Adrian Suciu este unul dintre
poeţii care se scrie pe sine. Să fim bine înţeleşi, nu scrie despre sine, ci chiar se
scrie pe sine, se construieşte continuu pe sine din cuvinte, este o
reluare, cu fiecare poem, a muncilor Făuritorului lumii, Acela care, inevitabil
nonconformist, căci nici o conformitate nu exista, a pornit să inventeze şi să
se inventeze. De făcut, poetul o face în răspăr, eliberat de convenţii (nici
convenţiile nu existau pe vremea Modelului lui Suciu…), lovind în spiritele
pudibunde cu biciul cuvântului curat, sincer, frust, verde. „N-am scris nimic.
/ Numai Dumnezeu ştie să scrie / şi a scris o singură dată.” – de unde necesara
corectură: se re-scrie pe sine după un
model pierdut, adică se reinventează continuu din tot felul de fragmente,
cioburi, fâşii, materiale de reciclat smulse din furtunile şi puhoaiele vieţii
cotidiene.
Profetul
popular predică acelora care nu se pot ridica pe înălţimile
esteticii înalte şi ale credinţei ascetice şi care trăiesc pur şi simplu într-o
ordine pre-stabilită, impusă, limitată şi apăsătoare. Pentru salvarea lor, el
nu pune ordine în haos, ci pune haos în ordine. Pe direcţia deschisă cândva de
Urmuz, trecând deloc nepăsător pe lângă Kafka, Ionesco şi mai ales Beckett,
experienţa pe care o face Adrian Suciu în materie de limbaj este cu totul
particulară. Jocurile inteligenţei, întrutotul în respectul teoriilor poetice
valéryene, în fond, beneficiază de verbul sprinten, de vioiciunea expresiei surprinzătoare
devenite deja marcă a poeziei sale.
Poemul de deschidere este
construit după model urmuzian (ca şi acela intitulat Excitatorul); personajul Suciu este un membru de vază al familiei Algazy
& Grummer & Cotadi & Dragomir & Emil Gayk & Ismaïl &
Turnavitu & Stamate. «Prietenul nostru Suciu, care a supravieţuit zăpuşelii
/ şi cancerului şi-a murit într-un tandru accident / de trotinetă / la
vânătoare de carcalaci, a fost un om înţelept. Sigur, / i se trage şi de la
numele de filosof dac. / […] / Suciu a iubit o femeie specială, manechin de
lopeţi, / şi a avut multe neînţelegeri cu ea / din pricina bărbii lui ţepoase
care constituia / un dezavantaj major la sexul oral / şi la mâncatul ciorbei.»
Consecvent şi cerinţei avangardiste, foarte potrivită azi: „épater les bourgeois”,
personajul Suciu are un comportament social dintre cele mai inconformiste,
violente (vezi: „Suciu pune femeile pe spate, / pe caldarâmul suav al patriei
şi pe pământul reavăn” şi mai ales continuarea, amintind de Marchizul de Sade),
dar face şi dovada unei gândiri dintre cele mai senine şi-nţelepte: «Şi se
întorcea Suciu de la băi ostenit / de cât de trecător fusese, cu mâţa şi cu
iubita. Dar / despre dragoste destul, ar fi spus acum Suciu, dacă / ar mai fi
fost printre noi. Căci el era pasionat / de cunoaştere iar nu de dragoste.
Propoziţia / „Eu sunt identic cu mine însumi” el ar fi socotit-o falsă / întrucât,
până ce s-ar termina rostirea lui „mine însumi”, / „eu” ar fi deja expirat,
adică ar fi altul / decât la începutul enunţului.» Gândire pe care o trimite continuu
să „eşueze” în parodie, în derizoriu, precum versurile de la finalul poemului prim
& întregul poem Rozosina şi Mugurel,
care se încheie în stil veterotestamentar, după ce traversase şi adusese în
aşternuturi sonorităţi kantiene («Mugurel a iubit-o din prima şi s-au zvârcolit
în pat / cu tavanul văruit deasupra şi legea morală în suflet»).
Cartea lui Adrian Suciu este şi
una a deşertăciunii deşertăciunilor. O punere la îndoială netulburată a
capacităţii omului de a atinge cumva, vreodată, transcendentul, de se ridica la
vreun nivel oarecare de spiritualitate. Eşecul este stare normală, iar «din
Profetul popular n-a mai rămas decât, / o scoarţă stacojie pe care o ţin
cucoanele la mare preţ», după ce făcuse marile sale prorociri: «„Fiecare om are
o vacă” / De aceea zic: să scrie fiecare pe pielea vacii lui”» şi «„La vremea
ei, va muri şi ideea nemuririi, i-a spus. Şi nu / va fi nimeni acolo să-i pese,
stimată doamnă!”». Poemul intitulat Psalm,
e, de fapt, o foarte serioasă declaraţie de dragoste necondiţionată şi o de-plângere
a neputinţei umane de a se ridica deasupra cărnii: «Doamne, Tu nu ştii cum e să
scrii / cu moartea în sânge! Să-ţi părăseşti fiii / încremeniţi de durere prin
oraşe în care / se râde şi se uită uitarea. Să-ţi pâlpâie / flacăra lumânării,
să-ţi tacă inima pentru o clipă / să te locuiască un cancer flămând. // […] //
Doamne, Tu nu ştii cum e să scrii ştiind că se va râde / nepedepsit de
scrisorile tale şi tu să fii fericit pentru asta!» Expresia sentenţioasă încarcă,
adesea, de sens metafora, acolo unde locul parodierii îl ia gluma amară: «Să
naşti un copil înseamnă să dai de lucru morţii. Să o ţii ocupată. Să-i dai
peste mână. / […] // Să naşti un copil înseamnă să îmbeţi moartea cumplit. / Dumnezeu
râde în barbă şi-i spune: „Ăştia micii / o să-ţi facă ficaţii praf!” /[…]/ Şi
moartea umblă / nebună, cu capul plesnind de durere şi cu ficaţii praf. // Privesc
în ochii fiilor mei şi mi-e tare milă de ea!» În Fiii cerului, răspărul devine pedeapsă pentru păcate necunoscute,
interdicţia lipsită de sens stabileşte o atmosferă kafkiană, care se continuă
în Ogoarele spaimei, Prin tâmpla furnicii…
Poet al paradoxului, de asemenea,
Adrian Suciu ţine la păstrarea unei solemnităţi a discursului, retorica înaltă,
mai mult sau mai puţin parodică, mai mult sau mai puţin psalmică, refuzând celebrul
sfat verlainian: „Prends l'éloquence et tords-lui son cou!” Secţiunile
intitulate Vulturii tandri şi Să bei singur au o solemnitate
încărcată de eros şi mai ales de thanatos, ca să rămânem în temenii
clasici ai judecăţii. Lauda femeii ajunge până la constatarea că «O femeie îl
poate rescrie pe Dumnezeu cu un pix.» şi «În visul femeii, Dumnezeu însuşi se
teme să facă lumină.», iar «dragostea / nu mai seamănă / decât cu ziua de
odihnă a măcelarului.» Dumnezeu este o prezenţă nelipsită în cearta cu sine şi
cu lumea, adesea la limita blasfemiei. Adrian Suciu Îl ia alături de el în
tristeţea singurătăţii («Nimeni nu ştie cum e să bei atât de singur / încât să
dai nume ţuicii tale.»), când «Moartea e un prieten bun care, într-o zi, / va
trăda.» Undeva, tonul poemului aminteşte de celebrul vers rilkean «Was wirst du tun, Gott, wenn ich sterbe?» («Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?», în
versiunea Mariei Banuş) şi pare că de la o aceeaşi întrebare pleacă: «Doamne,
Dumnezeul meu, ce ţi s-au mai albăstrit ficaţii / de când bem! Îmi placi
dimineaţa, când transformi treiul / de treflă în patru de treflă şi clienţii
localului dintr-o dată / ajung la esenţa divină. Am întristat pe mulţi
povestindu-le / despre cum te-aştept acasă înfăşurat / într-un frig ponosit iar
tu vii / târând cheia de fildeş de la iatacul celei cu ţâţe mari. /[...]/ Nimic
nu-ţi ascund, Doamne, / căci tu mă ştii pe de rost, cum ştii / meniul de la
cantina săracilor; fără mine, / ai străluci doar cât o vită proaspăt jupuită.
// Doamne, de-ar fi să ştii tu toate tainele vremurilor / şi de-ar fi să porneşti
revoluţii şi incendii, / dacă vei trăi mai mult decât mine, la nimic nu-ţi va
folosi! / Fără mine, nu eşti decât un drojdier orfan / chinuind o limonadă prin
străvechile noastre bodegi!»
Volumul de poeme Profetul popular al lui Adrian Suciu
s-ar putea reduce la esenţa unui singur vers, de la pagina 72: «Mă tem că am
început să spun adevărul». Aceasta este marea spaimă a poetului, atunci când
constată: «Scriu în alfabetul morţii. /[…] / Am făcut lumea cu un pix de un
leu. Am scris / şi am îndurat: eu sunt / cel ce nu sunt.»
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu