Maria Nicolai - Inox

 

Strălucirile simplităţii

 Harul unui artist se străvede de la începuturi şi chiar este util de aflat drumul pe care l-a parcurs până la momentul în care iei cunoştinţă temeinic de creaţia sa. Este ceea ce petrece şi cu Maria Nicolai, care, înainte de Femei în leasing (2014) şi Postări pe cord deschis (2022), a debutat, în 2000, cu volumul Inox, în urma câştigării premiului la concursul de poezie „Dan David”. Altfel, se vede că nu se grăbeşte, poeta noastră, sub imperiul „apăsător la necesităţii opţiunii”, cum remarcă Victor Sterom pe coperta a patra a cărţii.

Arhitectura lirică a poeziei acesteia este tributară sensibilităţii de la ieşirea din adolescenţă, atunci când accentele răzvrătirii inerente vârstei se amortizează oarecum prin descoperirea responsabilităţii. Bun tribut, necesar şi, mai cu seamă semnificativ: „Sunt deţinut într-un prezent cioplit,/ Cu genunchiul rănit de trecut,/ Citat într-o inscripţie/ pe o piatră funerară,/ sunt doar o fiară/ Într-o gară de ceară/ Pe-un destin aţipit.” Se observă lesne libertatea expresiei în compunerea unităţii ritmice a prozodiei, ceea ce înlesneşte accesul la receptarea emoţională a poemului, iar, mai apoi sau concomitent, abordarea deschisă a mesajului reflexiv. Sunt multe exemple de acest fel în poezia Mariei Nicolai, de acum şi de mai târziu, dar şi alte valori lirice poate descoperi cu plăcere un lector atent. Metafora delicată nu lipseşte, e tot reflexivă - „Luna înmugureşte sub cupola crinilor/ Din grădina cerească/ Trândav la fereastră un nor jelitor/ Plămădeşte săgeţi de harfă”, sau „Mâine vom pune foc paradisului/ cu jar din azi şi din odinioară/ Mâine vom fi exmatriculaţi din viaţă/ Cu nota scăzută la judecata de apoi”, dar conduce cel mai adesea la o scormonire eviscerantă a sinelui: „Eu mă jupoi de noroi/ Acum când potopul e-n toi,/ Arca e făcută vreascuri pentru noi.” sau „Mâine vom recapitula abecedarul/ Şi vom tricota frunzele/ Vom clătina stăncile din şoaptă/ Şi vom invoca muzele/ învelindu-le cu peluzele.” Frumosul este ascuns sub o mlaştină de suferinţă şi trebuie eliberat fără încetare, pare a ne spune poeta, chiar poemul ce oferă titlu volumului dă seamă de această caracteristică a poeziei Marie Nicolai: „Mă doare tortura nopţilor de inox/ Printr-o încăierarea a cărnii/ Mi se elimină ploaia prin pori/ De floare carnivoră.” Imun la orice reacţie chimică ori alchimică, inoxul este suferinţă, erosul (la care ne-am putea aştepta) este foarte departe, viaţa are curgerea ei scăpată mereu de sub control - „Aseară te mai înveleam în poezie,/ Nefardată ca o dimineaţă,/ Trista mea predoslovie/ Cărţii întrupate-n ceaţă.”

Dintr-o ceaţă existenţială se-ntrupează cartea aceasta surprinzător de complexă, surprinzător de frumoasă, o chemare la perpetua ispăşire, amintind de încărcătura psihologică din piesa lui Eugene O'Neill, după Orestia lui Eschil, Din jale se întrupează Electra, şi poate chiar de atmosfera din Muştele lui Jean-Paul Sartre. De citit fără prejudecăţi,cu reală plăcere estetică şi, mai cu seamă, de reflectat.