Un tânăr poet care
ştie şi poate foarte mult şi îşi caută continuu, neliniştit, expresia proprie
este Raul Bibete. Volumul său cel mai nou, „să nivelezi un munte cu tăvălugul”
(Brumar, Timişoara, 2015), dă seama de o eliberare a eului poetic înspre un
neoromantism de tip rilkean, cu precădere, în continuarea unei direcţii tot mai
evidente a poeziei româneşti contemporane. Nu ne vom aştepta, desigur, să găsim
prea mulţi susţinători ai acestei constatări, de vreme ce majoritatea
comentatorilor sunt încă dependenţi de viziuni post-şaizeciste şi
post-optzeciste (dacă nu chiar şi mai revolute), adunate, cam alandala, sub
semnul a ceva numit „postmodernism”. Raul Bribete este, s-ar putea spune, un
poet postmodern, odată ce, în textele sale, se manifestă, liber şi concomitent,
urme de impresionism, expresionism şi, fără îndoială, un dilematic neoromantism
existenţialist, de felul celui lesne remarcat la poetul Rilke, dar şi la contemporanii
Kafka, Thomas Mann, Musil… E mai degrabă un postmodern al
contemplării meditative (postmodernism as
neo-romanticism), decât al zadarnicei fragmentări sceptice (postmodernism as intensification of
modernism). (v. Walter Benjamin, The
Writer of Modern Life: Essays on Charles Baudelaire). Deci o revizitare şi
revitalizare a unei estetici „învechite”, străine capitalismului postindustrial,
dar şi altor relaţii decât acelea cu sine însuşi şi cu o presupusă divinitate
lipsită de aură. Altfel spus, un tribut mai degrabă lui Charles Baudelaire,
decât lui T. S. Eliot; coerenţei nostalgiei şi a splinului, decât scepticului
şi fragmentarului. Fără a absolutiza, totuşi…
Temele poeziei lui
Raul Bribete sunt el însuşi – fiinţă singulară şi însingurată – faţă cu
obiectele, stările şi întâmplările lumii înconjurătoare. O situare cu precădere
în furtuna interioară, care răspunde redundanţei informaţionale a lumii cu o
redundanţă personală, menită să acopere sunetul celeilalte. „Eu tac înafară /
Şi urlu înăuntru”, de vreme ce „Totul, în lucruri şi în mine, nu mai tace.”
Universul asurzitor şi apăsător contemporan este cel ce provoacă angoasa
perpetuă, iar răspunsul poetului se vrea a fi o tăcere sfidătoare: „Tăcerea mea
e poate mai cu tâlc decât sfatul unui înţelept / Analfabet”. Ce-i iese lui Raul
Bribete este un fel de verbozitate adesea excedentară, încărcată de continue
definiri şi redefiniri ale relaţiei cu lumea şi cu sine. Nimic nu este sigur,
„Totul se reduce / La suprafaţa plană a unei coli de hârtie. (...) Totul este
ca în palmă: / Mai neted ca suprafaţa unei mobile Biedermayer”. Este un fel de
litanie în aceste versuri lungi şi aglomerate, încărcate de obiecte şi de efecte,
de afirmaţii absolute şi de întrebări mai degrabă retorice. Trei sunt obiectele
simbolice care apar deseori pentru a determina stări şi sensuri: iedera,
iepurele şi marmura – toate anunţă proximitatea extincţiei. Poemul Faldurile marmurei este revelator: „Să
muşti din marmură / să conţii în interiorul tău moartea / să te uiţi pe
etichetele iederei şi să deguşti sevele / ca pe buchetul vinului preferat. /
aici, în Dumnezeu, / parcă m-aş încălzi lângă dangătele înserate / ale unei
inimi de iepure sălbatic / scriu pentru a deveni eu însumi / geometru al unui
cerc care îşi măreşte circumferinţa / în mine însumi, aidoma cercurilor vârstei
/ în trunchiul arborelui. (…) sunt iederă franţuzească urcând încet, / şi atât
de sigur pe piatra funerară, / pe faldurile îngerului de marmură încrâncenată
(…)”.
Cele mai multe texte
se aşază lesne, prin urmare, într-un gothic revendicat deschis, unde „înţelesul
/ luminează ca o lanternă inversă” (Tribulaţii
II), iar „prietenul deschide gura, şi, pământ, şi numai pământ, / pătrunde pe
masa din bucătărie din gura lui deschisă. / gesturile mele sunt pământ şi
atingere sfărâmicioasă. / (…)// deodată pământ limpede mi se prelinge din
urechi / şi nu mai stau mult, îmi încalţ pantofii care, halucinant / sunt la
rândul lor, şi ei umpluţi cu pământ.” (Lumea
din care fumegăm – un excelent poem al degradării lumii contemporane, al
fantasmelor care acaparează realitatea şi o transformă în neant.)
Un neoromantism
viguros străbate toată cartea lui Raul Bribete. Nu se poate cita îndeajuns
pentru a releva soliditatea construcţiei poetice şi siguranţa cu care obligă
cititorul să iasă din comoditate şi să se exploreze. Iată (fragmente din)
poemul Darul, dedicat unei intimităţi
definindu-se într-un transcendent asumat iniţiatic: „Atingere oarbă. (…)/
atingere a sării de aur cu trupul / marelui turbion de cuvinte // ax al lumii
mă simt /(...)/ inima mea arsă cântă ca o corabie otrăvită; /(…)/ Lumi mor şi
iau naştere. / în faţa şemineului ne închipuim / tot felul de animale rare /
cărbuni aprinşi, acum, / primesc forme de jderi lunecând, / pe rând, unul în
pieile celuilalt / într-o întotdeauna amăgitoare formă / care se destramă
îndată // (…) // Pipăi lumina cu gândul, / burează lumina aurie, / căldura ei
pe pământ; / în sufletele copiilor, / mirosul fotografiilor de familie / au
primit izul vechimii. / e ceva princiar în felul în care murim / risipindu-ne,
redefinindu-ne.” Dacă Blestemul sună
atât de borgesian („Ca şi cum ai fi blestemat / Să citeşti dintr-o carte / Ale
cărei pagini sporesc / La nesfârşit”), poemul Azi e doldora de nostalgia pierderii trecutului şi a
imposibilităţii câştigării unui viitor oarecare („am străbătut u drum / atât de
lung, // încât nu-mi mai amintesc / de unde vin / e ca şi când m-aş ajunge din
urmă / alergând pe suprafaţa / unei mingi vărgate / sau mărgea uriaşă / de
sticlă colorată”).
Egoul este stăpânul
absolut, în poezia lui Raul Bribete, egoul nestăpânit, desfăcut şi refăcut
continuu, într-o combinaţie de austeritate şi fervoare, ca în excelentul text
intitulat Sunt eu până la capăt deşi nu
ştiu / dacă sunt până la capăt eu, care începe astfel: „Cobor din mine ca
dintr-un tren de lux. Niciodată, dar niciodată, / simt că nu am fost până la
capăt Raul Bribete, adică de ce / mai continui să scriu, poate dintr-o
imperioasă necesitate / de a fi când nu sunt, poate dintr-o apatică speranţă în
mai bine.” Şi undeva, mai departe: „grija cu care mor aduce cu grija pentru
detaliu a picturilor flamande”. Poetul nivelează un munte cu tăvălugul pentru
a-l re-constitui şi a şi-l apropria; în concepţia lui, poetul nu are nimic de
dăruit, numai pe sine, aproape ca o autopsie, ca o expunere largă a structurilor
sufletului. El este Făuritorul, „eu, Raul Bribete, am hotărât să ridic în
spinare / această colină, s-o aduc la nivelul mării cu tăvălugul cuvintelor
mele. / Io, Raul Bribete, am hotărât.”
Raul Bribete
susţine, şi de această dată, cu poezia sa, direcţia plină de consistenţă a
liricii româneşti contemporane, dedicată temelor mari existenţiale, rezistente
la mode şi experimente lipsite de substanţă, fără a pierde, din vedere, vreodată,
evitarea contingentului, a circumstanţialului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu