Hedonistul Anatol Covali sau despre desfătările învingătorului

Răsfăţat de muze, Anatol Covali nu putea să fie, în lumea misterioasă a cuvintelor, decât un liric senin, solemn şi reflexiv. Existenţa umană trăită fără rest îl conduce inevitabil înspre întrebări esenţiale asupra rosturilor, sensurilor, aspiraţiilor şi la răspunsuri pe măsură, pline de miez şi inspiratoare de speranţă în gloria speciei. Nimic din ce este omenesc nu-i e străin, iar modalităţile de exprimare a acestei convingeri cu atât mai puţin.

Îmi pare cu deosebire reconfortantă pentru orice cititor contemporan întâlnirea cu o astfel de poezie, lipsită de dependenţe teritoriale – urban, rural –, îndepărtată cu totul de mizerabilismul, pornocultismul şi decadenţa secolului al XXI-lea, y compris tentaţiile existenţialiste, psihologiste, textualiste etc. moştenite din zbaterile violente ale veacului anterior.

Anatol Covali stăpâneşte cu multă siguranţă mijloacele de exprimare poetică, figurile de stil şi jocurile de sintaxă, ritmurile şi rimele prozodiei clasice, utilizează cu dezinvoltură enjambamentul, servindu-se de toate cum nu se poate mai bine în ingenioasele „puneri în scenă” care sunt, realmente, poemele sale din acest volum.

De altfel, sonetist de marcă fiind, apreciat de însuşi Radu Cârneci („Anatol Covali rămâne un poet de durată, întrucât scrierile sale se trag din frământ, durere, revoltă, dar şi din speranţă şi multă iubire faţă de om şi visurile acestuia.”), care-l include în cunoscuta Antologie, deci practicant al Formei eliberatoare prin auto-constrângere („Îmi place versu-ncătuşat” – scrie într-un sonet-artă-poetică), îl găsim imun la mode şi modéle trecătoare, locuind în lăuntrul poeziei de valoare dintotdeauna, degustător al acelor arome secrete ce sunt accesibile iniţiaţilor.

Poezia adevărată nu a fost niciodată democratică, iar la autorul de faţă dictatura frumosului cu încărcătură morală este evident asumată. Virtutea este, fie direct, fie indirect, summum al demersului liric: „Trăieşte în Înţelepciune / şi vei putea prin focul Sfânt / s-ajungi vulcan dintr-un tăciune / pentru a arde în Cuvânt.” Toate celelalte se nutresc din ea. Dimensiunea etică, abandonată, aparent, de poeţi, cândva, revine în forţă, în plină alienare, prin creaţia autorilor de felul celui de faţă.

Pare că ne aflăm, stilistic, chiar la momentul desprinderii poeziei de reflecţia filosofică (Şcoala de la Jena etc.), al eliberării care a stimulat experimentul nelimitat timp de două secole, însă doar pentru a începe întoarcerea la uneltele dintâi, desigur, la un alt nivel, cu alte profunzimi, complexităţi şi alte deschideri spre cunoaştere prin emoţie. „Îmi pare că-napoi întruna curg, / căci eu de fapt mă-ntorc clipă de clipă / fiind ce-am fost mereu, numai amurg / şi o părere care se-nfiripă //…// Căci nicăieri nu va mai fi ce-a fost, / ce e şi ce-o să fie mai departe, / când şi nerostu-avea propriul rost / şi-ntreg eram chiar când păream o parte.” Nostalgia care era un semn definitoriu în „365 de sonete”, tristeţea, nemulţumirea, revolta interioară par a fi fost puse sub o surdină a speranţei. Om trecător prin vreme, de multe ori aflat sub vremi, dar sprijinit pe elemente de siguranţă, pe ordini înţelese şi acceptate, pare a se fi regăsit, iar plângerea este aceea dintotdeauna, manifestă mai cu seamă la romantici, care evidenţia deşertăciunea ce poate submina esenţa umanităţii, e respinsă cu ardoare: „Cum să vină gerul clănţănind din dinţi, / plin de îndârjire şi de ură, / când ştie că-n minte am gânduri fierbinţi, / iar în suflet primăvară pură?”

Acesta ar fi şi înţelesul titlului cărţii, „Alter ego”, direcţia în care se îndreaptă poetul de astă dată, saltul pe care-l face dintr-o lume acaparantă prin conotaţiile negative, în alteritatea senină, luminoasă.

Sentenţiozitatea caracteristică formei clasice, subliniată, în cazul poetului de faţă, de o retorică incisivă, sugerând o lectura mai degrabă cu voce tare, decât una tăcută, intimistă, nu interzice sentimentul, emoţia dezvăluită de bucuria de a trăi, ci mai degrabă le celebrează: „Ninge frumos. Furtunile s-au stins / şi nu mi-e frig chiar dacă din bravadă / în timp ce sunt de a mea soartă nins, / mă tăvălesc prin proaspăta zăpadă”.

Robusteţea cu care poetul se arată a fi pregătit să trăiască totul, chiar dacă „Am vrut şi n-am primit ce mi-am dorit”, este afirmată fără ocol: „Mi-e sufletul vânjos, inima-n piept / are în ea iubirea ca putere, / iar de la gânduri ne-ncetat aştept / curaj nemăsurat să îmi ofere”. Ba chiar avem de-a face cu exultarea unei continue reveniri irepresibile, o refacere continuă: „Simt că renasc şi că sunt plin de forţă. / În gânduri e-un vulcan ce va erupe, / căci orişice celulă e o torţă / ce-ale-ndoielii nopţi le va-ntrerupe.”

Vivacitatea neostoită pe care o exaltă poezia lui Anatol Covali stinge orice tentaţie, prezentă, totuşi, demonstativ, de renunţare. Unul dintre poeme se numeşte chiar „Sunt fericit”, iar mai încolo afirmă deschis: „Voi trăi un azi cu clipe stranii, / ce-mi va-nveşmânta în primăveri / gândurile, visurile, anii!...”

Firesc, poetul se îndreaptă spre mediul natural, din care îşi hrăneşte nădejdile şi unde-şi află renaşterea, cum au făcut-o, cu asupra de măsură, înaintaşii săi întru lirism: „Ies în câmp şi sorb lumina clară, / râd şi cânt şi zburd ca un zălud / şi-îmi închipui că e primăvară, / că în jur e numai verde crud. // Şi zâmbesc. Căci cel care exultă / este al meu suflet fericit / fiindcă de tristeţi nu mai ascultă / şi se simte reîntinerit.” – cu blânde sonuri pastoral-semănătoriste pe care un critic prea acribios le-ar cataloga cu grăbire postmoderniste!

Aerul de mărturisire a exultanţei vieţii, de încântare la întâlnirea cu ceilalţi şi cu un sine mereu înnoit traversează tot volumul. „Îmi aduc aminte” sau alte forme verbale de indicare a recursului la memorie dau seamă de regăsire şi locuire  a acelui binecunoscut Paradis pierdut, întâmplare de care poetul nu are decât a se bucura, a se re-îmbogăţi, retrăind emoţii, sentimente, întâmplări: „Îmi aduc aminte ce mult te-am iubit / în întâia noastră primăvară, / când credeam că nu e om mai fericit, / ce-a găsit cea mai de preţ comoară.” Suntem departe de tristeţea cu certe ecouri bacoviane din sonete („Decembrie din nou fără speranţă,/ decembrie cu frig şi suferinţă,/ decembrie în cârji de umilinţă,/ decembrie lipsit de importanţă”), acum ritmurile interioare amintesc de parfumurile simbolismului macedonskian, urmat cu dezinvoltură pe drumuri bătute şi iubite parcă dintotdeauna. Precum marele maestru, nu uită să râdă, să fie autoironic: „Oricum sunt mulţumit cu ce-am făcut / şi dacă am din când regrete / mă tupilez sub al răbdării scut / şi ca să uit de toate scriu sonete!”

Poetul pe care-l „joacă” artistul Anatol Covali este, însă, un luptător, un neobosit scrutător al depărtărilor pe care le vrea cucerite. Se arată a nu fi renunţat niciodată, este puternic, mereu mai puternic, pentru că ştie să câştige, chiar dacă mai şovăie, uneori, dar nu se retrage niciodată, nu se odihneşte nici măcar după victorie: „Sunt printre voi numai o parte / din cel ce-am fost întotdeauna, / unul aici, altul departe / şi care-a biruit furtuna // Ce m-a udat până la piele / şi-a bântuit pe orice mare / pluteau corăbiile mele / întotdeauna-nvingătoare!”

Discursul poetic este totdeauna superior, parcă expus de la un nobil amvon olimpian. Poate părea surprinzător, prin unicitatea sa în contextul din ultimele decenii ale poeziei româneşti, că versurile pot să fie atât de senine, luminoase, încărcate de un optimism împins până la nefiresc: „Tristeţea mea surâde şi o simt / cum vrea în lacrimi zâmbetul să-şi pună, / dar eu mă-mpotrivesc fiindcă presimt / că vremea ce-o să vină va fi bună.” La fel, poemele închinate iubitei sunt de mare delicateţe, prezenţa ei fiind un dar dumnezeiesc, pe care nu ştie dacă-l merită şi a cărui menire este de a face să fie o „eternă dimineaţă”. Nu este vorba de o iubire pasivă, de acea visare de tip romantic, ci de o iubire activă, energică, intensă, „lângă alta ce-i izvor, dar e şi lavă / şi din sensul ei îţi dă şi ţie sens.”

Întreaga natură, anotimpurile toate, intemperiile sunt chemate să celebreze existenţa poetului, iubirile lui, călătoriile lui prin locuri a căror ambiguitate subliniază importanţa trăirilor interioare, iară nu contactele exterioare. Plouă, ninge, e soare, e furtună, e ziuă, e noapte, e (mai ales!) primăvară – toate există pentru bucuria de a trăi a poetului.

Apropierea finalului este lipsită de spaime, pare a fi tot o experienţă a vieţii, o ultimă şi benefică experienţă: „Fără tristeţe, fără regrete / către-al meu capăt mă-ndrept cântând / şi în deşertul său nu mi-e sete, / căci simt izvoare-n trup susurând.” Luptătorul nostru se întoarce de pe toate fronturile sub scut, încărcat de glorie. Ce să poţi spune despre cel care afirmă cu tărie: „Şi ce dacă-am să dispar? / Azi trăiesc din plin / tot ce-i dulce şi amar / în al meu destin!”?

Un hedonism benign traversează întreg volumul de faţă. Erosul înghite cu totul thanatosul şi-l desfiinţează transmutându-l în condiţie a renaşterii. Absenţa exultării suferinţei dă încredere şi forţă, este uimitor cum poetul reuşeşte să nu se repete pe sine tot celebrând satisfacţia învingătorului, dragostea pentru toate cele ce sunt, păstrând un grad lejer de generalitate, lipsit de referenţialitate şi sfidând originalitatea cu orice preţ. Desfătarea fără limite întru cuvântul trăit devine, pas cu pas, un cult al luptei pentru cucerirea oricărui teritoriu pe care viaţa îl poate accesa spre a se împlini. „Inima râde. Sufletul e-n transă. / Mi-am făurit un vis şi l-am atins / şi nu fiindcă-am primit în dar o şansă, / ci pentru că am vrut şi am învins!”

Pe măsură ce citeşti poemele atât de muzicale din acest volum, afli şi secretul care se constituie drept cauză primă a fiinţării întru plăcere: „Moartea înseamnă viaţă. Doar prin ea / o altă întrupare voi avea / luând-o de la capăt ca spre-alt ţel / să fiu din nou acelaşi sau altfel.”

Efectul este o carte de păstrat pe noptieră spre lectură fericită în clipele de îndoială. Gaudeamus igitur!