Transparenţa
suprarealistă, caldă şi luminoasă a poeziei lui Carmen Secere bucură din nou
sufletul cu şaptesprezece poeme (plus o Deschidere
şi un Sfârşit) între copertele cărţii
numite enigmatic Blank (Editura
Neuma, 2023). Aceeaşi derutantă epică lejeră şi acaprantă, de un lirism delicat
cunoscut deja din mon amour ma tristesse ori viaţa pe gheaţă / carmen contra carmen/,
aceeaşi compunere aparent eliptică, însă cu ritmuri impuse de tăceri, ca într-o
inedită partitură, poate acum un pic mai profundă şi indirect mai reflexivă,
mai dependentă de o realitate ce pare inventată tocmai pentru că are o atât de
mare concreteţe, o excelentă spectaculozitate scenică, chiar cu priviri
aruncate pe ascuns în culise. De fapt, construcţia este de tip dramatic, arhitectura
lirică este un şir lung de tablouri, un puzzle imens care nici măcar nu are
nevoie să fie montat, ordonat. Are coerenţa lui. Are coerenţa unei biografii
care poate fi a oricui şi în care te poţi aşeza cu toate ale tale; cu părinţii;
cu visele copilăriei; cu plecările dincolo ale celor apropiaţi; cu apariţia fiului
Dodi ca împlinire a existenţei; cu iubiţii şi personajele din popasul italian
ca nursă („Am învăţat cum se spune «dor» în italiană.”), unde, mărturiseşte, „Cad
în mine ca într-o groapă./ O mamă îşi strânge copilul la piept. / Inima mea e
goală.” Este experienţa traumatizantă trăită printre fiinţe traumatizate: „E iarnă.
Iernile sunt pentru lupi./ */ Să uit durere, trăiesc printre dureri. Îmi vine
să mă internez în azil. Dodi e premiant. Îi place matematica. Zâmbesc. Tata
l-ar fi purtat pe umeri, să crească înalt. […] La Torino ninge. Tata a crescut
fără tată./ Albul însemnă linişte// […]// - Mami, e Crăciun! Nu vii să-mi
cânţi?/ Plâng.” (7. ). Aici sunt cele mai multe personaje, cele mai multe voci,
cele mai multe vieţi, cele mai multe sfârşituri. Mama, Dodi, Tata de dincolo
fac parte din viaţa interioară, aduc echilibru, aduc speranţă. Dar mereu „zbor
cu aripile înăuntru”. Şi ei dispar curând, pierduţi într-o tristă abandonare de
sine.
Albul este dominant.
Culoarele azilului sunt albe, cearşafurile grele de la azil sunt albe, munţii
din zare, Alpii, sunt albi, „Pe Francesca o hrăneşte o pompă./ Hrana ei este
albă. Ca laptele de acasă./ […] // Francesca e tot mai mică: Nu mai poate face
piruete./ Cândva a fost o lebădă albă.” (10). „Mi-e sete de alb./ Albul dă
dependenţă. La fel ca pielea copilului./ […]/ Sunt o rană. Pe un pat de spital/
rana este/ ca/ o duminică/ într-un oraş/ de provincie. (4)
Procedeele artei sale poetice sunt, de astă
dată, noi şi convingătoare. 6. Dominiq are pijama cu dungi şi diabet: „Ne plimbăm amândoi prin singurătate./ Eu în
papuci. / El în scaun cu rotile.” 8.
Niciodată nu am reuşit să trag linii drepte: „Dominiq nu are aer. Îmi întinde
mâna. / Ochii lui îmi caută ochii./ […]/ L-am pierdut pe Domniq.” 11. Singurătatea
nu e pentru oricine: „Violonistul are pijama albastră./ […]// Ne plimbăm amândoi prin singurătate./ Eu în
papuci. / El în scaun cu rotile.” Ca
într-o simfonie, Carmen Secere reia şi tot reia versuri/pasaje în con-texte diferite,
însoţită de personaje diferite, dar cu stări emoţionale identice ori
asemănătoare: „Poate că lacul e mereu de cealaltă parte.”; „Schimb poziţia
ceasului. Mai jos. Să îl ajung.” – dar şi „Schimb locul ceasului. Mai sus. Să îl
ajung”; „Singurătatea nu e pentru oricine.” „Visez balerine.”; „Nu ştiu nimic
despre iubire.”; „Nu am pus niciodată geam la insectar.”; „Fac o piruetă.”; „Nu
ştiu cine sunt.”; „Iernile sunt pentru lupi.”; „Am inima goală.” şi încă altele,
mereu cu rost şi cu efect sigur în atmosfera scenei.
O constantă pare discreta
referinţă livrescă cu care ne-a obişnuit Carmen Secere: „Citesc «Anna Karenina»
prima oară./ Tata ascultă Europa Liberă./ Mă străbate un tren./ Sunt o cale
ferată.” (2. Balerinele dorm în oglinzi);
„De unde vine întunericul?/ Ucid răspunsul din spatele frunţii./ Recitesc Anna
Karenina./ Anna devine mult mai concesivă./ Continuăm să vorbim. / Fiecare pe
limba ei./ În final, Anna decide să renunţe la provocările ulterioare./ O
îmbrăţişez./ Descopăr cine este stăpânul vieţii mele.” (4. În al nouălea cer sunt descărcări electrice).
O altă constantă este, aici,
balerina care apare mereu în vise, dar şi în realitatea azilului italian:
Francesca, „Tânără, minionă, fostă balerină./ […]/ Ce face Francesca aici?/
Marissa îmi spune că a venit să moară./ Pământul se clatină. Respir./ Toţi avem
nevoie de vindecare.” (8. Niciodată nu am
reuşit să trag linii drepte).
Păpuşile sunt deja
omniprezenţă, fac parte nu doar din decor, ci şi din viaţa cotidiană.
Când se iveşte şi ocazia unei relaţii amoroase, Elim, alpinist, pianist, avem emoţii noi, descoperiri noi, doruri noi, prieteni noi, drame noi, toate în acelaşi domeniu al albului, al transparenţei, al visului de zbor. Elim dispare. Apare Eric. Matematician. Motociclist. Îl citeşte pe Proust. Apare un pescăruş. Îl numeşte Blank. Generos, el va oferi şi titlul cărţii. 15. Blank – De aici lucrurile se schimbă, totul se înstrăinează. Aceeaşi primă voce a poetului povestindu-se în relaţia cu ceilalţi, dar „Imaginea din oglindă e răsturnată.” 16. Coma. Apare delirul: „Mi-e frică să fiu eu.// Deschid ochii./ Ianuarie zdrenţuieşte./ Balerina doarme în mine./ O lebădă cântă// Nicio balerină nu trăieşte la azil.” 17.Turnul. „Dintotdeauna am căutat scara spre înălţimi/ şi tot ce am găsit au fost nişte trepte de coborât.” Epica este cluul acestei alcătuiri surprinzătoare şi acaparante. La limita realismului miraculos, de fapt, Blank nu este un poem, ci este un roman. Unul care se vrea citit şi recitit, psalmodiat, pus pe muzica inimii. Dacă poeta Carmen Secere va mai comite asemenea gesturi generoase spre extazul publicului cititor, acesta o va iubi şi mai mult şi îi va mulţumi fără ostoire!
Felicitări!
RăspundețiȘtergere