recitarea de către autor a poemului O cafea cu Maria la un liceu din Ploieşti… Exigenţă ar mai fi de adăugat, faţă de sine, cum şi faţă de ceilalţi.

Toată această introducere spre a ajunge la subiectul textului de faţă, iscat de lectura volumului Amintiri cu poduri, poezii de Horia Gârbea, apărut în 2021 la editura Neuma, din localitatea Apahida. (Recunosc, sunt atras şi de locul unde este înregistrată editura, căci iubesc tare formaţia Semnal M şi o ascult oricând cu bucurie! Piesa instrumentală din 1979, care conţine numele localităţii, durează exact 5 minute şi 15 de secunde, cât face personalul de la Apahida până în gara din Cluj!) Este o carte cu nostalgii şi mai cu seamă de înţelepciune: „Înţeleg că-s bătrîn numărînd/ Podurile vieţii mele, pe rînd./…/ Ce multe rîuri am traversat/ Şi nici unul nu m-a udat./ Iar acum îmi şopteşte unul din draci:/ Dar cu Styxul, cum ai să faci?” Altfel, o lectură aparent lejeră, textul fiind de tip narativ, dar cu o construcţie subtil dramaturgică, ce te obligă mereu să cazi pe gânduri, în căutarea unui sens, uneori ambiguu (v. cocorul şi pipa, paisprezece copaci, în munţii yang dang), alteori evident ironic, jucăuş (v. broasca şi bâtlanul din ora cinci dinspre seară, ori surîsul lui nagasaki).

Este Horia Gârbea un adevărat poet-comediant, e chiar magister ludi, scrie ca şi cum ar juca roluri diverse, sare dintr-o scenă în alta, mereu sprinten, mereu surprinzător, totdeauna încărcat de fior poetic şi mai cu seamă de necesara reflexivitate. Unele personaje sunt, în general, recognoscibile istoric, ele sunt puse în situaţii care respectă imaginea cu care suntem obişnuiţi, dar autorul o augmentează sensibil, spre a demonstra ce altceva decât precaritatea lumii în care con-vieţuim („lumea a rămas/ tot sălbatică şi absurdă” – vintage; „ce să mă fac/ zumzetul realităţii/ a devenit insuportabil” – pactul cu realitatea). Am evidenţiat surîsul lui nagasaki – „nagasaki i-a întrebat/ scrie cumva/ şi din ce pricină surîd/ nu deloc au zis ceilalţi/ despre asta nu scrie nimic// atunci e bine/ a răspuns nagasaki/ şi a continuat să surîdă” –, asemenea ori cu o notă mai gravă, se întâmplă în lucruri de folos – „apoi diogene s-a urcat/ pe treptele templului/ şi a privit uliţele/ pline de lume/ care umbla grăbită prin cetate/ şi a zis/ ce mulţi oameni/ de care nimeni nu are nevoie”. Majoritatea poemelor sunt şi un fele de fabule cu tâlc, parabole demne de a fi aşezate în Panteonul genului pe o treaptă înaltă.

Dar poetul nostru se lasă răpit (nu şi rănit!) şi de frumuseţea şi misterul naturii naturata, ignorând voit natura naturans, precum în elegie: „dacă vei afla adevărul/ dacă vei stăpîni cuvintele/ vei putea oare scăpa/ de melancolia acestui/ amurg de primăvară întîrziată// o cioară şi o bufniţă/ zburînd între sălcii/ lasă umbra lor peste iarba/ care nu o poate simţi// ce concept/ are puterea să desfacă/ umbra vînătă/ a serii care va cuprinde/ lacul peste mai puţin/ de o oră”. Este de multe ori el însuşi personaj, precum în poemul sentimental de ce, ori în anecdoticul selfie. Dar este şi poetul care scrie despre arta sa poetică, la fel de dedat tâlcurilor mai degrabă directe, însă mereu în forma unor superbe metafore (v. secţiunea Rana îngerului, cea faţă de care cititorul pătimaş din mine se simte foarte ataşat). Întreg volumul de faţă este plin de nostalgie şi ironie, cel mai adesea abil combinate, plăcut derutante pe alocuri şi mereu acaparante la lectură. Este, evident, repet, o carte de înţelepciune, bine scrisă, bine structurată, reflexivă în fiecare pagină a ei: „copilul m-a întrebat/ de ce bufniţele/ trăiesc atît de mult/ nu trăiesc mult – i-am spus –/ noi oamenii/ trăim prea puţin”. Este inevitabil, la final, să reiau spusa lui Nicolae Manolescu, de pe coperta a patra a antologiei Ceasornicarul, din 2020: „Parabolele lui Gârbea sunt surprinzătoare, pline de hazul ideii, de un umor intelectual, pigmentat uneori cu sugestii livreşti. Şi, aproape fără excepţie, bine articulate, pe mai multe planuri, capabile să susţină cel mai subtil suspans în privinţa semnificaţie poetice.”

Adrian Zăinescu • Temeriada

 

„am mai bifat o zi/ pe această planetă grăbită”

 

O poezie din zona existenţialismlui, cu amprentă [auto]ironică, interpretată de un actor al unui mod de a fi cel ce nu eşti („ego sum qui non sum“), dar profundă în fond şi marcată de angoase mascate subtil, ne oferă autorul odată cu această carte având un titlu deliberat ambiguu în semnificaţii – Temeriada derivă din „temere”/ teamă („mucenic/ al tuturor temerilor tale.”) ori din „temeritate”/ curaj („Ceea ce/ ne mai dă curaj/ în fiecare zi/ este gândul/ că mâine...”)? Acest sprinten joc al dublei valori semantice face cluul poemelor, pendularea între sobrietatea întrebărilor despre viaţă şi zburdălnicia răspunsurilor eludând recursul la esenţele tragice ale vieţii. Poate că este de preferat seninul, fie el cât de puţin, înnorărilor şi ceţii de care ne lovim neîncetat – pare a sugera poetul. Precum Søren Kierkegaard, analist al sufletului socratic, autorul pare că a căta să afle „cum ar fi să trăieşti o viaţă întreagă numai prin perspectiva ironică?”, pentru că, observă asemenea filosofului danez, „prezentul nu se potriveşte cu ideea” şi atunci se simte „prizonierul finitudinii”.

 Cu mijloace stilistice adecvate, avem spre lectură poeme ce ne-ndeamnă, aşadar, la reflecţie, dar ne induc şi o indefinibilă emoţie, poate legată de nostalgiile stârnite din recursul la cotidian, chiar atunci când aparent ne aflăm în zona transcendentului. Aspectul conform căruia „Încă de la începuturi,/ Dumnezeu se tot chinuie/ în zadar/ să mă plămădească” – este expediat curând înspre eros: „Noroc de tine, femeie,/[...]// Numai tu,/ cu răbdarea ta de neînţeles/ pentru vremurile astea,/ ştii cum să mă înfiripi,/dându-mi formă şi trup/ care să reziste/ suflării dumnezeieşti,/ în aşteptarea unui suflet/ care poate te va iubi/ sau poate nu…” Chiar dacă „suntem din ce în ce/ mai târzii” „Şi parcă rânduielile lumii/ şi-au pierdut din esenţă”, „Facem colecţie de zile,/cu pasiunea unui filatelist înfocat./ Le strângem chiar dacă unele/seamănă leit cu altele.” Pare venind dinspre din Mitul lui Sisif, al lui Albert Camus, cu tot cu absurdul ce îi decorează acestuia existenţialismul. Am citat mai mult pentru că acesta este tonul întregului volum, un îndemn la acceptarea inevitabilului, la evitarea răzvrătirilor inutile, a sacrificiului fără rost, atâta vreme cât „locuim cu toţii/ într-un terariu gigantic” şi Cineva „ne priveşte/ curios/ printr-o lupă,/ amuzat de cât/ de caraghioşi/ putem fi.”

Abordarea aminteşte cumva şi de Marin Sorescu, unul mai blând şi mai cuviincios, dar tot aşa de ştrengar, de vreme ce, la pagina 36, Charon intră în grevă, iar la pagina 99 soseşte imperativul: „Dumnezeule,/ când ai puţin răgaz,/ dă-mi condica ta/ de sugestii şi reclamaţii,/ aş cam avea ceva/ de scris acolo.” Ba se întâmplă ca „Marin,/ nebunul satului,/ a aruncat ieri,/ în fântâna aia secată/ din vale,/ piatra filosofală./ De atunci,/ cătunul nostru/ a devenit/ atracţie turistică.”

Poetul intră permanent în dialog persiflant cu tot ceea ce-l înconjoară, cu semnele trecutului („Pe cine aţi băgat/ în calul troian,/ de-l tot bufneşte râsul?”), este interogativ şi cu sine însuşi, se miră, se îndoieşte, constată şi acceptă; nu se revoltă; se adaptează. Alternează dialogul cu monologul, neobosit în a provoca lectorul la o călătorie imprevizibilă. Aventura sa, cât este aventură, e povestită aproape didactic – de aici şi ironia omniprezentă, persiflarea chiar şi a celui care se presupune că citeşte având cine ştie ce aşteptări superioare. Este evident că dimensiunea discursului absurd vine din constatarea deficitului de sens în alcătuirea lumii contemporane. Un exemplu bun este poezia „I se spune dragoste”, pag 113-118, dar şi poezia „Vegan”, pag. 126-128: „Moartea/ şi-a lăsat barbă./ Lungă/ până spre stern,/ în pas cu moda/ vremurilor astea triste./ Umblă acum/ îmbrăcată/ după ultimul răcnet”.

O căutare mai acribioasă, mai scormonitoare asupra declicului ce stârneşte producţia poetică ne dezvăluie o căutare de sine acerbă a autorului, o încercare de constituire şi mai cu seamă de re-constituire a fiinţei interioare aflate în continuă dezagregare, împreună cu lumea (pe) care o găzduieşte. „Ca o turmă/ de ciute speriate,/ mânate din spate/ de o haită de lupi,/ anii mi-au luat-o/ la fugă/ de ceva vreme”. Cititorul este luat nu doar de martor la întâmplarea sinelui, ci este invitat să participe cu propriul sine la procesul perpetuu de structurare a instructurabilului. Metafora este relevantă, ca totdeauna: „Ştirea spunea/ că Dumnezeu/ a creat omul/ din cenuşa rămasă/ după fiecare înger/ pierdut în luptă./ Doar aripilor/ nu a mai reuşit/ să le dea formă/ şi ne-a creat/ fără ele.” Eşecul Creatorului, de care se pare că El era mulţumit, a condus la faptul că „tot continuăm/ să ne creăm/ zi de zi”, „miliarde de trupuri/ din cenuşă de înger.”

Paula Bârsan – Sui-Generis

 

O lume a oximoronului

 Desigur, nu ne trimite tocmai la Blaga, cu toate că ecouri sunt vizibile, ceea ce este cu siguranţă benefic pentru poezie, şi nici la preceptele paradoxismului, de care ne-ar îndemna să ne apropiem ascetismul asumat al scriiturii, ci doar la un nevinovat (?) joc de-a v-aţi ascunselea practicat cu delicateţe de o poetă matură, stăpână pe uneltele sale, prin care se încercă a se tăinui propensiunea spre trăirile profund amoroase în formulări abstracte, ambigue, prin refugiul în simbolistica şi bogăţia naturii – naturalia non sunt turpia, totuşi –, a stărilor şi evenimentelor exterioare, semnificative adesea la un al doilea (şi chiar al treilea) nivel de percepţie prin aglutinarea de sensuri. Este şi acesta un mod de abordare a poeziei, ambiguizarea imaginii spre demonstra un ascetism mai degrabă dorit decât prezent – vom vedea mai departe ce sursă ne pare a avea.

Iată poezia Imperium, aflată în vârful realizărilor din acest volum: „Clocote băteau în inima mea,/ Vraja strângea, ţipa,/ Alergam cu tine în piept,/ Aşezam fuga în cer,/ Să mă acopere cândva./ Ştiam că secunde conta./ Ce să-i dăruim/ Pavilionului ars în răstimp/ Decât minuta pierdută?/ Am desluşit păcatul vieţii/ Nu am iubit pe deplin clipa/ Dăruind nostalgie tinereţii/ Galopam acest fir.” Ascensiunea dorită, benefică, este greu de obţinut şi şi mai greu de păstrat; trăind momentul prezent, se ratează ceva, poate momentul viitor, poate amintirea celui trecut. Oricum, neîmplinirea este şi ea omniprezentă, neratabilă: „Numărai un inventar de aripi,/ troieni în păstrare./ Le scanai, garându-le în fiecare seară/ Să nu-ţi evapore ardoarea./ Apoi, dimineaţa, ca să răsară,/ Le aşezai ordonate,/ Categorisii în trăiri fiecare faptă/ Prea dezgolită,/ O înfăşurai primenită/ În surâs tropical de fată frumoasă/ Devenită şoaptă./ O dorii acum arogant în surdină,/ Ca o năpastă, sofisticată, asupritoare./ Războinică chiar./ Apoi murii,/ Trecuse expusă,/ Vibrantă, strivită prin mintea ta solitară,/ ticsită cu efemeride.” (Colecţionarul de emoţii).

Fără îndoială, erotismul dă pe-afară, nu se lasă eliminat, ascuns, irumpe: „Te chem,/ Nu te cer,/ Te cuprind,/ Te dezbar de mine,/ Alungându-te…/ Te miros,/ Te mentalizez,/ Te iubesc,/ Mă vindec de tine,/ Iubindu-te, iubire.” (Onestitate). Precum şi în mărturisirea onestă care urmează: „Cei mai frumoşi ochi,/ Cea mai spumoasă privire/ Mi-am luat-o din tine,/ Străfulgerând necuprins./ Te-a aprins, te-a convins,/ Tolănindu-te nins,/ Şoaptă-n uimire de clapă,/ Atinsă înfoire plutesc.” (Planor) ori în poema concluzivă care încununează: „Voluptatea e ascuţită,/ Apoi netezită din îndrăznită,/ Strivită de geana ta,/ Plesnind pârgul meu” (Aproape rod).

Se cuvine să nu trecem cu vederea şi să apreciam, de-acum,  tributul generos trimis către Măria Sa Poetul Ion Barbu, nu oarecine reuşeşte performanţa, iară Paula Bârsan este o câştigătoare şi aici, se vede peste tot, fără a mai fi nevoie de o demonstraţie. Evident că din stirpea asta se trage cu precădere arta sa poetică, ceea ce nu înseamnă că se evită expresia directă, fără încifrări şi zorzoane: „Ţi-am mângâiat inima/ cu buzele calde, pulsând-o uşor/ […]/ Că tandreţea nu-i noaptea de vară,/ Furoul satin al visului/ Aprins preambul.” (Defibrilare). Reuşitele în descifrarea emoţiei poetice pentru lectorul obişnuit aicea stau, în dezvelirea până la nuditate a senzaţiei realului. Delicateţea gestului face cloul poeziilor acestora lipsite de ardoarea demonstraţiei vreunei esenţe existenţiale, dar luminate de ardoarea afirmării sentimentului şi a dorinţei: „Mi-au căzut penele,/ Goliciune mă obligă/ Să nu mă acopăr cu gena ta./ Eram o mică, zgribulită aripă/ Cu care vorbeam/ Şi o întrebam; şi-e bine?/ Pe cine mai vrei catifea de castan?/ Şi ea, fericită, zbura tot spre mine,/ Tânjind la azima mea.” (Controversă).

Şi totuşi, dincolo de toate tentaţiile interpretative care ne cheamă, o prezenţă discretă, subtilă, dar aproape nelipsită este oximoronul, ceea ce apropie creaţia poetei de faţă de generaţiile mai noi într-ale poeziei. În găsim direct, în expresie, dar mai cu seamă ascuns, discret, în situaţiile puse în scenă, în interogările existenţiale: „Aceeaşi vocală tăcere/ Veche, curentă strigare./ Amestec de iele tot cauţi,/ Generezi un păcat finisat, ascuţit,/ Atât de anost în strigare, în gura mare,/ Şi nu-l găseşti atât de umbros/ Pe cât de găunos înfloreşti.” (Toba mare); „Iconostas de emoţii,/ Verzi valuri, cidrate păduri,/ Mângâiate de soare/ îngenunchiat efemer./ Frunte plecată, gest larg,/ De inimă pictată-n mister,/ Trimit spre tine/ Eşafod veşniciei!” (Vitraliu); „Octombrie mofturos,/ întunecat spre umbros,/ Te învelesc în iubirea mea caldă, solară,/ ca un soare de vară,/ Ascendent dogoritor spre uscat./ […]” (Acustic). Este foarte posibil ca trăirea poeziei de către autoare să fie sub semnul oximoronului, ceea ce nu ar fi deloc surprinzător, într-o lume contemporană în care binele şi răul, frumosul şi urâtul, adevărul şi minciuna îşi schimbă atât de des locul, se confundă şi scufundă omenescul în neantul ambiguităţii. Paradoxul, vecin cu oximoronul, este că Paula Bârsan abordează, îmbrăţişează chiar, toată această lume trăită deplin de pe poziţiile luminosului, ale speranţei, ale apartenenţei la umanul cel mai profund. Nu este o poezie a sfârşitului de lume, a postumanismului (că tot e la modă ideea), ci a continuităţii, a perenităţii, a stabilităţii: „Am renăscut azi pentru mâine,/ Apoi nebuloasă de emisie în poimâine,/ De ieri, de alaltăieri, de atunci,/ Te iubesc, ani-lumină plutesc.” (Steaua mea)

Altfel, reconfortante la lectură sunt numeroasele „declaraţii de dragoste”, care mai de care mai pline de entuziasme generoase şi de imagini semnificative – a se vedea mai cu seamă poeziile Grazia, Vals, Erezie, Bizarerii, Dezvelire („Şi te aştept/ În fiecare seară/ Doar cu dorinţa-mpânzită,/ Nu goală născocire/ Pe umărul secundei,/ Sidef ursit./ Te conduc în avânt de clapă,/ Maternală, crescendo, sorbit/ În absint de argint.”), Nins, Nocturna, Prelungire („Şuieră vântul, m-aprinde…/ Câte de mult te iubesc/ […]/ Să nu-ţi sting acum fitilul milimetric, topit,/ Îl schimb cu un altul mai lung în vegheat,/ Încălzit cu untdelemnul aprins/ Din pomana viilor nestinşi în iubit.”), Ofranda, Portretizare etc., etc.

După anterioarele volume Adoraţie, Aspiraţie, Entropia, cartea Sui-Generis consolidează statura poetică a Paulei Bârsan.

_______

Paula Bârsan – Sui-Generis, Editura Letras, Snagov, 2022

 

Mircea TECULESCU – Jocul şi moartea

 
Un virtuoz al formelor poetice japoneze – haiku, senryu, tanka, haibun – se întoarce spre cititorul european cu formule familiare acestuia, sonete şi strofe cu rimă sau versuri libere, şi chiar reuşeşte să îl convingă, să îl subjuge, să îl facă să creadă că are de-a face cu o schimbare de paradigmă. Acesta este Mircea Teculescu în noua sa carte apărută la Editura Neuma: Jocul şi moartea. Din fericire, lucrurile nu sunt atât de simple, poetul nostru este, în fond, acela dintotdeauna, complicat şi simplu, delicat şi plin de forţă, nu forma/formula îi face poezia, ci acele gânduri de transmis, acele întrebări de pus, acele răspunsuri de căutat. Răzvrătit, parcă pe urmele revoltatului Antonin Artaud („Nous n'avons jamais écrit qu'avec la mise en incarnation de l’âme, mais elle était déjà faite, et pas par nous-mêmes, quand nous sommes entrés dans la poésie.” - Révolte Contre la Poésie, 1944), poetul nostru dă seama de avatarurile sufletului său în călătoria, adesea iniţiatică, prin lumea spiritului şi aceea a materiei. Am scris altundeva despre contemplaţia reflexivă ca o constantă a poeziei sale, o luciditate a privirii care vine tot din exerciţiul versului japonez neimplicat, ci numai observator atent (precum „crengile de copaci ajung să pară/ ideograme, desenate-ntr-o seară”), însă aici se simte mai accentuat insinuarea atitudinii, nu neapărat discrete, când lucrurile iau o întorsătură de tipul crizei recluzive – a se vedea poemul Stau (p. 10): „îmbrac fiecare zi aproape la fel,/ uit că memoria e o simplă epidermă/ de pe care recluziunea desprinde/ tot felul de amintiri,/ în timp ce oraşul ridică/ nepăsător din umeri şi tace,/ ca să pot conştientiza/ trecerea impudică a echipajelor de salvare,/ nu-mi mai rămâne decât să aflu/ cât spaţiu şi aer pot duce cu mine,/ din balcon în interior,/ până se va aşeza iar noaptea/ şi vine ora când trebuie să tai/ întunericul în felii”. Deja observatorul se angajează, intră în joc, face obiectele şi spaţiile să acţioneze, să reacţioneze: „Aripile avioanelor/ străluceau,/ trăgând norii” (p. 14), „privesc ferestrele clădirii/ care uneori încep să plângă” (p. 17), „trupul -/ acea bucată de piele care înfăşoară/ amalgamul de oase, carne şi sânge,/ stă de vorbă,/ în sala de tratamente a îngerilor,/ cu chirurgul său” (p. 35). Jocul este cel de neevitat, este jocul cu moartea, chiar dacă în titlul cărţii apare particula copulativă, ele nu sunt într-un vizavi, faţă în faţă, ca la o luptă dreaptă, ci întrepătrunse, intrinseci lăuntric, se conţin una pe altul, unul pe alta – cumva nu se pot nicicum separa. „M-au aşezat pe un pat,/ între/ bolnavul cel drept şi bolnavul cel stâng;/ este noapte,/ nimeni/ nu-şi are umbra;/ […]/ când şi când încăperea devine cub auriu,/ în ochii celui din stânga poate/ nu va mai ajunge nimeni,/ uneori din ochii celuilalt pleacă/ întruna păsări măiastre;/ […] (p. 33) şi aventura continuă: „apoi trupul îşi ia rugăciunea cu el,/ urcă până la ultimul etaj,/ se întinde pe crucea orizontală,/ neagră, ca viaţa sa/ părăsită de bunăvoie -/ şi un stol de păsări îl face pasăre”(p. 35). Spaţiul pavilionului – aluzia la concentraţionar este evidentă! – este în acelaşi timp conştiinţă trează, vede, ştie „că nicio stea nu-i mai trece pe coridoare,/ s-au retras toate, afară, în parc,/ stelele din care erup culori,/ câte cinci, şi apoi se fac roată,/ întunericul din fiecare om să-l scoată” (p. 37). Una cu materia-capcană fiind, spiritul nu are altă şansă de a se elibera decât recursul la divin, la Acela care a făcut ca la început să fie Cuvântul: „Deschid ochii trupului meu/ şi ochiul firii mele/ în fiecare dimineaţă;// toate gândurile mele,/ cuvintele mele,/ poftele mele,/ toate lucrurile mele -/ aşteaptă voia mea;// această voie a mea/ aş vrea să fie voia Ta,/ de acum” (p. 45). Poetul ştie foarte bine că nu are altă cale decât aceea de a se supune Legilor Cuvântului şi cu ele va să meargă mai departe pe calea creaţiei originale. („Le poète qui écrit s’adresse au Verbe et le Verbe a ses lois. Il est dans l’inconscient du poète de croire automatiquement à ces lois. Il se croit libre et il ne l’est pas.” - Antonin Artaud). Aceste Legi îl conduc, pe alocuri, la formulări în care sună faste ecouri clasicizate, aici nichitiene, care adaugă substanţă emoţiei dinspre o caldă muzică recognoscibilă: „Aşa cum ochiul/ frunză este,/ când verde ţi se arată/ ţie/ [..]/ aşa cum ochiul/ peşte este,/ tăcut şi lunecător/ printr-o apă ce curăţă/ [...]/ aşa cum ochiul/ stea este,/ înfăţişându-se ţie strălucitor,/ cu lacrimile uscate/ [...]” – (p. 15).

În toată această cavalcadă de emoţii şi sentimente, înfrângeri şi aparente victorii, puneri în scenă strălucitoare ori cufundate în umbră, poetul găseşte şi o stea a speranţei, reflecţia sa dând seamă de recursul la buna înţelepciune: „Ce este în jur există doar/ pentru ochiul ce vede, ştim asta -/ ne-o descoperă mintea şi cartea;/ dar uite, fiecare lacrimă conţine/ o particulă de suflet, altfel ea/ n-ar putea să apară, tot aşa cum,/ fiecărui strop de ploaie, ca să existe,/ îi trebuie un obstacol, un fir de praf/ în jurul căruia se strâng moleculele” (p. 65). „Jocul şi moartea” rămâne, însă, un mister de dezlegat de fiecare dintre cei care citesc poemele, în propria temniţă, capcană, colivie – oricum vor dori a-şi numi/defini trupul în care vor purcede a cugeta: „O, lume, arătată de simţiri/ înşelătoare,/ din care ea, Lumina necreată/ nu dispare,/ mă foloseşti ca pe-o maşinărie/ ce nu-i stricată, ce pare încă vie;/ [...]/ O, umbra mea, de soare însoţită-n/ locuire/ şi înger veghetor trimis, o umbră/ la a mea menire,/ ei ne privesc ca pe-o maşinărie/ ce nu-i stricată, ce pare încă vie” (p. 76).

Imaginarea realului. Încă o tentativă kafkaescă.

 Eveline Păuna - Muzeul vârstelor, ed. Rao, 2022

O experienţă de lectură din specia absurdului existenţialist distopic ne propune Editura Rao, din Bucureşti, prin publicarea a încă unui volum semnat de Eveline Păuna (după Dincolo de ferestre, Rao, 2021) - Muzeul vârstelor, cu subtitlul O istorie imaginată a unei capodopere. Tentativele tinerei şi entuziastei autoare de abordare originală a scrisului narativ sunt încă odată un succes deplin. Începută cu Femeia la 30 de ani, o colecţie de povestiri exemplare, după clasicul model Cervantes, continuate cu deja amintita Dincolo de ferestre (oarecum mai reflexivă şi eseistică, în dimensiune etică), calea naraţiunii originale ajunge într-o zonă de complexitate şi profunzime admirabilă, în opinia mea. Este evident ceea ce spunea un profesor francez: „Lista mişcărilor, grupurilor şi tendinţelor legate de problema «reprezentării realităţii» şi rolul acesteia în artă, în societate şi în ceea ce priveşte istoria, este azi foarte lungă; să ne amintim doar câteva etichete cunoscute: simultaneism, neo-realism, realism social, realism socialist, realism faptic, hiperrealism, indigenism, realism magic, real miraculos...” (Didier Coste, Imaginer le réel : réalismes au XXe siècle, 2003). Eveline Păuna are conştiinţa deplină a libertăţii în imaginarea realului şi a nesupunerii uneia dintre direcţiile deja cunoscute, parcurse, în vreme ce le poate exploata estetic pe toate deodată.

Citatul de pe ultima copertă („O capodoperă este în primul rând o aventură a minţii” – Eugène Ionesco) ascunde şi o trimitere spre un model relevant pentru construcţia narativă a cărţii de faţă. Este ceea ce m-a surprins – plăcut! – de la debutul lecturii. Am analizat undeva („Gândacul şi rinocerii”, în vol. Simple note despre Fenomenul K, 2022) influenţa şi, desigur, legătura evidentă dintre Metamorfoza (Die Verwandlung) lui Franz Kafka şi Rinocerii (Rhinocéros) lui Eugène Ionesco. Ştim că lecturile din Kafka ale dramaturgului francez (de origine română), mai ales din perioada Celui De-al Doilea Război Mondial, l-au condus la abordarea „metamorfozării” individului dintr-o perspectivă à rebours faţă de propunerea kafkiană. Este ceea ce se observă şi la naraţiunea Evelinei Păuna – o perspectivă à rebours faţă de Procesul (Der Process) aceluiaşi Franza Kafka. În textul kafkian, ne amintim, Josef K., prim-procurist bancar şi celibatar, chiar în ziua în care împlinea treizeci de ani, este arestat, fără să i se aducă la cunoştinţă motivul arestării, de doi reprezentanţi ai unei agenţii nespecificate. În textul intitulat Muzeul vârstelor, Amadeus merge, timp de douăzeci de ani, în fiecare duminică, la Secţia de Poliţie din localitatea imaginară Paduano şi scrie un autodenunţ în speranţa că va fi reţinut. Josef K., conform unei Legi pe care nu o cunoaşte, va fi condamnat şi ucis. Amadeus, conform unei Legi locale, despre care află la un moment dat, va fi perpetuu iertat, orice faptă fiind prescrisă din clipa comiterii. La fel ca la Ionesco, drama nu este nicicum atenuată prin inversarea viziunii kafkiene, ba chiar este accentuată, capătă valori estetice şi etice universale.

Exerciţiul din Femeia la 30 de ani capătă valenţe noi odată cu Muzeul vârstelor. Povestirile exemplare devin povestiri în ramă, un destul de complex mise en abîme, la intersecţia dintre (re-)cunoaştere şi simulare a realului, o imagine complicată şi ambiguă, creatoare de mister şi de suspans. La acest efect contribuie consistent şi recursul la realismul magic (confundat prea adesea, chiar şi la nivel mondial – y compris o distinsă doamnă profesoară din Sibiu, Rodica Grigore –, cu real maravilloso – realul miraculos, de sorginte strict sud-americană), firesc odată ce am vorbit deja despre incitatorul Franz Kafka, iar filiera este bine populată de numeroase exemple la îndemână, precum Massimo Bontempelli (v. eseul polemic L'Avventura novecentista, 1926, şi nuvela exemplară „O sirenă la Paraggi”), Günter Grass, Mihail Bulgakov, Kurt Vonnegut, Patrick Suskind, Haruki Murakami et alii. Uzul eminamente stilistic al acestui melanj de procedee şi abordări narative creează o proză de mare frumuseţe. Uneori ne pare că citim pagini din Urmuz: „E amiază. Prin ochii celorlalţi se vede cum Amadeus taie liniştea cu fiinţa lui, cum străpunge ca un cuţit masa tremurândă a unui infinit de gelatină – o construcţie delicioasă derivată din oasele unei fiinţe vii. Despre Amadeus nu poţi spune lesne dacă e om sau umbră. Merge târşind bocancii pe care pare că nu-i scapă din privire, uitându-se în jos de parcă ghetele diforme se urnesc doar prin efortul ochilor lui traşi de pleoape.” (pag. 17)

Pe de o parte, de la început, se cuvine să nu trecem cu vederea semnificaţia numelor atribuite personajelor. Amadeus vine evident din ama Deus, iubeşte-l pe Dumnezeu, iar iubirea pentru divinitatea înseamnă la acesta asumarea vinei, o vină tragică, o trădare de sine, în primul rând, şi o trădare a celor apropiaţi. Autodenunţul, care constituie esenţa narativă a cărţii, „capodopera” a cărei istorie este imaginată şi relatată, este calea reluată şi reluată timp de două decenii, spre pedeapsă, crucea purtată pe Golgota celui care îşi asumă păcatul. Pentru Amalia, soţia ambasadorului Amadeus, ar fi relevantă informaţia că este folosit şi ca un nume ebraic, cu semnificaţia de munca lui Dumnezeu (în latină – opus dei), dar şi forma arabă a expresiei sau nu, destul de potrivite psihologiei personajului. Sculptoriţa Sidonie, amanta ambasadorului Amadeus, are numele unei persoane graţioase, de o natură foarte rezervată. Foarte capabilă şi isteaţă, capabilă să exceleze în poziţii executive, e greu pentru ceilalţi să o cunoască şi să o înţeleagă cu adevărat. Reticenţa sa conduce la singurătate şi necomunicare. („Sidonie avea un fel al ei, sălbatic de educat, de a te face să vrei să o faci să îţi aparţină, deşi tocmai libertatea cu care defila prin lume era electrizantă”. „…Femeia aceasta nu se îmbracă, ea face artă decorativă pe propriul trup.”)

Pe de altă parte, semnificativ este, nu doar stilistic, complexul mise en abîme. De la interior la exterior, avem imaginea relaţiei amoroase dintre Amadeus şi Sidonia, cuprinsă înlăuntrul relaţiei tensionate a lui Amadeus cu soţia sa Amalia (în urma unei căsătorii de convenienţă cu o „fată spălăcită, omniprezentă, despre care nu îţi faci nicio părere”), ambele pe fundalul tern al activităţii diplomatice. Se adaugă, pe alocuri, imaginea lui Amadeus la şase ani, copil orfan înfiat din orfelinat („Nu ştiam că există pe lume Dumnezeu. Şi nici prin cap nu-mi trecea că Dumnezeu a făcut lumea.”), apoi întâlnirea cu Fanny şi scena iniţierii profesioniste în domeniul „poftelor carnale”, plus vina de a nu fi dus niciodată scrisoare acesteia către Thomas. Primele două imagini compun substanţa popasurilor cotidiene ale lui Amadeus la Secţia de Poliţie din Paduano spre a scrie autodenunţurile arhivate în preajma rampei de gunoi, întâlnirea lui cu cei trei Comisari şi, de la un moment dat, cu Femeia. Apariţia Femeii, devenită Femeia de Serviciu (la Secţia de Poliţie), apoi Femeia de Serviciu Fără Chip, creează alte noi imagini înlăuntrul ramelor consecutive existente deja. Este momentul în care Amadeus ridică ochii din asfaltul cenuşiu „spre mângâierea plină de căldură a unui corp ceresc spre care nu a cutezat să mai privească până acum, de la acei 6 ani şi două luni când, privind direct spre fereastră în biroul Directoarei, văzuse viermişori luminoşi pentru că fixa cu privirea fusta fluidă pe care o purta Doamna.” În rame se individualizează imaginea Mamei biologice, care nu l-a vrut, combinată cu imaginea Mamei iubitoare care l-a crescut. Dar povestea cadru va fi tot mai mult cea cu Femeia de Serviciu: „- De ce scrieţi? Îl întreabă ea brusc./ - Ca să fiu pedepsit./ - Cum aşa?/ Stimată doamnă, sunt vinovat./ - Şi pentru cine scrieţi? Continuă femeie./ - Pentru Comisari. Care, mai apoi, vor da cele scrise de mine unui Judecător. / - Aha. Şi?/ Cum adică «şi»?/ - Adică… cui credeţi că o să-i pese?” apoi Femeia de Serviciu îi întinde o felie mare de cozonac. „Drumul spre casă e diferit. […] Oricum, merge îndreptat de spate şi cu privirea spre orizont. Un orizont gri, desigur…”. Femeia de Serviciu Fără Chip („M-au angajat pentru tine. Sau din cauza ta.”) devine Femeia de Serviciu cu Toate Chipurile, care „taie o felie de cozonac şi pregăteşte un ceai” acasă la Amadeus, în Paduano, şi va împrumuta chipurile femeilor din viaţa lui, într-o scenă memorabilă de pur realism magic strivind realul imaginat, el se va certa cu fiecare dintre ele şi cu toate deodată - Directoarea orfelinatului, Fanny, Amalia… Va recunoaşte că a „trăit toată viaţa cu nevoia  de a plăti datoria de a fi fost adoptat”. După plecarea Femeii, „Se priveşte în oglindă. Abia acum îşi dă seama că nu poate desluşi lesne nicio trăsătură a lui./ acum, în Paduano, sunt doi oameni fără chip: el şi Femeia de Serviciu.” Se duce la Secţia de Poliţie ca să reclame: „N-am chip!. M-au lăsat fără chip!” I se răspunde simplu, să nu se mai uite în oglindă: „la ce bun?! Nimeni din Paduano nu se uită în Oglindă… Oglinda aduce numai nesiguranţe… […] Mergi acasă şi sparge-o! Nimeni din Paduano nu se priveşte în oglindă.”

Va urma o vizită la singura librărie din Paduano, eşecul de a semna un contract de publicare a capodoperei care ar fi devenit denunţurile sale, se ratează ca Infractor, se ratează ca Autor, devine Anonim. Ultima ramă, cea care le cuprinde pe toate celelalte, adesea într-un puzzle greu de recompus (nici nu ar folosi cuiva la ceva…), se află în Căminul Rezidenţial Надежда (Speranţa) din Sankt Petersburg, unde bătrânul scriitor Amadeus Mancini se pare că a primit vizita iubitei sale Sidonia. Se pare. Nadejda, îngrijitoarea, susţine că i-a citit toată noaptea din Dama cu Camelii.

Oricum şi oriunde s-ar sfârşi acest roman excelent scris, el trebuie recitit, pentru că ultimele pagini au darul de schimba sensibil viziunea asupra întregii sale desfăşurări, oricum plină de mister şi de suspans. Arta naraţiunii unei prozatoarea mature, lucide, talentate, nutrită la masa marilor maeştri ai literaturii universale, este cu asupra de măsură dovedită şi de această Istorie imaginată a unei capodopere.

Maria Vasilescu – Figurina de ceară

 Poezia ca un balansoar, un fel de legănare muzicală, în care imaginea ţi se derulează prin faţă de la ţărână la cer şi-napoi. O carte în care autoarea exploatează cu pricepere relaţia între esenţă şi aparenţă, jucând cu ele în preajma peşterii platoniciene ori a metafizicii aristoteliene, cu inerenţa lucrului în sine etc., este aceasta a Mariei Vasilescu, semnificativ intitulată Figurina de ceară (editura Art Creativ, Bucureşti, 2021). Chiar din titlu, ni se sugerează ambiguitatea stării în care se va afla eul liric de-a lungul volumului, solidă atâta vreme cât nu este activ, lichidă, curgătoare, pustiită dacă va îndrăzni să ardă („sunt o figurină de ceară/ îmi întind braţele/ şi picur” – p. 8). Şi Maria Vasilescu are grijă să aprindă tot timpul flacăra care o consumă („ieri aveam forma ta/ acum sunt/ o cruce” – p. 8), să se reinventeze pentru a se descompune perpetuu. Avem aici şi un fel de tratat de erotica descompunerii, inedită dublă descompunere, anunţată încă dintru început: „femeia şi-a astupat urechile/ ca să-l audă/ bărbatul a închis ochii/ ca s-o vadă/ până la sfârşit// şi s-a făcut seară/ şi s-a făcut dimineaţă/ şi n-a mai fost nicio zi” (p. 7), cu aceeaşi instabilă stare a esenţei & aparenţei, în răspăr cu textul biblic – „Şi s-a făcut seară, şi s-a făcut dimineaţă, ziua una.” [Geneza. 1,3-5] – ceea ce conduce inevitabil la ideea că poeta nu va despărţi lumina de întuneric, ci le va combina într-o imagine mereu schimbătoare, mereu nouă, mereu întru dematerializare („într-o explozie/ a muzicii/ cu gust de genune/ în care să ne mai naştem o dată/ ca să ne sublimăm” – p. 11). Atât esenţa, cât şi aparenţa versurilor toate de dragoste ale Mariei Vasilescu ţin fără îndoială de erotica absurdului existenţialist, a cărui manta suprarealistă guvernează expresia eminamente vizuală: „Nicio femeie nu poate să te cheme/ nici un cuvânt nu poate să te rostească/ nicio vară nu poate să te cuprindă/ nici un lut nu poate să te inventeze –// cum te închid eu/ surd/ între coapse/ dintr-un capăt în altul/ al gemătului/ risipit/ în albul tău alb/ în roşul meu roşu – […] (p. 9). El aşteptare, ea patimă acaparantă – semnificaţiile culorilor alb şi roşu sunt descifrate în postfaţa semnată de Raluca Faraon, aşadar nu voi insista –, sortiţi împreună a nu se întâlni vreodată altfel decât în vis: „ziua şi noaptea se întâlnesc/ între coapsele noastre/ se adună câteva ore/ de părăsire/ pentru un altar// neinventat încă.” (p. 15). Erosul pur izbucneşte adesea eliberat, de neoprit: „O femeie frumoasă/ are ochii aprinşi –// când frigul ţi-acoperă cuvintele/ trupul ei se unduieşte ca valul/ între degetele tale// o femeie frumoasă/ e o nouă ivire/ plămădită/ din îmbrăţişările tale// […]// o femeie frumoasă sunt eu/ într-o primăvară// veşnică” (p. 18). Şi: „M-aş dezbrăca de lumină/ dar mi s-a zdrenţuit cântecul/ când au început să arunce cu păsări/ fără glas de aripi/ ca o moarte şiroind pietre// m-aş dezbrăca de lumină/ dar palmele tale au uitat/ să mângâie focul/ şi nu ştii –// m-aş face scrum.” (p. 56). Sau p. 23, p. 33, p. 63, p. 64…

Semnificativă este, de asemenea, criza de identitate la întâlnirea cu însingurarea/ singurătatea cotidiană. Aşa apar „paradisul de zdrenţe”, „tăcerea ta/ ca o ghilotină/ însetată/ de piaţa publică”, „cicatricea unei respiraţii”, culminând cu definiţia: „singurătatea e/ un labirint/ în care fiecare/ îşi caută// destinul”. Cotidianul în sine este, fizic, o absenţă, este ignorat, nu pare a lăsa vreun semn pentru trăirile interioare, care ocupă întregul fiinţei. Cuvântul/litera ca obiect şi vizualul sunt elementele care populează existenţa, poate şi pentru că deja se ştie că infernul sunt ceilalţi, în respectul preceptelor existenţialiste. („Oamenii întreabă/ de fericire/ de parcă ar fi vorba/ de vreo haină nouă/ căpătată de pomană// […]” – p. 47; „[…]// nu există adevăr/ doar lumină ziua/ întuneric noaptea –// şi numai atunci/ când zisele/ chipuri şi asemănări/ nu le vopsesc/ cu rânjetele lor/ ca într-un război colorat// pe dinăuntru” – p. 46). Vizualul are prioritatea, incidenţa cuvântului „ochi”, de exemplu, împreună cu altele din familie – privire, orb(ire), vedere –, oferind argumente cu asupra de măsură. Atmosfera astfel creată te poartă inevitabil spre o stare de miracol, în care toate simţurile se supun aceluiaşi îndemn: „Mă fărâm/ la toate plecările tale// mă golesc de mine/ ca o amforă de vin/ ca o vioară de sunete/ ca un poem de litere// dar închid ochii –// te văd cu degetele/ te refac în aerul rece/ şi pe pielea mea arsă –// atâta lumină furată/ de pe buzele tale/ în toate zilele// de ieri.” (p. 35). Pare că te afli într-un univers dintre acelea create de Alberto Giacometti, Yves Tanguy ori Joan Miró, o stranietate familiară, substanţă şi visare („Visul curge/ ca lacrima/ din ochi”), dezmembrare de sine spre eliberare („[…] mă preschimb/ în cuţit/ de oase şi sânge/ şi tai/ ferestre şi uşi// în mine” – p. 69). Subordonate vizualului sunt tăcerile, incidenţa lor fiind, de asemenea semnificativă: „Tăcerile plouă/ tăcerile ard/ tăcerile sapă/ tăcerile cad/ în mine –// te întreb cu degetele// cum te-au iubit femeile/ nesupus fiind/ în mine?” (p. 70). Nu e nici un zgomot în această carte; doar durere mută. Materialitatea cuvântului este asociată materialităţii sunetului şi materialităţii întunericului – de aici preferinţa poetei pentru tăceri, pentru lumină, culoare şi strălucire, pentru trăirea deplină a clipei, în acest adevărat jurnal de lectură a sinelui. „Azi mă cheamă altfel –// literele s-au dezbrăcat de spaime/ şi au fugit în soarele/ din floarea de soc/ crescută chinuit între ziduri/ ca un rest al copilăriei căţărate/ şi cu genunchii zdreliţi –// arcuite în lumină/ respiră profund/ şi îşi auresc zalele/ la primul plâns –// mâine vor reveni demonii/ să mă strige// cum ştiu.” (p. 57)

„Sentimentul absurdului poate să-l izbească în faţă pe orice om, la orice colţ de stradă. În nuditatea sa dezolantă, în strălucirea sa moartă, el este insesizabil. Dar însăşi această dificultate dă de gândit.” – zice Albert Camus în Mitul lui Sisif, iar poeta noastră această căutare, scormonire neostoită o vrea ilustrată convingător. Camus continuă: „iată înstrăinarea: a-ţi da seama că lumea e «opacă», a simţi cât de străină, cât de ireductibilă ne este o piatră, cu câtă intensitate ne poate nega natura un peisaj, în adâncul oricărei frumuseţi zace ceva inuman, şi aceste coline, blândeţea cerului, linia copacilor îşi pierd, dintr-o dată, sensul iluzoriu în care le înveşmântăm, mai depărtate decât un paradis pierdut”, iar versurile oferite nouă în carte ilustrează un astfel de sentiment ale neputinţei: „Prăpastia dintre certitudinea pe care o am că exist şi conţinutul pe care încerc să-l dau acestei certitudini nu va fi niciodată umplută.” Aici o găsim, întreagă, pe Maria Vasilescu, vestală a poeziei.

Dincolo de cele câteva cuvinte parazite sau orfane uitate ici-acolo, ignorabile la orice lectură îndrăgostită de poezie, în consens cu cei care semnează prezentările din volum (Eugen Pohonţu, Raluca Faraon), declar pe proprie răspundere şi cu nevinovată plăcere că debutul Mariei Vasilescu este un câştig sigur şi semnificativ pentru lirica de azi, talentul şi acel la modă know how servind cu generozitate la împărtăşirea emoţiei autentice şi profunde. Bucuraţi-vă, aşadar!