„Alchimist
scornindu-şi aur…”
În urmă cu mai bine de 12 decenii, bine înarmat cu
ştiinţa literaturii vremii sale şi promotor nedezminţit al aceleia
viitoare, Stephane Mallarmé afirma că „poeţii
nu mai cântă în strană”, în sensul că au ales să se exprime individual, pe
sine, şi nu în(tr-un) cor, cu toţi ceilalţi şi sub imperiul unei false
„comuniuni”. Schimbarea a avut loc foarte repede, azi nu mai putem concepe că
ar putea fi altfel. Şi nu numai ceea ce are de spus poetul este de sorginte
personală, ci şi forma în care revarsă spunerea sa tinde să fie personală,
originală, deosebită de a celorlalţi, chiar à
rebours sau evident comentativă.
Pe
urmele zicerii mallarméene a mers dintotdeauna Codruţ Radi, poet de pe cursul
superior la Văii Prahovei, sinaiot de origine, dedat plăcerilor lirice iscate
din constrângerea formelor fixe, a încorsetărilor voluntare, a rigorii formale
care să ascundă emoţia, să o ambiguizeze, dar şi exploatator al unui lexic
eminamente romantic, încărcat cu o solemnitate de litanie magică, punând în
valoare incantaţia originară a poeziei. Creator de artă (este şi un sensibil
grafician!) neliniştit, scormonitor după expresivităţi rare, se dovedeşte şi un
experimentator bine dotat cu unelte fine pentru a se juca sprinten cu limbajul,
parcă în conformitate cu îndemnurile valéryene de „fabricare” poetică.
Jocurile
prozodice din volumul „În..treimea ocultă” (Arania, Braşov, 2014) stau mărturie
pentru luciditatea cu care provoacă, folosind tehnici de aşa-zisă „recuperare postmodernă”,
în cititorul atent, uimirea descoperirii senzaţiilor naturale purificate din
haiku puse în slujba unei emoţii mai degrabă foarte omeneşti, esenţializate,
desigur, ceea ce poate conduce, înşelător, înspre asemănări comode cu versul
rece, abstract, ermetic, încifrat barbian. Iată nişte „Cufere goale..”: „Cufere
goale / amintiri fără vină/ praf nevânturat. // Noi pată-n poale / numai
lespezi rugină / ochi însingurat. // Morţii ocoale / frică tot mai puţină / vis
îndoliat.” Ritmul, rima versurilor din cele trei terţine de haiku sunt
constrângeri impuse de autor spre a dezvălui ceva ce, altfel, lipseşte liricii
orientale centrate pe esenţa imaginii statice, a permaneţelor – corporalitatea
sonoră; aici, oarecum schematică, scheletică, eliptică, de fapt, aşa cum a
practicat totdeauna Codruţ Radi. Din absenţe de iveşte lirismul stenic, din
ceea ce stârneşte în cititor un text parcimonios.
Nu
în altă parte se situează recentul său volum, „Celălalt, hotar cu mine” (Tracus
Arte, Bucureşti, 2015), chiar dacă sistemul de constrângeri prozodice ales este
diferit, poate mai ofertant, mai „occidental” liric, chiar mai mult situat în
preajma aceleiaşi tentaţii incantatorii, dar mult mai degajate, mai luminoase.
Iată că maniera constatată totdeauna nu a virat în manierism, decât cel mult
într-un sens pozitiv, de devenire creatoare, de experiment condus pe noi căi
aparent epuizate în ultimele două secole, dar, iată, proaspete, viguroase, de
marcă proprie. I s-a spus „alchimie” şi, metaforic vorbind, nu s-a greşit,
pentru că activitatea de laborator poetic înseamnă, la Codruţ Radi, repetarea unei
aceleiaşi experienţe, în aceleaşi condiţii „climatice”, dar cu alte substanţe
emoţionale şi lingvistice. Ba, mai mult, o mai accentuată deschidere înspre
dimensiunea spirituală, spre Divinitatea presupusă într-un Spaţiu-Timp ambiguu,
o năzuinţă spre contemplarea transcendentului şi aproprierea lui.
Discursul
este afirmativ, rafinat, aşa cum am fost avertizaţi încă din „Prolog”-ul
subtitrat „Singurătatea alchimistului”: „Lumina nu se termină / o dată cu
cărţile / pline de ea. // Adâncul şi tainele lumii / îi rămân necuprinse / şi
noi încă robi. // Celorlalţi doar forme desprindem, / obicei, ritual
de-a-nţelege, / neluându-i în seamă. // pretinşi c-ar trăi altcândva /
totdeauna la fel / ca şi umbre / […]” Strict tehnic, poemele, în majoritate, sunt
construite din trei-patru catrene, cu dublă rimă încrucişată. Lucrarea textelor
este evident invadată de simboluri, care creează şi o reconfortantă redundanţă
a temei interogatorii sau problematice. Cu toate acestea, nu avem de a face cu
lectură comodă, ci cu una provocatoare, densă, care obligă aproape totdeauna la
recitire, la des-facere a zicerii, dincolo, dar nu în afară, de ritmuri. Iată
cum senzaţia de singurătate, de absenţă care vine, este accentuată subtil prin
lexicul bine ales: „De veghe cui
rămân acum / când toate s-au pornit la vale / penumbre dintr-odată fum
/ adulmecând morţii o cale. //
Pretinsul firii să-mi însum / sihastru
acoladei goale / întremele ce n-am de drum / pribeag trecutului la poale. / Privirii stinse-n rost postum / îi plouă ochiului de jale / uitări se-mpart cu-n vid
oricum / pe chip scobite feţe opale.”
(„Rău proscris”) Am marcat cu italice
cuvintele cu pricina. La fel se poate proceda analitic în poeme precum
„Nestări” sau „Elegii înstrune”. Ca întotdeauna la Codruţ Radi, invenţia
verbală, împrumutul ori revigorarea unor cuvinte vechi, rare sunt prezente
acolo unde prozodia o cere, dar încarcă şi de simbol, de sens metaforic şi
îmbogăţire semantică. Astfel, într-un poem cu certe calităţi de psalm modern,
despre aceeaşi singurătate & absenţă & părăsire, găsim şi semnele excelenţei
îndemânării prozodice: „Răzbesc prin mine mai puţin / cărări de-o vreme urmei valmă / să-şi fie-ntoarcerea declin / la
starea niciodată calmă, // În ronduri
scurse de venin / ecou cuvânt deja sudalmă
/ că n-am cutărui să-l închin / nici crucea rănilor din palmă, // Păşind pe reazem ce susţin / doar dimprejur precum un val mă / reduce crestelor din clin /
să nu-mi priască vrajba almă.”
(„Dimpotrivă atei”) De observat ingeniozitatea rimei - valmă (aglomeraţie, învălmăşeală) / calmă / palmă / sudalmă / un val mă / almă (hrănitoare
- latinism) - şi curgerea firească a versurilor care dezvăluie drama ratării
sacrificiului salvator de suflete. Psalmice sunt mai multe poeme, poetul s-a
deschis mult mai mult spiritualităţii creştine (poate de asta a şi fost invitat
să recite la Colocviul de literatură creştină „Ridicat-am ochii mei la munţi” de la Mănăstirea Sfânta Cruce Caraiman, Buşteni, 3-5
iulie 2015) în acest volum cu titlu întru toate semnificativ: „Celălalt, hotar
cu mine” ar trebui să însemne un alter
ego învecinat, nedespărţit, dar separat, înstrăinat, pierdut, cu care
comunicarea se face în van. Iată un poem-psalm care ilustrează foarte frumos
încărcătura aceasta de semn: „Mă-ntorc din drumul ieri crezut / că-i piatră-n
loc de iarbă arsă / purtându-mi eul nevăzut / prin umbra altcuiva revarsă // Mă-ntorc
de unde-aş fi ajuns / dacă plecam în altă viaţă / spre muntele sub cer ascuns /
pe care talpa mi se-agaţă, / Mă-ntorc urmând acelaşi vis / că dincolo plutesc
în moarte / cu tot destinul ce mi-e scris / să plec întruna mai departe”
(„Infinitul spiralei”)
„Alchimist
scornindu-şi aur […] neputinţa să şi-o tacă” („Roi apter”), poetul sinaiot
Codruţ Radi a crescut constant şi cu precădere în profunzime, în ultimii ani,
esenţializând spunerea şi perfecţionând legătura secretă cu prozodia, suind
crestele unor culmi ale emoţiei desfăcute din chingile greoaie ale concretului
apăsător, înrobitor. Aerul rarefiat al ideii stăpâneşte cu precădere în poezia
sa din acest volum, poate şi din cele viitoare, fără să lase cumva senzaţia de
uscăciune, de puritate seacă, ba dimpotrivă. Alchimistul preface neobosit sterilul
în metal preţios.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu