Forţa cuvântului fie frumuseţea sa

Dan Şalapa – Antiphonia epicus

     Cartea Lui Dan Şalapa este o cântare despre încântare. Esenţa ei aici se găseşte. Desigur, lucrurile nu sunt chiar atât de simple şi nici nu ne-am aştepta la aşa ceva ştiind cine este autorul: un om cu experienţă de viaţă, cu atitudine şi de atitudine, cu ştiinţa construcţiei textului care să conducă la emoţie şi la reflecţie. Deloc întâmplător, presară citate din ziceri de-ale lui Paul Valéry, spre a da seamă despre sensuri ale paginilor ce le urmează. O face chiar din deschiderea la secţiunea primă, Propoziţia 1. Inventarea alfabetului, în Ars poetica, cu „efect produs prin efect de produs”: „Descompun sunetul în silabe,/ Silabele - în vocale şi consoane,/ Apoi,/ Consoanele - în costume de bal mascat,/ Vocalele - în veliere fără echipaj,/ Iar la sfârşit,/ Descompun această poezie/ În tine,/ În mine,/ Pe urmă, invers,/ După care o rescriem/ Împreună.” Folosind sunetul, vibraţia cuvântului rostit, iscă spectacol, iscă aventuri misterioase, iscă emoţia îndrăgostirii ca un efect muzical profund şi desăvârşit. Deci aşa se procedează, după regula lui Valéry! Interesantă şi cu totul benefică această afirmată „dependenţă” asumată de o sursă de poezie din care oricare creator serios îşi poate hrăni ştiinţa facerii versului. Este un joc lesne acceptat de cititor, desigur, îndrumat fiind spre ceva ce îi poate fi familiar. Dar, evident, această cântare va fi pe mai mute voci şi noi le vom descoperi pe măsură ce înaintăm în lectură. Ceea ce pare simplu, devine complex, simbolurile devin mai bogate şi mai ambigue, poetul lasă spaţiu de locuire, de interpretare intimă, privată, de „aici sunt eu” din partea lectorului atent. „Locuiam până mai ieri/ [...]/ Într-un vârf de săgeată./ Nu aveam timp să mă măsor în viteză/ Cu lumina/ [...]/ Cum ar arăta lumea,/ Aşezată toată,/ Cu căţel, cu purcel,/ Pe un vârf de săgeată?” (Săgeata). Cugetarea, cu aerul de ironie, de ludic necesar şi caracteristic abordărilor lui Dan Şalapa, cheamă la participare. Se întâmplă, însă, tot felul de lucruri ca par a ţine de magie, „Iubirea urcă-n copaci/ şi se face fruct”, „Fotografia începe să danseze”, până când „Sângele ieşise din mine,/ Mă privea de-afară/ Cum priveşte ploaia/ Partea de dinăuntru/ A ochiului de fereastră”. Acest real miraculos căruia trebuie să i ne supunem necondiţionat este rezultatul unei mirabile arhitecturi a metaforei, în care autorul este un profesionist. Dacă-i bal, bal să fie! Şi epopeea antiphonică îşi face cu asupra de măsură datoria, aventura continuă cu o epică particulară, bogată: „Alămurile cojesc frecvenţe/ Surde/ Pe portativele subţiri şi cave,/ Degetele lunecă/ Pe clapele stătute,/ Se-nconvoie ca-n somn/ Aerul în tubul unicorn,/ Ce beznă e-n strigoiul de lumină/ Ieşit buluc, sfios/ Ca norul din zburarea expirării,/ Ce clar-obscur/ E-n carnea notelor,/ Sâmburi avortaţi/ Căzând-plutind/ Pe duşumeaua urechilor/ Dodecaedre.// Allegro!” (Saxofon). Vocile clare se amestecă, devin mesageri ai dezordinii, este o „beţie arhitecturală”.

Apoi, lucrurile par se întoarce pe dos. Pasul 2 ne invită, previzibil, la Ars Antipoezia: aici ar trebui să aflăm cum „le fabricateur” (termenul este al lui Valéry) a devenit poet. Sigur, poemul, ne spune undeva francezul, este opera întâmplării [„du hazard”], iar Dan Şalapa este mai precis: „Tot ce visăm e antipoezie!/ Abia după ce aşternem pe hârtie visul/ Putem vorbi de poezie”. Cine-l poate contrazice? Toţi oamenii visează, dar numai poeţii „fabrică” din visarea lor poezie şi o aştern pe hârtie. Poemul calcă pe căile interpretării filosofice – nici nu e prima dată, la autorul de faţă – insistând să clarifice prin metaforă şi joc de cuvinte o alcătuire cu trimiteri vizibile spre grecul Platon. Meditaţia supra rosturilor existenţei este suport vag ascuns al metaforei largi, epice, precum în poemul  În spatele nostru, ce trimite la shakespearianul „lumea e o scenă şi noi suntem actori”, iar aici, „în spate e cortina/ Care nu cade niciodată”. La fel se întâmplă cu Magazinul de muzică (şi dans), ori cu Seceta la pătrat [„Numai poetul cu poezia la braţ, călare pe-o tastatură/ (Adio, peniţă ori pană de gâscă, şi tu, călimară!)/ Se plimbă circumstanţial şi incită la rime şi versuri în cascadă,/ E-aproape-un viol gramatical ce vor ei, dar nu le pasă!// Par singuri pe-această planetă cuprinsă de secetă groasă,/ Poate-i mai bine aşa: eu, să consemnez perechea extravagantă,/ Voi, să citiţi aceste-nsemnări mustind de nervozitate,/ Să dejucăm prea potrivita stare de lucruri.”], bogăţia epică a metaforei, ludicul ridicat la ranguri înalte (dacă ne pare cumva că o amprentă de sorginte beat generation traversează versurile din această parte, nu cred că greşim, poate că Charles Bukowski – ori unul de-ai lui – s-a strecurat abia observat în visarea poetului…) oferă largi posibilităţi de beţie a frumuseţii lumii în toată complexitatea ei multicoloră şi polisemantică. Chiar de ni se spune că „poezia se citeşte de dimineaţă!”, poemele din această secţiune sunt de citit la orice oră, poate chiar mai bine seara, în locul insomniei: „faptul că nu ştii ce-i poezia/ Tot un fel de poezie este,/ Aşa că citeşte exact ce-ţi place/ Şi te vei citi pe tine...”

Secţiunea intitulată Iluzia 3 - Fragmente din copilărie ascultă de cu totul alt diapazon, se face loc nostalgiilor, personajelor care au marcat vârstele descoperirilor inocente, experienţelor definitorii de caracter viitor, de înţelegere a lumii în care, vrând-nevrând, avea să trăiască, cu povestea bunicii ce avea să-nvingă totdeauna „şi-n care este imposibil să nu vă recunoaşteţi/ Măcar unu la sută...”

Cartea se-ncheie cu Propoziţia 1 bis. Un poem conclusiv: „Minutele curg invers,/ Starea de vis/ Devoră visul,/ Coşmarele sângeră vid,/ Iar viorile rezonează/ A tăceri dezacordate/ Înghiţite de strunele oarbe.../ În rest,/ Absolutul,/ Stingher,/ Intră în scenă/ Pentru un nou bis.” Nimic nou, totul se reia continuu, e un du-te-vino perpetuu, nimic nu se sfârşeşte decât spre a reîncepe, „forma face organică ideea”, cum spune Valéry, dar alternanţa antiphonică a vocilor, dialogul adesea contondent, „refrenizarea” neîncetată a ritmurilor lumii fac emoţia să baleieze între lacrimă şi zâmbet, între bucurie şi durere, totul prin puterea cuvântului. Aceasta este forţa pe care se sprijină poezia lui Dan Şalapa, acesta este frumuseţea care traversează cartea întreagă.