Fascinaţia parabolei

  

Motto: „după convingeri/ sînt taoist/ pentru că lumea/ e plină de întrebări/ la care dumnezeu/ nu ne cere/ niciun răspuns” (H.G.)

 

E greu şi, poate, fără vreun folos practic să separi arta poetului Horia Gârbea de arta dramaturgului, a prozatorului şi chiar a criticului literar. Pentru că ele coexistă într-o unitate coerentă, bogată şi diversă, o adevărată estetică integratoare (vizibilă mai cu seamă în eseistică). Autorul foloseşte anume structuri complexe pe care îşi fundamentează arhitectura discursului spre a induce plăcerea lecturii şi o emoţie însoţită obligatoriu de reflecţie. Nimic din ceea ce scrie Horia Gârbea nu este act gratuit, „artă pentru artă”, nici loc comun, mereu surprinde marşând în direcţii neaşteptate, într-o simbolistică aparent simplă, dar plină de sensuri pentru o lectură atentă. La toate acestea se adaugă o muzicalitate intrinsecă (era să spun secretă) a textului (nu doar în secţiunea pe alocuri rimată Bufniţa din parc), un fel de „muzică de scenă”, discretă, dar persistentă, cu accente, pauze, ruperi de ritm, care-l fac totul să vibreze subtil, mai cu seamă la o lectură cu voce tare. Poate şi de aceea mi-a rămas în memoria afectivă recitarea de către autor a poemului O cafea cu Maria la un liceu din Ploieşti… Exigenţă ar mai fi de adăugat, faţă de sine, cum şi faţă de ceilalţi.

Toată această introducere spre a ajunge la subiectul textului de faţă, iscat de lectura volumului Amintiri cu poduri, poezii de Horia Gârbea, apărut în 2021 la editura Neuma, din localitatea Apahida. (Recunosc, sunt atras şi de locul unde este înregistrată editura, căci iubesc tare formaţia Semnal M şi o ascult oricând cu bucurie! Piesa instrumentală din 1979, care conţine numele localităţii, durează exact 5 minute şi 15 de secunde, cât face personalul de la Apahida până în gara din Cluj!) Este o carte cu nostalgii şi mai cu seamă de înţelepciune: „Înţeleg că-s bătrîn numărînd/ Podurile vieţii mele, pe rînd./…/ Ce multe rîuri am traversat/ Şi nici unul nu m-a udat./ Iar acum îmi şopteşte unul din draci:/ Dar cu Styxul, cum ai să faci?” Altfel, o lectură aparent lejeră, textul fiind de tip narativ, dar cu o construcţie subtil dramaturgică, ce te obligă mereu să cazi pe gânduri, în căutarea unui sens, uneori ambiguu (v. cocorul şi pipa, paisprezece copaci, în munţii yang dang), alteori evident ironic, jucăuş (v. broasca şi bâtlanul din ora cinci dinspre seară, ori surîsul lui nagasaki).

Este Horia Gârbea un adevărat poet-comediant, e chiar magister ludi, scrie ca şi cum ar juca roluri diverse, sare dintr-o scenă în alta, mereu sprinten, mereu surprinzător, totdeauna încărcat de fior poetic şi mai cu seamă de necesara reflexivitate. Unele personaje sunt, în general, recognoscibile istoric, ele sunt puse în situaţii care respectă imaginea cu care suntem obişnuiţi, dar autorul o augmentează sensibil, spre a demonstra ce altceva decât precaritatea lumii în care con-vieţuim („lumea a rămas/ tot sălbatică şi absurdă” – vintage; „ce să mă fac/ zumzetul realităţii/ a devenit insuportabil” – pactul cu realitatea). Am evidenţiat surîsul lui nagasaki – „nagasaki i-a întrebat/ scrie cumva/ şi din ce pricină surîd/ nu deloc au zis ceilalţi/ despre asta nu scrie nimic// atunci e bine/ a răspuns nagasaki/ şi a continuat să surîdă” –, asemenea ori cu o notă mai gravă, se întâmplă în lucruri de folos – „apoi diogene s-a urcat/ pe treptele templului/ şi a privit uliţele/ pline de lume/ care umbla grăbită prin cetate/ şi a zis/ ce mulţi oameni/ de care nimeni nu are nevoie”. Majoritatea poemelor sunt şi un fele de fabule cu tâlc, parabole demne de a fi aşezate în Panteonul genului pe o treaptă înaltă.

Dar poetul nostru se lasă răpit (nu şi rănit!) şi de frumuseţea şi misterul naturii naturata, ignorând voit natura naturans, precum în elegie: „dacă vei afla adevărul/ dacă vei stăpîni cuvintele/ vei putea oare scăpa/ de melancolia acestui/ amurg de primăvară întîrziată// o cioară şi o bufniţă/ zburînd între sălcii/ lasă umbra lor peste iarba/ care nu o poate simţi// ce concept/ are puterea să desfacă/ umbra vînătă/ a serii care va cuprinde/ lacul peste mai puţin/ de o oră”. Este de multe ori el însuşi personaj, precum în poemul sentimental de ce, ori în anecdoticul selfie. Dar este şi poetul care scrie despre arta sa poetică, la fel de dedat tâlcurilor mai degrabă directe, însă mereu în forma unor superbe metafore (v. secţiunea Rana îngerului, cea faţă de care cititorul pătimaş din mine se simte foarte ataşat). Întreg volumul de faţă este plin de nostalgie şi ironie, cel mai adesea abil combinate, plăcut derutante pe alocuri şi mereu acaparante la lectură. Este, evident, repet, o carte de înţelepciune, bine scrisă, bine structurată, reflexivă în fiecare pagină a ei: „copilul m-a întrebat/ de ce bufniţele/ trăiesc atît de mult/ nu trăiesc mult – i-am spus –/ noi oamenii/ trăim prea puţin”. Este inevitabil, la final, să reiau spusa lui Nicolae Manolescu, de pe coperta a patra a antologiei Ceasornicarul, din 2020: „Parabolele lui Gârbea sunt surprinzătoare, pline de hazul ideii, de un umor intelectual, pigmentat uneori cu sugestii livreşti. Şi, aproape fără excepţie, bine articulate, pe mai multe planuri, capabile să susţină cel mai subtil suspans în privinţa semnificaţie poetice.”