Hanna Bota – 33+3. poemele copilăriei

 

Blândă şi dură, ca o stâncă îmbrăcată în muşchiul pădurii, este poezia din această carte nouă a Hannei Bota. Tandră la mângâierea lecturii lejere, sălbatică şi provocatoare la încercarea de a o pătrunde în adâncime cu adevărat. Zâmbet şi lacrimă, bucurie şi sublimată durere existenţială. Mărturisesc faptul că nu m-am putut desprinde, la lectură, de senzaţia că mă aflu într-o reluare, la dimensiuni lirice, a bulversantei sale cărţi din 2016, Când în fiecare zi e joi (din păcate, nereeditată…), imaginea Dariei stăruindu-mi în minte fără a o putea alunga. Nu este distopie în aceste „poeme ale copilăriei”, dar aceeaşi sensibilă şi discretă Hanna Bota descrie capcana primitoare, colivia încântătoare care este memoria, fie ea şi selectivă, ori poate că tocmai de aceea cu certa valoare a unei cărţi de înţelepciune.

Personajul este un suflet în trup, semnificaţiile spiritului locuind forme materiale ale unei anatomii sui generis, „când lucrurile oamenilor mari mă plictiseau/ mă făceam mică de tot, cât buburuzele./ plonjam înăuntrul meu direct pe creier,/ ca pe o şa mă legănam/ pe puntea ce uneşte emisferele cerebrale […]” (călătorie, p. 87), „în camera roşie numită atriul drept […]/ cineva a cioplit în carne un scăunel/ mă aşezam o vreme pe el şi priveam lumina venită de nicăieri/ […]// nu-mi dau seama cum se făcea/ dar în cămăruţa din inimă lumile ba se îmbinau,/ ba se despărţeau ca într-un dans […]” (în atriul drept, p. 89), „în plămânul meu drept locuieşte o fată/ am întâlnit-o/ prelungă, cu pielea roz, desculţă-n nisip,/ mi-a arătat deşertul cum se-ntinde gălbui/ […]/ în plămânul meu stâng locuieşte un bărbat cu pielea smeadă/ aleargă liber şi gol prin pădurile verzi […]” (din respiraţie în respiraţie, p. 93).

Observaţia asupra sinelui („am învăţat să zăresc gânduri/ vibraţia lor scăldată în lumină sau întunecime”, „apropiindu-mă de lucruri şi de oameni ca de o sărbătoare”) se desfăşoară pe îndelete, dinspre înăuntru spre afară, dinspre „pântece de mamă”, spre „pântecele acesta planetar”, „de la cel ce-n lichid amniotic e-nvăluit ca de o pătură,/ purtat, hrănit, încălzit, protejat […]/ la creatura terestră respirând cu propriii plămâni/ pe propriile picioare deplasându-se/ […] un fetus într-un pântece mai mare/ legată cu un cordon ombilical care/ îmi trece fix prin moalele capului […]/ din pântece în pântece trecând […]”. Deşertăciunea este acceptată ca stare de fapt, „suntem cu toţii la grămadă”, „cât timp cordonul cranian te leagă de acest pântece/ mintea te ţine captivă/ toată trăirea fiind doar un gând” (zodia cancerului, p. 19).

Senzaţia unui mais ou sont les neiges d’antan străbate, însă, de la un capăt la altul aceste poeme ale copilăriei. Nostalgia domneşte în fiecare exprimare discretă, mascată, a emoţiei, cercetarea dezvăluie inedite combinaţii: „întotdeauna am ştiut că mai există o hanna/ una mult mai mare decât ştiu că sunt eu;/ deşi îmi locuieşte fiinţa,/ ea locuieşte într-un dincolo de mine” (cealaltă hanna, p. 95); „în mine/ una e hanna călăuza şi cealaltă e hanna-piezătoarea/ ba cred că este şi o a treia/ cea care le observă pe cele dintâi/ şi le judecă/ pe una o apără pe cealaltă o condamnă/ alteori e invers”(pierzătoarea, p. 99);

Peste rânduri pluteşte discret mitul nietzscheian al etenei reîntoarceri (fără vultur, dar cu şarpele ilustrat aici de îngerii-libelulă), memoria scoate la iveală momente semnificative ale copilăriei, oameni şi întâmplări cu semnificaţie subtil etică. Desigur, nu chiar etica spinoziană, dar nici foarte departe de aceasta. Exemplul poemului în care apare bătrânul Ilie (la colindat sau prima mea întâlnire cu îngerii-libelulă, p. 25), o parabolă care îndeamnă la interogaţii asupra sensurilor trăirii în realitatea fizică şi în(tru) realitatea visării, adesea greu decernabile, poate fi revelator: „se porni să ningă şi vedeam cum coboară îngeri micuţi/ cât libelulele/ se umpluse căciula de miel a lui nenea Ilie. un înger/ i s-a pus pe gură când drăcuia cu năduf/ cântau un cântec din cer/ nici nu ştiu în ce limbă/ zburdau în poala nebunului/ ca într-o baltă de fericire […]”. Imaginea revine şi mai relevantă în poemul insectarul (p. 77), „cum să-i spun că libelulele sunt îngeri mititei/ deschizători de porţi spre lumi paralele/ că albinele adună mierea de pe trupul meu/ ca de pe flori, că pielea mea le e patrie?/ […]/ lumea mea se târăşte încă/ şi drumul ce-l cunosc e doar cel din visare”, spre a ajunge la interogaţia-protest de o uimitoare actualitate: „oare cine construieşte insectarul acesta gigantic/ în care cei din patria mea/ sunt străpunşi în mijlocul creierului/ lipiţi cu toţii de o bucată de polistiren/ sub lupă”.  Asemenea poemul pe mine mă (p. 51), din care aflăm că „sunt cea care/ pe mine mă observ/ pe mine mă trăiesc/ pe mine mă umplu/ pe mine mă dau/ mă iau înapoi/ pe mine mă duc/ mă vin îndărăt/ eu care/ pe mine mă cunosc/ pe mine mă exist/ pe mine mă mor/ eu sunt/ cel ce sunt/ […]”. Sunt numeroase textele care conduc la aceeaşi imagine a fiinţei care este, care se ştie pe sine şi se construieşte perpetuu, „copila care împărţea spaţiul cu Dumnezeu/ în armonie, fără nici un pic de stridenţă” (sugestie despre cum se deschide cerul, p. 61).

Evident, imaginea morţii se face prezentă, odată ce are loc şi cufundarea în / confundarea cu / natura, poemul ceaiul de scorţişoară şi mentă ( p. 31) dezvăluie nostalgii ale clipelor trăite deplin în copilărie, când „ţineam cana-ntre mâinile amândouă/ şi plonjam cu tot corpu-năuntru ca în piscină/ sărind de pe toartă – o trambulină rotundă,/ […]/ piele se făcea mierie şi dulce/ pe genunchi şi pe glezne se aşezau fluturi, albine/ […]”, pentru ca, apoi, o lume mai strâmtă (p. 33) să descrie momentul revelaţiei că „avem nemurirea, / ne naştem cu ea în buzunar, / dar de teama infinitului am inventat moartea;/ nemărginirea, nelimitarea e teribilă, derutantă, / ca să ne apărăm de viaţă/ am inventat murirea”, iar „la morţile altora ne jeluim propria moarte/ în groapa săpată ne numărăm golurile, / ne îngropăm visele damblagite, / becuri sparte, şiraguri de dinţi,/ zâmbind apoi cu proteze de plastic.” Şi totuşi, înainte de final, ca un fel de antrenament, se întâmplă adesea o fragmentare (p. 21), alienarea, refugiul în absurdul existenţialist: „sunt mai sfărâmicioasă uneori,/ chiar azi e o zi în care mă fac bucăţi bucăţi/ toate piesele ce mă compun de păream un întreg/ se dezbină// stau pe marginea mea şi mă văd desfăcându-mă/ o mână, un gând, iubirea se rostogoleşte cât acolo/ şi cum mă tot mărunţesc/ mă fac pietriş, mă fac nisip/ şi curg ca într-o clepsidră;/ timpul are formă de pară/ demonstra Hawking/ acum a murit/ căruciorul şi vocea artificială au rămas fără stăpân/ dar eu ştiu că timpul are formă de pâlnie/ ca să pot să mă scurg/ azi/ în ziua mea sfărâmicioasă/ […]/ imobilă în tăcere mă regăsesc”.

Într-un asemenea demers creativ nu avea cum să lipsească reflecţia asupra limbajului, asupra cuvântului, asupra artei poetice: „înşir literele după cum se cer ele/ au un dans lăuntric, un dor una după cealaltă/ în care înţelesul e necunoscut minţii/ […]/ las literele să se certe în cuvinte, să se-mpuşte, să moară de ger,/ pe planeta lor războaie destule se poartă/ […]/ libertatea cuvântului de la libertatea literei începe” (litere eliberate din captivitate, p. 73)

Dacă parte din titlul cărţii, 33+3, are şi semnificaţie perihoretică, ceea ce nu este deloc de neglijat şi chiar răzbate din cele citate mai sus, rămâne de stabilit altădată în ce măsură semnificaţia se întinde asupra întregii cărţi, în altă fascinantă şi desăvârşită împreună-petrecere cu textele Hannei Bota.