Camelia Florescu – Nu-s o fată ca oricare

 

Derutant titlu ales de poeta cu nume parcă pre-destinat poeziei florale, luminoase, sentimentale adesea, pătimaşe de cele mai multe ori, angajante mai peste tot, în această carte prefaţată generos de Alex. Ştefănescu. Camelia Florescu ştie bine ce face şi face cu dezinvoltură, se afirmă ca personalitate solară, distinctă, puternică, diferită de o presupusă masă gregară, hrănindu-şi talentul la izvoare clasice bogate şi semnificative, exploatându-şi cu exuberanţă evidenta agilitate naturală pur coşbuciană de a rima şi ritma în prozodii acaparante muzical, chiar metaforizând excedentar cu dezinvoltură, veştejind viguros banalul rutinard. Ea vede poezia ca pe un spectacol al lumii, ceea ce conduce la o seninătate accentuată a mesajului – toate poemele au un mesaj, nimic nu este întâmplător, desfăşurarea este evident larg tematică – şi evidenţiază invitaţia deschisă la implicare directă a cititorului, la hemolexie, ca să uzez de un termen revitalizat de Christian Crăciun într-o excelentă apariţie editorială recentă. Hai să privim/citim împreună lumea din toate unghiurile posibile, pare a spune în subsidiarul cuvintelor bine potrivite: hai să iubim lumea aşa cum este şi să ne umplem de frumuseţea ei!

Prima secţiune, Anotimpuri, lasă să se desfăşoare încântarea fiinţei în faţa metamorfozelor naturii: „Din sălbăticia de magnolii roată/ Tremură sub visul ierbii în aval/ primăvara asta, aiurită toată,/ ce îmbracă tainic merii de pe deal” (p. 13), în clar lirism coşbucian: „Se-aude a clopot, se-aude a vară/ Se sparg de ulucă zăpezi din găoace/ Se-aude a mugur, se-aude pe-afară/ Cum iarna, cuminte, spre munte se-ntoarce” (p. 15), „De unde să-ndur/ tot stropul de brumă,/ ce-adoarme în mirişti/ De tâmple sub humă?” ( p. 18) ori dinspre erosul labişian: „Trupul ardea ca un snop de bujori/ Se ridicau ceţuri dinspre pământ/ Scări fără trepte ţesute din sfori/ Mai aminteau plânsul iernii plecând// Albul zăpezii urcase în pruni/ Verdele crud ne-mbăta pe-amândoi/ ochii spărgeau călimara, nebuni,/ Şi ne trădau ca-ntr-un veşnic război” (p. 16). Sunt pagini în care observatorul se încântă de ceea ce vede şi de ceea ce spiritul său trăieşte deplin, transferă în cuvinte potrivite, în emoţie pură. Exuberanţa dansantă se lasă să zburde liber, cum se cuvine bucuriei de a trăi, scrierii cu sine, cum ar spune Nichita Stănescu, chiar şi atunci când îndoiala îşi face loc, într-un remarcabil poem de la pag. 21:  „Mă ridic peste gări prăbuşite-n beţii/ Mă ucide un gând cum că n-ai să mai vii/ Şi gândesc la biserici cât dorul din noi/ Acatiste să scriu, să te-aduc înapoi// […]// Toată spaima din noi, toată patima grea/ Ne coboară pe rând, ne măsoară şi ea/ Suntem cai rătăcind în galop, fără drum,/ Ochiul toamnei ne bea din ulcioare de scrum” (Beţia toamnei din noi).

Secţiune a doua, Rădăcini, este dedicată familiei, poeziile au şi o componentă etică, pe lângă aceea inerent reflexivă: „Bătrânii mei se mai întorc spre seară/ Sub uliţi troienite de nămeţi/ Cu ochiul plâns şi gerul în pomeţi/ Bătrânii mei mai ies pe ulicioară,// S-asculte vreun lătrat târziu de câine/ Să vânture oftaturi către moară/ Unde-şi vărsau tot focu’ odinioară/ Bătrânii mei torc grâul pentru pâine// […]” (p. 30). Întâlnim acelaşi potrivit ton elegiac labişian, care se pare că îi stă bine Cameliei Florescu, amintindu-ne, totuşi, şi de poeţi contemporani ai sărbăto(ri)rii omului şi pământului, precum Ştefan Mitroi ori Emilian Marcu.

Secţiunea treia, Zona confuză a dragostei, oferă o imagine puţin diferită a autoarei, o vedem pe alocuri şi eliberată de constrângerea prozodică şi constatăm că se descurcă foarte bine şi aici, unde e mult mai greu, pentru că nu mai ai muzica(litatea) să te ajute. Desigur, nu face exces de vers liber, dar unde încearcă îi reuşeşte pe deplin. Poate că erosul este „de vină”, el nu permite mereu cătuşele: „parcă/ urcam în floare,/ despletită spre cuiburi de miere/ parcă/ erai în dreapta mea ca atunci la început,/ arcuit de dorinţă/ şi pot să jur/ că era ceasul acela din noapte/ când luna plângea rotundă/ tânguindu-se/ ca nişte clopote de biserică/ bătrâne şi răguşite.” (p. 40). Expresia metaforică relevantă iese mai des la rampă, „timpul se răsuceşte ca-ntr-un film mut”, „Imposibila nuntă, imposibilul zar/ Răstignit peste mese îmbrăcate-n satin/ Zar jucat, rupt în gură sau pierdut la cântar/ Timp ce nu se întoarce, mici uitaţi de destin”, „Dorinţe-mbibate cu vinuri de cramă/ şi turme de goi, enigmatici iubiţi/ La ceas potrivit să dezlege vreo dramă/ S-adulmece sângele celor grăbiţi”, şi nu este deloc rău să auzim şi frumoase ecouri de Geo Dumitrescu.

Celelalte două secţiuni, Serpentine şi Nelocuită, o continuă pe cea precedentă, adâncind impresia scrierii cu sine şi partea de reflexivitate, de judecată asupra rosturilor existenţei umane, asupra vieţii cotidiene. O poezie mai accentuat de atitudine, de implicare, dar în aceeaşi atmosferă călduroasă, elegiacă, uneori cu accente ironice: „Visele noastre deşirate/ ca nişte pietre/ care vor să fie drum,/ ca nişte lumânări/ care vor să fie lumină/ ca nişte atrii/ care vor să fie inimă/ […]” (p. 76), „Mărşăluim cuminţi/ ca nişte trişti roboţi/ ai unui prezent înfricoşător/ murdar ca dumicatul copiilor străzii” (p. 78), „Se ridică pe vârfuri/ conştiinţa,/ Să vadă dacă au plecat/ afurisitele alea de remuşcări/ de la poarte sufletului” (p. 92).

Dacă autoarea nu-i o fată ca oricare, nici cartea aceasta a ei nu-i o carte ca oricare, îşi merită soarta de a fi citită şi răscitită, spre a ne îmbogăţi şi a ne augmenta inteligenţa emoţională (Improving Emotional Intelligence). Efectele nu pot fi decât benefice, ne vor îndemna să ne întoarcem tot mai mult spre noi înşine, să ne înfrumuseţăm cu şi din aceste minunate izvoare de miraculos.

Ioan Mateiciuc – anchilopoetica

 

Există cărţi de citit pur şi simplu şi cărţi de admirat, cărţi din care te încarci cu bucurie, cu emoţie luminoasă, cu speranţă şi vis şi cărţi pe care le iubeşti tocmai pentru că îţi induc îndoieli, îţi pun întrebări şi nu îţi oferă răspunsuri, te răscolesc şi te neliniştesc, cărţi care nu sunt doar colecţie de texte frumoase şi interesante, ci sunt şi obiecte de admirat şi de studiat pe îndelete. O astfel de carte-obiect se arată a fi realizarea propusă de Ioan Mateiciuc şi numită epustuflant şi incitant anchilopoetica (editura Alexandria Publishing House, Suceava, 2020). Este o carte de poezie şi de grafică (autor: Ioniţă Benea) bine acordată cu mesajul incomod şi adesea aparent încifrat al textelor. Raportul dintre semantica şi ectosemantica volumului este bine augmentat în favoarea celei de-a doua componente, deliberat pusă în operă ca provocare vizuală şi nu numai. Se arată a fi derutantă prin aparenţă veristă (prefaţa, o lectură îndrăgostită, subliniază asta!), dar voit stridentă ca alcătuire distopică, de un încântător suprarealism filtrat de o filieră optzecistă – de aici şi sonorităţile provocator eliptice, neredundante amintind de Ion Stratan ori Traian T. Coşovei. Experimentul reuşeşte deplin, reluarea mijloacelor liricii acestor importanţi înnoitori ai esteticii liricului, ai limbajului poetic (şi ei hrănindu-se abundent din moştenirea harului şaizecist, cu adaosuri din resursele strălucite ale avangardelor inter- şi post-belice, y compris mişcarea americană beatnicilor et alii) ne apare deja nu doar necesară, ci şi deosebit de utilă, după „eşecul” mirobolant al douămiiştilor – ca să nu ratăm nicio generaţie semnificativă din poezia românească a ultimei sute de ani, accesibilă autorului.

Ioan Mateiciuc scrie aici un singur poem, ca un puzzle, cu fragmente deliberat informe separate de triplete asterisc, un lung lamento despre o lume în descompunere („trebuie să ai în tine încă haos, spre-a da născare unei stele dansatoare”, zice Nietzsche, şi autorul de faţă aduce argumente cu asupra de măsură), în care erosul însuşi (nu există poezie lipsită de eros!) este al decadenţei, al deriziunii, iar vibraţia permanentă e un tremur (nicidecum cutremur!) care se desfăşoară înlăutrul unei staze perpetue. Atmosfera este tot timpul tensionată, nu există momente de odihnă, de lumină, de pace, poate numai spaţiile albe ar evada oarecum, nicicum desenele care rimează şi ritmează mesajul subliminal dur, dureros, rană deschisă în care autorul învârte necontenit spada neliniştii. (Cum editorul ne avertizează că „această carte este protejată prin copyright” şi „reproducerea integrală sau parţială… se pedepsesc penal şi/ sau civil”, nu voi cita vreun text din carte, iar dacă vreun cuvânt va fi identic unuia aflat acolo, avertizez că este pură coincidenţă şi fără vreo intenţie de încălcare a legii.) Subiecţii tramei sunt într-o continuă/perpetuă prăbuşire, nimic salvator nu a rămas din shakespeariana „Salad Days”, poate numai dedicaţia de pe pagina cinci. Elementele naturale ale intemperiilor tot revin (pp. 13, 20, 23, 26, 51) în diverse forme şi formule şi subliniază încremenirea în nemişcare şi tăcere, aparenţa de sunet este numai ecou al unei închipuiri vag colorate, precum în texte urmuziene (pp. 13, 14) unde seismele surdinei iraţionalului domnesc netulburate şi „blânda demenţă” se face regulă şi se conjugă cu evenimente tipice, precum nunţi ashkenaze ori răstigniri christice actualizate doar tehnologic. Descrierea unei locuinţe lipsite de încărcătura dată de locuire, de adăstare fie şi temporară, enumerarea elementelor decorative şi posibilelor gânduri/vise, este relevantă (p. 26) pentru înstrăinarea perechii amoroase (?) nu numai de lumea înconjurătoare, ci şi de sine, fiecare de celălalt şi fiecare de el însuşi. Acelaşi efect straniu îl are prezenţa abundentă a elementelor anatomice în activitate ori espectativă, mai cu seamă lipsită de efectele fireşti, dar încărcate parazitar cu sensuri spirituale din zona întunecată a conştiinţei, ori alcătuite din materiale străine şi aglomerate în spaţii ciudate, cu efecte dintre cele mai absurde (pp. 27, 29, 31, 35, 45). Însuşi Creatorul este trimis către zone ale conflictelor, ale absenţei şi ale extincţiei (p. 33), procesiunile sunt ale celor slabi şi abandonaţi de soartă (p. 42). Atmosfera este kafkiană în cel mai curat sens, în faţa legii, rătăcind prin cotloanele sumbrelor castele, clipe ale îndoielii de dinaintea căderii de pe pod a lui Georg Bendemann, din „Das Urteil” etc.

Tehnologia zilei şi limbajul aferent strecurat, totuşi, cu destulă parcimonie, din fericire, fac să crească incidenţa alienării, rarele referinţe livreşti de asemenea. Corpurile umane devin treptat din materii nevii (pp. 46, 49) şi sunt robite de ceremonii funambuleşti, bizareria se întinde tot mai acaparatoare asupra întregului. Poemul final (p. 59) adaugă o posibilă decodificare a celor citite până aici: nimic altceva nu v-am povestit decât ceea ce vedeţi în fiecare clipă în jurul vostru şi nu pricepeţi de ce vine şi de unde, ce se cuvine să facem ca să nu fim alungaţi atât de departe de noi. S-a vorbit/scris despre un anume postumanism asumat de Ioan Mateiciuc în creaţia sa poetică, dar impresia mea solidă este că fundamental este de un umanism profund şi foarte activ, cu accente evident neoromantice hrănite estetic abundent cu un suprarealism dintre cele mai subtile stilistic. Se poate citi cu folos şi dintr-o perspectivă zarathustriană, dar aş lăsa locul şi pentru alţi comentatori. El deschide un drum plin de obstacole şi de surprize, ale cărui decoruri şi decoraţiuni urmează a le dezvălui treptat, fie el fie cei asemenea lui. Despre asta vom mai auzi, cu siguranţă.

Violeta Anciu – migraţia inocenţei

 

O copertă roz bombon cu petale roz bombon (design: Mihai-Vlad Guţă) ne oferă Violeta Anciu odată cu paginile volumului migraţia inocenţei, editura Tribuna, Cluj-Napoca, f.a. Derutantă propunere, pentru că descoperim înăuntru poeme de dragoste „în carne şi oase”, puternice, directe, despre sentimentul acut al pierderii iremediabile a inocenţei şi nu despre migraţia ei spre nişte zări mai senine, poate, de ce nu?, ale memoriei. Personajul de faţă, într-un presupus dialog cu un partener/cititor şi mai cu seamă cu sine – de fapt, un dublu care joacă roluri diverse –, recunoaşte: „mă urmăreşte o alienare pentru care/ nu m-am pregătit de-ajuns” (p.13). Adevărul este, o ştim cu toţii, pentru alienare nu suntem niciodată pregătiţi! Chiar cum spune poeta: „râdem mult, râdem până uităm/ că zilnic purtăm pe umeri/ un sufleor miop cu umor negru” (p. 15). Ceea ce conduce lesne la ideea că rolul nostru în lume este mai cu seamă o improvizaţie. Dacă avem carne şi oase („îţi simt foamea cum taie carnea/ şi pătrunde în oase.// dacă ar străpunge dincolo de ele/ ar sfâşia şi consuma şi măcina tot// ajungând înapoi la tine/ ca o creatură veşnic flămândă/ tăvălindu-ţi-se la picioare/ […]” – p. 11) şi „cineva muşcă / bucăţi din trupul meu// iar ei se bucură/ aplaudă şi se înfruptă/dintr-o carne fragedă/ în care eu putrezesc liniştită” (p. 10), este firesc, pentru o copilă din foc (p. 14), să treacă /să improvizeze/ mai departe: „singură ai învăţat/ să muşti din jar/ ca dintr-o felie de cozonac/ să-ţi modelezi din cioburi şi jar/ un trup care să-ţi servească/ măcar cât de cât”. Balansul între existenţa ficţională în dorinţă/împlinire şi deşertăciunea adăstării în real, prăpastia pe care trebuie să o traverseze continuu fiinţa spre a se înţelege şi a se împlini sunt admirabil cuprinse în cuvinte: „ne facem de cap/ într-un scenariu prestabilit/ ni se pare complex/ cum ne închinăm nebunilor/ care mint cel  mai bine” (p. 15) ori „ştim prea puţin/ şi spunem prea mult/ ne minţim aşa ne place” (p. 20) când „gălăgia lumii te striveşte sub tălpi” (p. 24).

Şi totuşi, eroticul este piatra unghiulară a acestei poezii, cum este, de fapt, a poeziei în general, el traversează ca un fir roşu coloana vertebrală a cărţii, e măduva re-generatoare (v. poemul întoarcere spre sine, p. 37), şi caută o ieşire posibilă din indecizia cotidianului: „păşeşti pe trupul meu cum ai păşi pe apă/ îmi păstrezi pielea curată şi netedă ca să/ ţină laolaltă un haos mic pe care-l creşti/ cu grijă în intimitatea toracelui meu/ mi-aş dori să te iubesc cu disperare cu sânge/ pe buze să-ţi sorb ultima gură de aer când/ te sărut iar tu să mă laşi pentru că vrei/ să vezi ce gust are o libertate neînchipuită.” (un haos mic, p. 22). Nu te aştepta să vezi erosul deodată strălucind peste tot, venind în faţă să te orbească, întrucât ţi se spune că „dragostea mea nu cunoaşte// ia forme fragile se ascunde/ opreşte respiraţia fără să vrea// îmbrăţişează sufletul/ înfloreşte în întuneric/ şi împarte liniştea în catrene.// dragostea mea ţine în viaţă/ un om care mă trăieşte.” (simbioză, p. 29). Explicaţia ar fi că poţi doar „să te cunoşti prin celălalt/ când te vei fi îndepărtat de lume/ la limita suportabilului şi înapoi/ o amorţire perpetuă lăsată la înflorit” (p. 31). În această relaţie amoroasă, prezenţa permanentă a dublului trimite inevitabil spre Freud – „dublul nu încorporează doar conţinutul respins de instanţa critică a eului, ci, de asemenea, toate posibilităţile nerealizate ale vieţii noastre, la care imaginaţia nu vrea să renunţe” –, aspect foarte explicit de-a lungul întregii poetici a volumului, care este, tot freudian, o evidentă negare a realităţii biologice a morţii, dar trimite şi către zicerea mai nouă, aproape identică, a filozofului marxist de orientare hegeliană, contemporanul nostru Slavoj Žižek: „Am putea spune că dublul mă întrupează pe mine însumi, dar fără dimensiunea castrată a Eului meu.” Cum ar fi în această despărţire în silabe (p. 38): „un străin adoarme/ pe pântecul meu/ visează şi/ nu ştie că-i sorb/ în somn/ o durere scursă-n/ colţul buzelor/ îi şterg fruntea/ de coşmaruri/ şi alerg oarbă/ odată cu el spre/ o iertare de orice/ nu ştie încă// […]”. De fapt, ştim că totul pleacă de la romantism şi post-romantism – Edgar Allan Poe, Dostoievski et alii –, ceea ce azi am numi destrucţia principiului identităţii – „eu nu sunt eu”, trecut, estetic, şi prin celebrul „ceci n’est pas une pipe” al lui Magritte ori sartrianul la fel de cunoscut „l'enfer, c'est les autres” şi multe altele asemenea. Constructul identitar este, aşadar, pus în chestie, în poezia Violetei Anciu: „când ai crezut ultima dată în tine?/ când ai crezut în Dumnezeu sau/ frumuseţe sau altceva în afară de tine?// când te priveşti în oglindă/ eşti întru totul prezent?// spune-mi// te-ai gândit să te trezeşti vreodată?” (alegorie, p. 21).

Se poate observa că arhitectura poemelor nu este ofertantă unei lecturi lejere, de plăcere, ea cere implicare a cititorului, autoanaliză comparativă şi mai mult chiar, completarea cu ceva din sine a tăcerilor, a spaţiilor de odihnă. Numai după ce „locuieşti împreună” cu personajul poţi pătrunde dincolo de expresia simplă şi, adesea, eliptică. Numai aşa poţi răspunde la îndemnul „primeşte bucăţi din mine/ ca pe o împărtăşanie zilnică/ […]/ cunoaşte-te ia-ţi datoria şi umblă// […] (decret, p. 39). Este exploatată din plin imaginea anatomică, cu subtext evident de sorginte spirituală: „[…]// ţi-aş mângâia măruntaiele/ le-aş ordona alfabetic/ aş fi uimită de felul/ cum s-ar împleti şi/ ar creşte în jurul meu/ […]” (inserţie, p. 45). Sinele ca hrană (ceea ce aminteşte de Isarlîcul barbian: „Sfânt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el…”) accentuează semnificaţia dublului ca posibilă salvare a identităţii din rutina cotidiană: „la o masă goală/ un dumnezeu aşază/ pe categorii şi forme/ obiceiuri de unică folosinţă/ alţii le consumă/ sub o lumină galbenă/ sorb absenţi dintr-un/ pahar gol/ aşteptându-şi rândul” (de căutat, p. 55).

 Concluzia nu este deloc dintre acelea ce pot fi socotite optimiste, o (ipo)stază (p. 57) – a se vedea trimiterea către ambiguitate a titlului! – evidenţiază cu asupra de măsură situaţia fără de ieşire: „cel mai intim act al devenirii/ e supunerea ca formă de abandonare/ a sinelui”, cum se face şi mai încolo (p. 59): „ne consumăm unii pe alţii/ şi mergem mai departe”. Cartea cu coperte roz bombon nu este decât carne, oase şi sânge înăuntru, este suferinţă şi absenţă a speranţei, într-o lume în care haosul, mic sau mare, este atotstăpânitor. Violeta Anciu, cu măiestria-i recunoscută şi altădată, ne oferă un excurs poetic existenţial convingător, acaparant chiar, pentru că ne obligă la o coborâre poate relevantă în propriul nostru abis.

Mihaela Oancea – Praguri

 

O călătorie plină de surprize şi de profundă emoţie ne oferă cartea Praguri, de Mihaela Oancea, apărută în urma unui concurs de manuscrise al Editurii Universitare din Bucureşti.

 Delicateţe şi candoare vs. rană şi suferinţă – din trei perspective oarecum explicitate într-o Notă asupra cărţii de a cărei utilitate m-aş cam îndoi – îmi pare a semăna unei măsuri de prevenire referitoare la interogaţia „oare ce-a vrut să spună poetul?”. Dar, ca promotor al rubricii Poemul comentat [de autorul său] din revista Urmuz, tind să trec cu generozitate peste acest artificiu, mai cu seamă că autoarea are „antecedente”, vezi notele de subsol din volumul Într-un timp fără maluri, din 2017.

Volumul de faţă are trei secţiuni, care se vor diferite tematic, dar care sunt bine şi unitar tratate de o poetă matură, inteligentă, cultivată, sigură pe uneltele sale, în preajma unui ermetism bine dozat, agrementat cu incursiuni suprarealiste. Mecanismul este dezvăluit, poate fără de voie, chiar de la început (p. 11): „cuvintele// […] iubesc cu sălbăticie/ iau forma a ceea ce îndrăgesc/ refuzând să divorţeze de butaforia/ în care nimeni nu rămâne orfan”. Este viziunea Isabellei, personajul primului ciclu de poeme, însă cine să fie Isabelle dacă nu una dintre măştile purtate de poetă?

Intrată în rol, într-un discurs îndrăgostit, continuă să se dezvăluie, cu spaimele iscate de haosul urban (creşteri şi surpări, p. 13): „în rochia cloş de mătase albă/ Isabelle coboară scările/ ca o mireasă leneşă ce ştie/ că nu se va mai întoarce”, în timp ce „două abisuri stau faţă în faţă/ ca nişte obiecte uzate” (efect de acuarelă, p. 18) şi „priveşte luna în convalescenţă/ - o statuie de ceară/ într-un Grevin prăfuit, / o lumânare aprinsă la ceasul morţii/ o lumânare de a cărei căldură nu te poţi bucura” (remember, p. 21). Periplul într-o lume a deşertăciunii, a ratării perpetue, continuă netulburat, chiar insistent, cu destule referinţe livreşti, ca să aflăm, de exemplu, „despre firea malignă/ a naturii umane/ şi cât de mică poate fi distanţa/ de la disecţie la vivisecţie”, cu trimitere evidentă la drama Elsei prin pierderea lui Lohengrin – „în neguri sublunare/ neştiută/ lebăda lui Lohengrin/ se stinge încet” (lebăda lui Lohengrin, p. 22) – şi, în lipsa călăuzei, absenţa unei posibile întoarceri a iubitului. „Ferestrele unei comunicări ratate” sunt larg deschise şi dezvăluie viziunile Isabellei, care „vede/ cum şurubul care ţine totul laolaltă/ începe a se desface// nimeni nu poate spune/ ce fel de strigăt va desena luna/ în următoarele nopţi” (culori, p. 27), realul se dizolvă, „respiraţia nopţii calde trage/ a mâl// pe podeaua de lemn/ cineva scapă o minge de bowling” (coşmar, p. 28), şi chiar dacă „Isabelle caută în praful ultimei prăbuşiri/ o dinamică a lucrurilor// […]// orice ar face/ se simte ca un prunc/ expulzat într-o realitate distopică -// Isabelle continuă cu mişcări domoale/ a decupa ferestrele/ unei comunicări ratate” (mărturie despre mărginirea fiinţei, p. 31). Butaforia cuvintelor pare a fi un fel de salvare, împreună cu „armonicele sacre ale lui Vivaldi” ori „ceaiul cu aromă de lămâie şi cuişoare// […] când greierii îşi fac apariţia/ deja orice grijă pare confiscată/ pentru eternitate” (întoarcere spre sine, p. 39), iar „îndrăgostiţii/ se îmbrăţişează pe bulevardul Voltaire/ convinşi/ că vor avea mereu la picioare/ Parisul” (sincronism, p. 41). Dacă ciclul se încheie cu somnul viu („Isabelle prinde imaginile cu bolduri/ le colecţionează”), pare că les jeux sont faits, masca a fost de folos, concluzia este clară: numai întoarcerea spre sine aduce beneficiul păcii interioare.

(Interesant ar fi de citit această parte a volumului în paralel cu o apariţie editorială americană tot din 2021, No Ruined Stone, de Shara McCallum, mulatră de origine jamaicană, având ca personaj tot o Isabella, care mărturiseşte că „Isabella nu sunt eu. Ea este o ficţiune. Dar Isabella este construită parţial din experienţele mele. Am evocat aici din viaţa mea emoţională, atrăgându-mi din depozitul cu nenumărate momente în care am simţit anxietate şi tristeţe legat de modul în care mă văd faţă de modul în care sunt văzută”.)

Partea a doua se desparte, aparent, de singurătatea (şi singularitatea, într-un final) Isabellei şi ne propune un dialog cu Cealaltă, cu Însoţitoarea şi, pe alocuri, înlocuitoarea, când deviem treptat în monolog despre rătăcire, alienare, pierdere. Ne aflăm pe o scară, într-o situaţie precum cea a pisicii lui Schrödinger, adică nu se ştie precis dacă şi cine urcă sau coboară – vezi aceleaşi scări, p. 56: „cine e cu adevărat bolnav – m-ai întrebat –/ cel ce dă frâu liber durerii sau cel care/ o stăpâneşte?” Starea de ambiguitate – „o încetineală/ urmată de o amorţeală” – domină, nimic nu e sigur, mereu există cel puţin două stări/situaţii posibile: „sistole şi diastole/ semnificatul şi semnificantul lui Saussure/ condensări şi disipări/ sfere şi cuburi/ scări şi povârnişuri” (cântec, p. 60). Fascinaţia ne atrage într-o lume a iluziei, unde „spaima mă studiază ca pe o insectă/ rostogolită de la est la vest” şi dezvăluie „că moartea nu-i decât un dezechilibru/ accidental/ un copil cu flori de cireş în mâini şi o cicadă pe buze” (cicade şi flori de cireş, p. 63). Prezenţa copilului şi trimiterea deloc întâmplătoare la cicade (insecte care apar primăvara pentru doar câteva săptămâni, năpârlesc, cântă asurzitor, zboară, se reproduc, iar apoi mor, iar generaţia următoare apare abia după şaptesprezece ani) justifică „aventura” însoţitoarei/înlocuitoarei – „navighez prin realităţile posibile/ cu pupilele dilatate de oboseală/ […]// alerg spre încăperi ce nu mai există/ în timp ce glasuri/arome/zâmbete se risipesc/ ca piesele unui puzzle// […] prin lanul de floarea-soarelui/ copilul trece şi cântă” (intermezzo, p. 66)  –, cu privirea întoarsă spre un trecut în care „uneori ninsoarea vine în plină vară/ iar în urmă rămâne un copil/ ce împleteşte părul lung/ din ce în ce mai lung/ al mamei” (doar iarba stăpâneşte veşnicia, p. 70). Se poate spune că totul culminează cu /sau conduce la/ poemul călătoria ( p. 71), povestea-vis a întâlnirii copilei care „se rătăcise” cu „o bătrână lângă care a mers mult/ mult timp şi care spunea că o cunoaşte”. Sensul acelei stări de a-fi-împreună-despărţiţi este subliniat mai departe – „pe celălalt nici nu-l vedem. se confundă/ cu decorul. dacă l-am înţelege/ am ajunge la sine şi n-ar mai vorbi despre noi/ pustiul// […]// suntem păsări în declin/ străine de lume şi de sine/ păsări ce îşi ard penele sătule de zbor întrerupt/ păsări ce se afundă în golul ceasului sau/ în rugina unui zâmbet uitat pe o alee/ demult// pe celălalt îl poţi înţelege/ doar cu sufletul.” (pe celălalt, p. 78); poate părea neuzual ca moartea să fie descrisă astfel: „atenţi al eroarea celuilalt nu la lumina din el/ nu observau cum bezna li se strecura în artere/ dintr-un perfuzor mânuit de cea cu şal/ roşu.” (cea cu şal de bumbac roşu, p 79), dar în lumea iluziei orice este posibil şi orice are semnificaţia trecerii pragurilor, în ambele sensuri.

Suferinţa spre care ne trimite ultima parte a cărţii – carcera – este bine sublimată poetic, emoţia se strecoară lesne şi nu este surprinzător dacă lacrima stă să apară fără a putea fi evitată. Poeta dă şi aici măsura talentului şi priceperii de a crea text convingător, rafinat, revelator, chiar fascinant – „cei din vagoane aveau ochii liniştiţi/ injectaţi cu 21 de grame de singurătate” (p. 87).

Cu Praguri, Mihaela Oancea mai urcă o treaptă spre împlinirea deplină la care aspiră pe bună dreptate, precum ar face orice creator serios şi dedicat de Poezie.

carmen secere – viaţa pe gheaţă / carmen contra carmen/

 

Poezia oferită  lecturii de Carmen Secere nu a fost niciodată lipsită de provocare, de noutate şi bogăţie a expresiei, de varietate a unghiurilor privirii către direcţiile reale ori imaginate ale legăturii sinelui cu lumea exterioară, naturală, şi cu ceea ce am putea numi suprasinele, ca ascensiune prin faste linii axiatonale. Adesea aparent eliptice, poemele ei semnifică mult mai mult şi mai profund decât populara zicere publicitară europenească esenţele tari se păstrează în flacoane mici. Cele cinci secţiuni cu titluri aparent relevante (linia întâi, diamantele, viaţa pe gheaţă, mireasă în costum de scafandru, glorios de singură), dar şi cu subtitluri care nu clarifică nimic, ba din contră, ambiguizează totul (radioactivă şi singură, suferinţa e animalul din colţ, carmen contra carmen, cum m-a învăţat o cârtiţă să trec strada, cianură şi mătase), sunt fiecare un tot, se pot citi ca un singur poem poligonal. Rolul titlurilor de secţiuni şi de texte este de a complica receptarea, de a trimite cititorul tot mai departe de sensul personal, de a-l obliga să se întoarcă spre el însuşi şi să participe activ la joc, pentru că toată poezia aceasta este un joc într-o foarte mare măsură secund, mai pur. Imaginile realiste, naturale, oricât de frumoase în sine, au rolul ingrat (?) de a ascunde emoţii, de a marca /şi a masca/ trecerea discretă spre conflictul interior sălbatic, spre ruperea continuă, spre imaginea sfâşierii sinelui. Iată poemul stâlpi, din prima secţiune (p. 7), care relevă duplicitatea de sens al expresiei: „pe strada cu număr ascuns// fabrica de celuloză/ în dreapta// în stânga/ doi stâlpi de telegraf// pe linia de înaltă tensiune/ îmi pun la uscat nebuniile/ una lângă alta// peşti sub streaşină/ cu aţa trecută prin ochi// naiba ştie/ ce zi e mâine”. Anonimizarea locului şi separarea eului în fiinţă de hârtie şi fiinţă de energie poate latentă, poate epuizată, după cum apare în imaginea din strofa penultimă, conduc la finalul afirmării nesiguranţei, dar şi al indiferenţei faţă de curgerea timpului.

Pagina următoare are acelaşi algoritm de construcţie, cu finalul din zona deşertăciunii exprimate precum o făcu deja Ecleziastul („Căci ce folos are omul din toată munca lui şi din toată osteneala pe care sufletul său a depus-o sub soare?” – 2:22) şi cum vom descoperi şi în alte texte din aceeaşi secţiune. Absenţa este dominatoare (radioactivă şi singură, nu?), este regulă („veştile bune/ numai în cutia flaşnetarului/ care a dispărut/ din centrul vechi// […]// sorb din paharele/ în care oamenii se îneacă/ mimez o bucurie/ n-o înghit singură// […]// în dreptul băncii naţionale/ au apărut/ câţiva şerpi boa/ înfăşuraţi în blănuri” – şerpi, p. 11), dar e bine a nu ne lăsa conduşi spre ideea unei dimensiuni etice, ea nu este deloc de interes pentru poetă, chiar dacă putem citi că „mereu învinge acelaşi pitic de plumb”, „veghez pe coridoarele/ unui spital/ pentru păpuşi”, „legile naturii sunt mai simple/ decât ale oamenilor// în faţa zidului te supui/ cu demnitate// iedera urcă fără să întrebe/ nimic”, „politică/ alcool/ rezerva de gaz/ sida/ codul genetic/ africa/ droguri/ atacuri cibernetice/ rechini albi”, „lecţiile de istorie/ nu sunt traduse// liniile se trag strâmb/ le numim graniţe// nu tot ce e roşu/ este sânge/ nu tot ce e cald/ este viaţă” – sunt numai cu rol decorativ, redundanţă obligatorie spre a avea receptorul acces la informaţia de esenţă emoţională, de avea loc de locuire familiar.

Poemul nervi (p. 14) dă şi el măsura complexităţii sensurilor posibile ale metaforei, a revărsării de trăiri dominate de nelinişti, de suferinţe sublimate cu forţa delicată a unei continue înălţări spirituale – „nebunia miroase a farmacie/ şi a lipici ieftin// p e l o c r e p a u s// strigă de la etaj o boală/ de nervi”. Tot aşa, pagină cu pagină, rând cu rând, neobosită, Carmen Secere nu încetează să uimească cititorul: „dacă mă doare/ ascut lumina/ pe o piatră// şi tai” (p. 20), „muşcaţi din mine/ hai muşcaţi// am carne şi sânge pentru toţi// […]// sunt femeie dar cunosc/ singurătatea glonţului/ care zdrobeşte osul” (p. 21). Aceste ultime două versuri, dacă le-am găsi undeva, scrise pe un zid, ar putea deveni deviza unui templu închinat înălţării fiinţei regăsindu-se pe sine, cum spune poeta: „locul unde a început/ numărătoarea inversă” (p. 23).

Subtitlul secţiunii a doua, suferinţa animalului din colţ, sugerează un sentiment al singurătăţii. Sau al însingurării, rămâne de stabilit: „sub fotoliu prăpastia/ suferinţa e animalul din colţ// viaţa ne-o ia mereu înainte/ pe tabla de şah caii nechează// pendulez prin singurătatea/ care-ţi poartă numele” (suferinţa animalului din colţ, p. 46). În această parte a cărţii elementul urban/industrial este mai accentuat – „când eşti diferit/ semeni cu sunetul unui pian/ pe terasa blocului// un pian nu are ce căuta acolo/ dar toţi îl ascultă” (p. 47); „nu am voie să mişc/ nici să întârzii// înghit picături de mercur” (costumul de ghips, p. 56); nu e nimic anormal/ în această confesiune// se poate vorbi grav chiar şi despre atracţia turistică/ a minelor de cupru// cer exil pe singura bucurie/ pe care mi-o amintesc// sunt dezarmată/ port tocuri cu muniţie/ vintage// frâng linia verde/ din nicosia” (mănuşi pentru mângâiat, p. 64) –, dar ca element decorativ, mai puţin cu rol conotativ; în schimb rana, durerea, suferinţa însoţesc însingurarea în subterane, dezgolirea sinelui în faţa propriei judecări a eului – „restul de mâine l-am cheltuit/ pe un bonsai// acrobaţie simplă/ animaţie stradală/ nimic mai mult// […]// supravieţuiesc// chem un zugrav să-mi cojească pereţii// suferinţa e o piatră/ de var” (p. 58); „mă baricadez în galeria oaselor/ restul rămâne afară/ şi afară nu e nimic// […]// navighez printr-o halucinaţie lichidă/ pe o plută de cânepă” (p. 51); „îmbrac puloverul oversize/ să încălzesc cicatricele/ prăbuşite în mine// sunt lupică/ mă descătuşez iubind mai mult/ decât am voie// la ora trei/ trec plumbul prin foc/ până aud clopotul libertăţii// apoi se face linişte/ în philadelphia” (p. 62), în timp ce în atelierul unui pictor „totul se reduce la absurd/ femeia de serviciu şterge/ lumina de praf” (ivanov, p. 61).

Constatările de tip reflexiv despre lume şi despre individ sunt strecurate firesc între imaginile epice uneori fabuloase: „fiecare este închis într-un secret/ fiecare are un iad personal// […]// o prelungire toxică a delirului/ […]// când trăiam printre oameni/ mi-am prins piciorul din greşeală/ într-o capcană pentru animale// durerea mă sfâşiase/ totul era un ţipăt// am cerut ajutor cu mâinile întinse/ şi am primit o amărâtă/ de şurubelniţă” (capcană, p. 60);  de unde şi mărturisirea/constatarea: „scriu pentru orbi// puneţi-mă la zid în numele poeziei/ voi trăi” (picătura, p. 49) şi „sparg gheaţa acestui poem/ alung întunericul/ cu pietre (întuneric şi pietre, p. 54), parcurgând „cotidianul/ o tumoare absurdă” (p. 57).

Partea treia, cea care dă nume cărţii, are ca temă dominantă tot lacrima, rana, suferinţa, sfâşierea de sine, constatarea imposibilităţii unei întregiri, a unificării multiplelor fiinţelor care con-vieţuiesc, se luptă pentru întâietate, pentru rolul de prim-plan, uitând de tentaţia alinierii axiatonale visate, dorite. Este aici şi un fel de terapie prin cunoaştere şi recunoaştere. Visul viu şi flashback-ul de memorie adună la un loc Spirit, Gând, Emoţie în sprijinul atingerii echilibrului, reconectării la Univers. În poezia oferită nouă spre lectură îndrăgostită de către Carmen Secere chiar despre asta e vorba. Un du-te-vino între numeroasele imagini ale interiorului caleidoscopic, unde totul este în continuă schimbare şi rearanjare, totuşi, ale aceloraşi elemente. Combinaţii de n luate câte x. Desigur, mijloacele sunt dintre cele mai subtile, acelea ale artei lirice bine strunite: „când mă trezesc/ visele nu dispar cu apă [n.b. – în altă parte „dorinţele iau forma apei”- p. 127] / se lipesc de creier/ şi-mi prăjesc minţile// nu pot să sting/ şi rog o ninsoare peste umbra/ care a rămas” (marile zăpezi, p. 70); „mi-am tatuat pielea cu hena/ în locul din care am rupt cândva// […]// nimeni nu mă strigă/ pentru că nimeni nu mă ştie” (ceai de ghimbir, p. 71). Poemul viaţa pe gheaţă (p. 77) dă măsura angajării poetei pe calea descoperirii luminii interioare şi separării continue de întunericul acaparant, într-o abordare ingenios fals epică: „luni întotdeauna lipsesc/ merg la patinoar/ să exersez viaţa/ pe gheaţă// totul e previzibil/ îmi răsucesc gleznele/ într-un triplu axel/ care mă smulge din mine// o dată/ de două ori/ de trei ori// n-am nicio amintire despre zăpadă/ traversez siberii amnezice/ urmărind un roi de furnici/ zburătoare// patinele au zimţii tociţi/ în spirala morţii/ săriturile sunt prea joase// la fără zece/ ratez startul// soarele iese din rădăcini”. Definirea de sine este mereu din altă categorie de semnificaţie: „sunt cea mai înaltă femeie/ din oraşul catastrofelor/ confuziile mă sufocă” (p. 81); „mă caut sub straturi/ îmbibate cu principii uleioase/ […]// carmen contra carmen/ lupta care ignoră pericolul/ până când furtuna mă sperie// […]// suflu peste cute ca o tămăduire/ îmi ating fruntea/ am degete de nisip// sunt eu însămi” (carmen contra carmen, p. 83). Nu lipsesc reflecţiile asupra cotidianului inert: „superficialitatea are ochii albi/ sub aparenţe alte aparenţe// puţin pudră luminozitate/ şi mult rimel” (p. 99). Este mai pregnantă în această parte a volumului instrumentalizarea biologicului la întâlnirea cu mineralul, împrumutul de vibraţie unindu-le în reactivitate şi reflexivitate, un fel de stingere-aprindere perpetuă: „niciodată nu am trecut/ podul acesta de gheaţă//  ca o rugăciune fără cuvinte/ merg în genunchi” (alunec pe greşeli aspre, p. 109)

Secţiunea a patra pare a fi a observaţiei senine, pe alocuri ironice: „aerul se plimbă liber/ într-un spaţiu care/ nu mă include// [...]// picior peste picior/ stau la masa de manevră// afară un pescăruş scapă/ carnea din cioc/ vidra înfometată/ o înfulecă// sunt multe feluri/ prin care se poate lua frişca/ de pe prăjitură” (masa de manevră, p. 114). Ambiguităţile derutante ascund evidenţe („voi povesti altădată cum/ m-a învăţat o cârtiţă să trec/ autostrada”- p. 125), câştigă teren şi jocul devine mai spectaculos şi mai lucid („sunt o mireasă/ în costum greu/ de scafandru” – p. 121), însă poeta noastră nu renunţă nicicum la sentinţele strecurate abil între imagini de coloratură: „dreptatea nu guvernează în viaţă/ nici în moarte” (p.118); „iubirea este un capăt/ viaţa un schimb” (p. 132); „într-un convoi de suferinţă/ măştile diferă”( p. 139) etc.

În final, „trag de marginile pământului/ îngrop suferinţa”, partea finală este răspunsul la întrebarea „ştie cineva  de câtă vreme/ suntem morţi” (p. 142). Este aceeaşi Carmen Secere, dar cu o retorică devenită minimală, cu pauze lungi între afirmaţiile oricum mai degrabă translucide. Poeta spune ce face, ne lasă să desprindem singuri sensul, în speranţa că realul descris are vreunul: „intru în scenă fără coregrafie”; „măsor geamuri/ folosesc şublerul”; „merg pe coji/ instincte primare au bube/ în genunchi”; „deschid lacătul/ scara e de sare// podeaua are găuri de lut// îmi arde faţa/ sunt noapte”; etc. Domină, parcă un fel de împăcare cu soarta, poate un anume echilibru al renunţării: „sunt o purtătoare sănătoasă/ de cuvinte/ ofer imaginea unei ierni nucleare// mă pitesc după frică/ am totul neavând nimic// cel mai greu este/ de spus adevărul” (cianură şi mătase, p. 155). Carmen Secere tocmai asta face, direct sau indirect, cu diferite voci, de-a lungul şi de-a latul celor 178 de pagini ale vieţii pe gheaţă, spune adevărul. O carte acaparantă, o carte de recitit la răstimpuri în care simţi inundându-te îndoiala, nesiguranţa, o carte care te convinge că nu eşti singur în haosul care te înconjoară.

 

Hanna Bota – 33+3. poemele copilăriei

 

Blândă şi dură, ca o stâncă îmbrăcată în muşchiul pădurii, este poezia din această carte nouă a Hannei Bota. Tandră la mângâierea lecturii lejere, sălbatică şi provocatoare la încercarea de a o pătrunde în adâncime cu adevărat. Zâmbet şi lacrimă, bucurie şi sublimată durere existenţială. Mărturisesc faptul că nu m-am putut desprinde, la lectură, de senzaţia că mă aflu într-o reluare, la dimensiuni lirice, a bulversantei sale cărţi din 2016, Când în fiecare zi e joi (din păcate, nereeditată…), imaginea Dariei stăruindu-mi în minte fără a o putea alunga. Nu este distopie în aceste „poeme ale copilăriei”, dar aceeaşi sensibilă şi discretă Hanna Bota descrie capcana primitoare, colivia încântătoare care este memoria, fie ea şi selectivă, ori poate că tocmai de aceea cu certa valoare a unei cărţi de înţelepciune.

Personajul este un suflet în trup, semnificaţiile spiritului locuind forme materiale ale unei anatomii sui generis, „când lucrurile oamenilor mari mă plictiseau/ mă făceam mică de tot, cât buburuzele./ plonjam înăuntrul meu direct pe creier,/ ca pe o şa mă legănam/ pe puntea ce uneşte emisferele cerebrale […]” (călătorie, p. 87), „în camera roşie numită atriul drept […]/ cineva a cioplit în carne un scăunel/ mă aşezam o vreme pe el şi priveam lumina venită de nicăieri/ […]// nu-mi dau seama cum se făcea/ dar în cămăruţa din inimă lumile ba se îmbinau,/ ba se despărţeau ca într-un dans […]” (în atriul drept, p. 89), „în plămânul meu drept locuieşte o fată/ am întâlnit-o/ prelungă, cu pielea roz, desculţă-n nisip,/ mi-a arătat deşertul cum se-ntinde gălbui/ […]/ în plămânul meu stâng locuieşte un bărbat cu pielea smeadă/ aleargă liber şi gol prin pădurile verzi […]” (din respiraţie în respiraţie, p. 93).

Observaţia asupra sinelui („am învăţat să zăresc gânduri/ vibraţia lor scăldată în lumină sau întunecime”, „apropiindu-mă de lucruri şi de oameni ca de o sărbătoare”) se desfăşoară pe îndelete, dinspre înăuntru spre afară, dinspre „pântece de mamă”, spre „pântecele acesta planetar”, „de la cel ce-n lichid amniotic e-nvăluit ca de o pătură,/ purtat, hrănit, încălzit, protejat […]/ la creatura terestră respirând cu propriii plămâni/ pe propriile picioare deplasându-se/ […] un fetus într-un pântece mai mare/ legată cu un cordon ombilical care/ îmi trece fix prin moalele capului […]/ din pântece în pântece trecând […]”. Deşertăciunea este acceptată ca stare de fapt, „suntem cu toţii la grămadă”, „cât timp cordonul cranian te leagă de acest pântece/ mintea te ţine captivă/ toată trăirea fiind doar un gând” (zodia cancerului, p. 19).

Senzaţia unui mais ou sont les neiges d’antan străbate, însă, de la un capăt la altul aceste poeme ale copilăriei. Nostalgia domneşte în fiecare exprimare discretă, mascată, a emoţiei, cercetarea dezvăluie inedite combinaţii: „întotdeauna am ştiut că mai există o hanna/ una mult mai mare decât ştiu că sunt eu;/ deşi îmi locuieşte fiinţa,/ ea locuieşte într-un dincolo de mine” (cealaltă hanna, p. 95); „în mine/ una e hanna călăuza şi cealaltă e hanna-piezătoarea/ ba cred că este şi o a treia/ cea care le observă pe cele dintâi/ şi le judecă/ pe una o apără pe cealaltă o condamnă/ alteori e invers”(pierzătoarea, p. 99);

Peste rânduri pluteşte discret mitul nietzscheian al etenei reîntoarceri (fără vultur, dar cu şarpele ilustrat aici de îngerii-libelulă), memoria scoate la iveală momente semnificative ale copilăriei, oameni şi întâmplări cu semnificaţie subtil etică. Desigur, nu chiar etica spinoziană, dar nici foarte departe de aceasta. Exemplul poemului în care apare bătrânul Ilie (la colindat sau prima mea întâlnire cu îngerii-libelulă, p. 25), o parabolă care îndeamnă la interogaţii asupra sensurilor trăirii în realitatea fizică şi în(tru) realitatea visării, adesea greu decernabile, poate fi revelator: „se porni să ningă şi vedeam cum coboară îngeri micuţi/ cât libelulele/ se umpluse căciula de miel a lui nenea Ilie. un înger/ i s-a pus pe gură când drăcuia cu năduf/ cântau un cântec din cer/ nici nu ştiu în ce limbă/ zburdau în poala nebunului/ ca într-o baltă de fericire […]”. Imaginea revine şi mai relevantă în poemul insectarul (p. 77), „cum să-i spun că libelulele sunt îngeri mititei/ deschizători de porţi spre lumi paralele/ că albinele adună mierea de pe trupul meu/ ca de pe flori, că pielea mea le e patrie?/ […]/ lumea mea se târăşte încă/ şi drumul ce-l cunosc e doar cel din visare”, spre a ajunge la interogaţia-protest de o uimitoare actualitate: „oare cine construieşte insectarul acesta gigantic/ în care cei din patria mea/ sunt străpunşi în mijlocul creierului/ lipiţi cu toţii de o bucată de polistiren/ sub lupă”.  Asemenea poemul pe mine mă (p. 51), din care aflăm că „sunt cea care/ pe mine mă observ/ pe mine mă trăiesc/ pe mine mă umplu/ pe mine mă dau/ mă iau înapoi/ pe mine mă duc/ mă vin îndărăt/ eu care/ pe mine mă cunosc/ pe mine mă exist/ pe mine mă mor/ eu sunt/ cel ce sunt/ […]”. Sunt numeroase textele care conduc la aceeaşi imagine a fiinţei care este, care se ştie pe sine şi se construieşte perpetuu, „copila care împărţea spaţiul cu Dumnezeu/ în armonie, fără nici un pic de stridenţă” (sugestie despre cum se deschide cerul, p. 61).

Evident, imaginea morţii se face prezentă, odată ce are loc şi cufundarea în / confundarea cu / natura, poemul ceaiul de scorţişoară şi mentă ( p. 31) dezvăluie nostalgii ale clipelor trăite deplin în copilărie, când „ţineam cana-ntre mâinile amândouă/ şi plonjam cu tot corpu-năuntru ca în piscină/ sărind de pe toartă – o trambulină rotundă,/ […]/ piele se făcea mierie şi dulce/ pe genunchi şi pe glezne se aşezau fluturi, albine/ […]”, pentru ca, apoi, o lume mai strâmtă (p. 33) să descrie momentul revelaţiei că „avem nemurirea, / ne naştem cu ea în buzunar, / dar de teama infinitului am inventat moartea;/ nemărginirea, nelimitarea e teribilă, derutantă, / ca să ne apărăm de viaţă/ am inventat murirea”, iar „la morţile altora ne jeluim propria moarte/ în groapa săpată ne numărăm golurile, / ne îngropăm visele damblagite, / becuri sparte, şiraguri de dinţi,/ zâmbind apoi cu proteze de plastic.” Şi totuşi, înainte de final, ca un fel de antrenament, se întâmplă adesea o fragmentare (p. 21), alienarea, refugiul în absurdul existenţialist: „sunt mai sfărâmicioasă uneori,/ chiar azi e o zi în care mă fac bucăţi bucăţi/ toate piesele ce mă compun de păream un întreg/ se dezbină// stau pe marginea mea şi mă văd desfăcându-mă/ o mână, un gând, iubirea se rostogoleşte cât acolo/ şi cum mă tot mărunţesc/ mă fac pietriş, mă fac nisip/ şi curg ca într-o clepsidră;/ timpul are formă de pară/ demonstra Hawking/ acum a murit/ căruciorul şi vocea artificială au rămas fără stăpân/ dar eu ştiu că timpul are formă de pâlnie/ ca să pot să mă scurg/ azi/ în ziua mea sfărâmicioasă/ […]/ imobilă în tăcere mă regăsesc”.

Într-un asemenea demers creativ nu avea cum să lipsească reflecţia asupra limbajului, asupra cuvântului, asupra artei poetice: „înşir literele după cum se cer ele/ au un dans lăuntric, un dor una după cealaltă/ în care înţelesul e necunoscut minţii/ […]/ las literele să se certe în cuvinte, să se-mpuşte, să moară de ger,/ pe planeta lor războaie destule se poartă/ […]/ libertatea cuvântului de la libertatea literei începe” (litere eliberate din captivitate, p. 73)

Dacă parte din titlul cărţii, 33+3, are şi semnificaţie perihoretică, ceea ce nu este deloc de neglijat şi chiar răzbate din cele citate mai sus, rămâne de stabilit altădată în ce măsură semnificaţia se întinde asupra întregii cărţi, în altă fascinantă şi desăvârşită împreună-petrecere cu textele Hannei Bota.

Mariana Cîlț - Străluciri

 Erotica inocenţei

 

Moto:

„Învaţă-mă din nou ce e iubirea,

ajută-mă să strălucesc!”

 

O poiană inundată de flori şi de umbra copacilor, în care rătăcesc în zbor îngeri diverşi, pare a fi spaţiul în care ne invită cu seninătate autoarea noastră – acolo unde locuieşte sufletul ei luminos! Magia dimineţilor şi a înserărilor se nutreşte din prezenţa unui sentiment al transcendentului discret şi mereu protector, acela care înseamnă perpetue începuturi, niciodată finaluri, poate cel mult un eternel retour. Un zvon al unor energii de sorginte beat îmi pare a răzbate din spatele versurilor, acea „mânie divină a revoltei” detectabilă la poeţii nouăzecişti, o sinceritate, însă, fără violenţa recunoscută a exprimării, dar cu un adaos de calm şi o delicateţe adiacente asumate deplin. Totul este organizat, la început, zilele săptămânii, apoi lunile anului, desigur, e numai o convenţie care să permită lejera aşezare a emoţiei în cuvinte atent alese spre a ne dezvălui „o lume brodată cu taine”. „Poezia este imaginea unei primăveri risipite în cel mai frumos răsărit” afirmă Mariana Cîlţ, poetă care nu îşi propune să descrie o lume, ci o reinventează spre a i se potrivi dorinţelor. „Lumea e ca o cutie de cadouri din care, / odată ce o deschizi, / îţi alegi scenariul fiecărei zile”, ne spune, ca să nu avem vreo îndoială asupra intenţiilor sale, asupra relaţiei cu ceea ce o înconjoară şi cu ceea ce îi defineşte trăirile interioare. Interesant este că pare a se rezuma la rolul de observator, dar imaginea este înşelătoare, e menită a deruta, în vreme ce mărturiseşte, lăsând să răzbată melancolia: „mi-e tot mai dor să vorbesc, / dar cuvintele încă îşi învaţă zborul / crud, / aşteaptă şi ele semnul, încuviinţarea / să se ridice spre cer / să-şi cheme ecoul” şi „Întrebările mele s-au îndrăgostit atât de mult / de răspunsuri / încât le caută silabele cu înfrigurare / la intersecţia / dintre efemer şi etern.”

Mariana Câlţ lucrează cu categorii clar definite ale spiritului, decorul natural, natura creată, este numai scena în care natura creatoare se manifestă deplin, în cea mai bună atmosferă spinoziană, cu o prezenţă mai discretă a Supremului, însă una mai pregnantă a omului şi a (căutării) fericirii sale. Până acolo încât „nu mai e nevoie de ploaie, de dimineţi, de curcubeu, / strălucirea am descoperit-o în noi...” În definitiv, Edenul e mai degrabă natura naturata care şi-a pierdut intrinsecul de natura naturans, şi poeta tocmai la acest spectacol epustuflant ne invită, o combinaţie intelectuală dintre cele mai particulare.

O continuă dezvăluire a sinelui se arată a fi poemele din această carte a strălucirii. Sinele care se lasă în voia unui nesfârşit şi înrobitor extaz la întâlnirea simţurilor cu viul din jur, cu „mângâierea enigmatică” a acestuia. Siluete de arbori, frunze proaspete sau uscate, „întunericul ce striveşte apusul”, „un mesaj / pe coala vie / a luminii”, „aripile păsărilor călătoare” sunt toate la fel de importante („Important e să scriu, mi-am spus /[…]/ Important e să vorbesc, m-am gândit /[…]/ Şi galaxiile au continuat să existe... […]”), toate se adaugă drept argumente pentru concluzia, descoperirea deloc uimitoare: „A trăi continuă să fie o minune.”

Nimic mai semnificativ pentru a şti ce este, cine este şi ce vrea Mariana Cîlţ decât continua sa bucurie de a trece în cuvinte, în vers o realitate cotidiană „construită din nimicuri, secvenţe, tăcere”, „un joc / în nuanţe, umbre, impresii”, astfel încât aceasta să capete sens, rost, greutate, semnificaţie, frumuseţe, profunzime, pentru că, aflăm, „Versurile vin năvalnic la mine, / pictându-mi în suflet / cu frânturi de armonie”, în vreme ce „Ochii mei au culoarea / unui infinit / ce aşteaptă / să fie risipit în stele”. Poeta se lasă în voia inspiraţiei, mai mult sau mai puţin divine, oricum miraculoase, aducând cititorului secvenţe luminoase, strălucitoare, dăruindu-i din preaplinul sufletului său generos puritate, inocenţă, iubire. Gândurile-i sunt „fluturi de argint”, „flori de nu-mă-uita, / lavandă / […] / şi stele îngheţate, / şi multă lumină…”, „stelele care cad / când se plictisesc de atâta noapte”. O noapte care niciodată nu persistă, sub „adierea zefirului”, „când roiuri de fluturi / albi şi albaştri / conturează linia fină / a orizontului”. Ca orice creator stăpân pe uneltele sale, îşi permite să se răsfeţe, să provoace: „Nu ştiu să scriu poezie, / poezia ştie să îmi (de)scrie sufletul / fără rimă, / fără măsură, / ca într-o zi de septembrie în care cerul / îşi răsfrânge simplu, senin / frumuseţea peste înălţimea muntelui.”

Însă este evident că ea trăieşte în poezie şi întru poezie, caligrafiind „cu aripa unui heruvim” (personaj destul de prezent în cartea de faţă, mesagerul cu patru aripi şi patru chipuri al Domnului, menit a-i slăvi sfinţenia şi puterea), de exemplu, o rugă nevinovată: „Doamne, dă-mi o frântură / de inspiraţie / să pictez cu ea un fior / de fericire / pe chipul aspru / al neînţelesului!” Şi versurile din paginile cărţii sunt martore că Domnul îi răspunde, o dăruieşte cu har, îi luminează existenţa şi o îndeamnă să dăruiască, mai departe, celorlalţi, seninătatea şi strălucirea primite.

Este de remarcat, neapărat, simplitatea şi claritatea expresiei, fără încărcătură inutilă şi zorzoane „metaforistice”, delicateţea construcţiei verbale, cu o oarecare calofilie, reconfortantă pentru cititorul dedat la deliciile lecturii de plăcere.

Poemele din partea finală – care trimit şi la titlul volumului –, mesaje, mărturii şi reflecţii despre trăire şi creaţie, decodifică, parţial, sensurile poemelor anterioare, le completează, le amplifică. Există aici şi o nostalgie tot mai greu ascunsă, o recunoaştere a neatingerii împlinirii, de unde cererea manifestă: „Am obosit de atâta realitate, / hai să trăim în visul nostru”. Şi, astfel, Mariana Cîlţ, trăindu-şi visul, ne oferă şi nouă şansa de a-l trăi, încă o dată, pe al nostru, „cel mai adânc şi neliniştit ocean al acestui tărâm”.

Florin Dochia