„Ce chef am de un cer însetat!”
Dacă am recomandat cândva poemele din acest volum,
cum se aminteşte pe coperta a patra, am făcut-o din motive de încredere în
talentul autoarei şi în perspectiva care se deschidea unor texte lipsite de
dulcegării sentimentale, de excitaţii ale glandelor… lacrimale, realmente sau
virtualmente. Violeta Anciu se aşează tot mai temeinic într-un discurs
dezinvolt despre o realitate complexă şi alienantă. De unde şi viziunea - căci
poeta aceasta chiar are deja o viziune! – de sorginte gotică asupra lumii,
asupra relaţiilor între indivizii acesteia şi asupra relaţiilor cu sine,
atenuată uneori ce ceea ce sugerează ultimul vers al cărţii, folosit de noi,
mai sus, ca titlu.
Preventiv, suntem avertizaţi din chiar primul poem
că „nu ştiu şi nu am înţeles ce este poezia. / doar să o trăiesc /
lăsând-o să mă trăiască / să mă consume
// şi să mă transforme.” Desigur, afirmaţiile sunt retorice, autoarea este
departe de situaţia burghezului gentilom al lui Molière, cel care făcea proză
fără să ştie. Ea ştie ce face, are conştiinţă poetică, ba chiar pune în
dificultate pe cititorul leneş, pe cel ce caută delicii superficiale, lesne
accesibile. Violeta Anciu este un poet adevărat. E implicată în trăirile profunde
ale sentimentului, ale emoţiei de altitudine, în melancoliile întunecate
specifice mai cu seamă romanticilor: „aripile / mi le-au mâncat corbii / /
sunetul se zbătea cuşcă / mă ocoleau
privirile // ţineam de tine aşa cum ştiam / că n-o să ţii vreodată la mine
// chipuri se desprindeau din trup /
mirându-se de noi” (film mut)
Abordarea este, cel mai adesea, à rebours, este felul ei de a fi, de se îndoi,
de a (se) interoga: „dă-mi un pahar de fericire / să uit că nu mai vreau să
simt / cum banca asta rece / se transformă în abur şi ies liane crude, / miros
de motorină cu gust de trandafiri. // de-atunci nu mai am nume şi nici chip, /
iar caii se adapă la umbra mea / eu nu mai plec şi nu mai mişc, / dar timpu-mi
zboară gândurile-n crengi, / / dacă vii fără să ştii să pleci / când timpul
cade-n formă cubică aici.” (efervescenţe).
Se observă cum elementele se combină pentru a oferi o imagine eminamente
sumbră, divergentă în raport cu dorinţele obişnuite, timpul însuşi îngheaţă iar
gândurile nu au scăpare decât în zbor. Eul poetic acaparat, pe alocuri, de
îndemnul lui Marinetti – „Uccidiamo il Chiaro di Luna!” – se depărtează de
acesta în delicate poeme minimaliste „am picioarele în lumi diferite / şi stau
cu mâinile în nopţile roşii // să mi se scurgă cerul pe faţă.” (fiarele mele) sau „pe umbra mea se-aşază
praful, / / parfumuri de femei şi sutiene ofilite, / când întunericul se duce
// în frunzele / la nord de tatăl meu (ude
pe sârmă).
Temele sunt cele fireşti la un poet tânăr, dezabuzat
şi… contemporan: dragostea, moartea, deşertăciunea, dar mai cu seamă alienarea.
Poeme precum excelentul fugit
irreparabile, ori o damă nemiloasă,
desculţă, actul, din cronici, gospel, sânge miros ş.a. dau seama de criza
comunicării cu ceilalţi şi cu sine, de malentendu-ul
care ia în stăpânire universul cotidian tot mai mult. Desigur, metafora este
omniprezentă, este un aspect reconfortant pentru degustătorii de esenţe: „de
fiecare dată când pleci iei cu tine totul / rămân în colţul unde m-ai găsit
uscată // femeie-n rochie albă rătăcind desculţă / mi-e mintea” (desculţă) sau: „sub tălpile ude se
întind toate credinţele / din fiecare pas se naşte un nou scop // noaptea, /
identitatea se retrage în colţuri” (valori
descălţate), mai cu seamă că îi sunt asociate o ambiguitate şi o abstractizare
iscate din economia de cuvinte, „concizia” de care vorbeşte textul lui Ciprian
Chirvasiu pe coperta a patra a volumului.
Vocativă, poezia Violetei Anciu nu are cum să
rateze atitudinea, implicarea, desigur foarte departe de versul lozincard şi
chiar în lăuntrul celei mai expresive forme poetice: „nebuni la dirijat. //
n-ai auzit că se moare cu sfârşitul ploii / şi se renaşte din păcatele lumii?”
(verde verde-ntunecat) sau „s-au
topit zăpezile / te rog să nu mă cauţi / copiii n-au voie să simtă întunericul
// […] // luna asta nu mai moare nimeni // avem destui copii de sacrificat” (eroi). Inevitabil, o asemenea abordare
stilistică atrage după sine iminenţa unor ritmuri şi rime, a unei muzici interioare,
care iese mai la vedere atunci când este necesar. A se vedea ecouri la rând,
dar mai ales acolo unde poezia capătă sunete vechi, din folclor, din substratul
ancestral, un fel de descântec-bocet de o mare fineţe: „ploaia să sece / pe
urmele goale / noaptea cealaltă. / / fierbinte-ndoiala / mai albă, mai rece //
din piept răsuflarea / căzută // să plece. (ort).
Chiar dacă nostalgia traversează mai mult sau mai
puţin discret întreg volumul, amprenta
generală asupra poeziei Violetei Anciu rămâne aceea a goticului, a trăirii cu
patimă în preajma divergenţei, e neîmplinirii destinului, a eşecului şi a
împăcării. Nu e revoltă în poezia din acest volum. Orice faţă are şi revers:
„nopţile în care aşteptam să plouă / aveau miros de salcâmi / şi gust de
rugină”; „miros de motorină cu gust de trandafiri”, uneori reversul ocupă
totul, revărsându-se: „cordul tău e un cuţit cu lama mută / care nu ştie să
taie atunci când trebuie / sau să sângereze la nevoie // e ca o lumânare pe
jumătate arsă / ce se stinge înainte // […]” (omul de tinichea).
Dacă ar apărea în faţa unui cititor, frumoasă cum
este, în haine cernite de dantelă, fardată violent în culori reci şi cu părul
vâlvoi, Violeta Anciu ar fi recunoscută lesne ca autoarea acestui poem din care
a fost smuls titlul volumului: „de ce sunt aici / ce caut / te aştept fără să
ştii nemişcată / numărând maşinile şi uşile lor, // bătrânul ce-mi acompaniază
dreapta / citeşte ştirile pe scurt la miezul nopţii, // telefonul sună în gol /
şu mina se rupe cu ură. // alte maşini şi un fotograf amator // e frig / pe
mine nu mă simte nimeni // cine sunt?” (trotuare
verzi în nopţi albastre).
Avem o confirmare cu acest „alte maşini şi un
fotograf amator” apărut la Editura Grinta din Cluj-Napoca în 2017 şi semnat de
Violeta Anciu, o confirmare că poezia românească este vie şi liberă, nu se teme
de întrebările esenţiale, se subiectele mici şi de cele importante, are soluţii
pentru toate, poate imagina lumi perfecte din care să se refugieze printre noi,
cei care avem o viaţă de unică folosinţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu