Miruna Mureşanu – Lumina mântuitoare

Tăcerea şi Cuvântul sunt marca poeziei semnate Miruna Mureşanu. Adică singularul şi nu pluralul, nu prea-multul, nu aglomerarea, nu mulţimea, nu discusivul. Poetă pentru care scrisul este abia rezultatul unei stări de graţie şi de reflecţie asupra fiinţei interioare şi nu povestea detaliată a acestora, este o stare de graţie intimă şi nu manifestare exterioară de comunicare retorică, Miruna Mureşan se prezintă editorial cam la un deceniu. Primul volum de versuri i-a apărut în 1994 (Secunde desfrunzite), primit ca „o certitudine aşteptată” (Paul Dugneanu), al doilea în 2002 (Vinovăţia memoriei), „un univers crepuscular, cu lumini spectrale, cu forme instabile, destrămate sau spulberate” (Sultana Craia), cel de-al treilea în 2012 (Lumina mântuitoare), o confirmare a modernismului de sorginte existenţialistă care a susţinut dintotdeauna demersul ei poetic.

Pe linia expresionismului blagian, cu o ontologie a misterului asemănătoare („căutând tot mai în urmă un înţeles ascuns // înmuguream târziu în ritmul altei toamne”), dar cu o viziune plătind tribut mai degrabă direcţiei Kierkegaard-Kafka-Sartre-Camus, poezia Mirunei Mureşanu este contemplaţie lucidă, detaşată, neangajată, care ascunde discret suferinţa vinovăţiei inevitabile, originare a fiinţei. Metafizica poetei se sprijină pe conştiinţa eşecului fundamental al proiectului uman, în lipsa aproprierii esenţei divine, pe constatarea tragismului rupturii de absolut şi cantonării în relativ, într-un univers volatil, în perpetuă degradare.

Imaginarul acestei poezii pare a ţine de oximoronul obişnuit la autorii optzecişti, de la care autoarea s-ar putea revendica lesne. „Văzduhul cu pereţi de miere aspră”, „timpul ce-mi fura/ mereu din clipă”, „mirabil ţipăt al morţii înspre viaţă”, extrase din poemul liminar, lacrima Bucuriei I, sunt exemple de luxurianţă a peisajului interior, chiar dacă perisabil: „de-o veşnicie repetam căderea”. Concretul este abstras repede de abstract, de reflectarea în oglinda interioară, care îl înlocuieşte cu masca sa de sens friabil: „cu palmele întruna îngropam subţire / tot mai absentă luna sub muntele ce / deschidea-napoi o uşă acolo unde aştepta cu / fiinţa colţuroasă cum un abis copilăria (subl. mea, FD)” (lacrima Bucuriei II). Imaginile, mai peste tot, în acest al treilea volum, sunt de o stranie frumuseţe, dar nu se poate cita aici pe cât am voi, aşadar: „eu mă temeam că văzul lor e mai puţin / şi mai neclar capcană pentru fluturii / care-şi lăsau încet pe lucruri umbra / şi repetând-o ca pe o stranie dantelărie // ieşeam câteodată pe ascuns să văd / cum totul devenea de departe o fugă a / umbrelor noastre zidite-ntre nouri în / fărâme albastre neştiute de rugă” (lacrima Bucuriei II).

Reverberantă este, în continuare, „prezenţa foşnitoare a morţii”. Poemele din corpul volumlui, al căror titlu este şi primul vers, sunt portrete ale unor peisaje interioare detaliate amănunţit şi sintetic şi curg alene pe linia subţire dintre avânt şi cădere. Prezenţa lui Dumnezeu face ca atmosfera de psalm şi de calm să primeze, chiar dacă El aparţine de o dimensiune inaccesibilă: „Dumnezeu desena o lume în ochiul lui bun şi cuminte”; „Dumnezeu calcă încet pe pietre de lumină căutându-ne // trecând de poartă El vede pe ziduri doar umbrele noastre / îmbrăţişate târziu de vântul tristeţii violet arămiu”; „încercam să-l simt pe Dumnezeu în forma abruptă a unei pietre”; „atunci când lumina coboară din ochiul Tatălui bun şi cuminte / de-o iarnă dureros de albă îmi aduc poate aminte”; „noi două jumătăţi alunecând // în singura lui Dumnezeu durată”; „atunci o rugăciune ne strânge laolaltă / să ne deschidă spre Dumnezeu o poartă”; etc. Dar căderea este şi ea imagine însoţitoare / înlocuitoare a expierii inevitabile: „cad uneori în mine şi-mi pierd urma / scriu poezii precum ploile toamnei târzii / de parcă mi-ar bate-n tâmplă se-ntâmplă / să pot înflori pe-un creştet sălbatic de pietre-ntr-o zi”. Rima (uneori interioară) nu face decât să sublinieze tragicul, prin atmosfera de rugă-plângere pe care o creează.

Lumina mântuitoare ar putea sugera calea de salvare din existenţa tragică în absurdul lumii, dar, împreună cu Miruna Mureşanu, am serioase îndoieli: „pe umerii luminii înserăm târziu / gustând din carnea-nfiorată a unui ţărm / cu umbre lungi şi arămii de miere / şi despărţim încet în verzi silabe Bucuria / când veşnicia muntelui îndepărtat / ne ţine-n palme visul fără să-l dezlege”.