Cartea apărută de curând la editura Charmides, cum îngheaţă rochia miresei, este despre
ruine – ruinele locuri şi ruinele oameni, ori mai bine zis ruinele oamenilor
locuri. Pentru că există o inerentă întrepătrundere între fiinţa umană şi locuirea
sa, casa, acasa… Iată un personaj: „el îşi potriveşte braţul de umăr/ şi umărul
de înserarea soţiei// […]// e o linişte/ prin care trece cu pielea uscată/
mirat că timpul vine la el// cu stă pe o scândură// acesta era întunericul/ de
la un braţ la altul/ aşteptă într-o parte soţia/ în cealaltă vântul/ ţinut de
trup” (privirea).
Partea întâi a cărţii – deschide pumnul de pământ de acasă –, din care am citat deja, are nouă poezii vorbind în numele celor dispăruţi din familie: „maşina de cusut mergând/ şi acul înfipt în degetul mare/ tata priveşte stofa spre apus/ de parcă şi-ar coase pielea pe el// […]// o mână i-a ieşit din pământ// apucă noapte din ochii păsărilor” (costumul tatălui meu este mort); „când zilele mamei/ nu se mai ajung una pe alta/ mă apropii de seară// […]// mâine va noaptea în care/ soţia fratelui meu face perfuzii/ somn îngheţat/cu florile desfăcute în curte” (târziu). Emoţia este discretă, surdă, fiind vorba de dispariţii cât de cât fireşti, chiar dacă nu mai puţin dureroase.
Partea a doua, mult mai consistentă cantitativ, alege, la răspântia suferinţei, o cale mai generală şi mult mai dură, cea a conflictului armat desfăşurat nu departe de spaţiul în care trăim şi foarte contemporan cu noi – războiul poartă rochia miresei. departe. Poeta ia atitudine ca un reporter de teren, fără să insiste asupra redundanţei, vede şi ne informeză, descrie peisaje dezarticulate şi oameni asemenea, nu ascunde nimic: „reporterul că/ doar crăpăturile vin la kilometru/ oameni şi le pun la picioare// că/ un braţ nu mai ajunge la trup/ ajunge la tanc/ gheata cu picior retezat cu/ blestemele prin care intră şi ies/ zilele aşternute în jur// […]// pe ecran copilul îşi vede faţa/ ca pe a mamei/ îşi vede picioarele/ tatăl/ să rămână o familie// […]// reporterul dă glonţul al o parte// nu mai e bucurie apusul/ de la roata maşinii blindate/ de la şenile/ pe trup// […] (de la un timp vântul e câmp şi moloz/ o piatră). Este acolo, constată, descrie cu amănunte, metaforizând abundent spre atingerea profunzimilor tragediei, compune puzzle după puzzle în care imaginile capătă treptat o coerenţă neaşteptată şi strivitoare: „când bărbatul a ieşit din ascunzătoare/ pâinea s-a dat în două/ tăiată de explozie// şi femeia s-a dat în două/ în apartamentul fără perete la stradă/ rămas în aer// […] (noaptea încăpuse pe sârma de rufe). Anatomia suferă schimbări uimitoare, intră în combinaţii neaşteptate, „sânii aşteptă să fie călcaţi de şenile/ măcar daţi la o parte// centimetru cu centimetru vântul ajunge la os/ în folie/ singur// afară degetele femeii sunt duhuri/ spiţe înfipte în alte spiţe/ cu noduri la mâini/ băiatul că e degetarul de os mamă// ziua şi noapte peste ferestre// mama ţine roata maşinii pe piept/ în rochia ei/ în cătarea puştii” (vântul de dimineaţă). La complexitatea acestei abordări a realităţii crude, vii, e foarte greu de evidenţiat o strategie a artei poetice. Sunt atâtea glasuri care vorbesc, care se întretaie, care urlă, plâng, tac, încât aplicarea, spre exemplu, a cunoscutei scheme eliotiene ar fi foarte dificilă. Tehnic vorbind, într-o poezie, „primul glas este acela al poetului care îşi vorbeşte sieşi – sau nimănui. Al doilea e al poetului care se adresează unui public, fie el larg sau restrâns. Al treilea este glasul poetului încercând să creeze un personaj dramatic care vorbeşte în versuri; când spune nu ceea ce ar vrea el personal să spună, ci doar ceea ce poate să spună în limitele unui personaj imaginar care se adresează unui alt personaj imaginar. Deosebirea dintre primul şi al doilea glas, între poetul care îşi vorbeşte sieşi şi poetul care le vorbeşte altor oameni, vizează problema comunicării poetice...” (T.S. Eliot, Cele trei glasuri ale poeziei, 1953). Viorica Răduţă pare evident al doilea şi chiar al treilea glas – niciodată primul glas nu este lăsat să se exprime! Devine de înţeles alegerea ei, dacă ne amintim că poetul german Gottfried Benn (Probleme der Lyrik, 1951) înţelege prin poezie lirică poezia primului glas, gândindu-se, desigur, la ceva de genul Elegiilor duineze ale lui Rilke ori Tânăra Parcă al lui Valéry.(*) Eliot este tentat să folosească mai degrabă termenul de poezie mediativă, ceea ce ne poate aminti de muzicalitatea elegiacă a lui Ion Pillat, de exemplu. Nimic din toate acestea în poemele de faţă! Fără poezie pură, fie ea şi „minată” e un pic de impuritate! Ele aduc în faţa cititorului o realitate crudă, nefardată, îl lovesc peste suflet cu ea, îl obligă la suferinţă şi la atitudine! Şi, dacă vreţi, îl obligă pe el să fie meditativ. Astfel că angajarea poetică – numită, pe coperta a patra, de Christian Crăciun „civică” – îmi pare a fi eminamente profund umană, supusă emoţiei celei mai fireşti în faţa crimei lipsite de sens (de parcă ar exista şi crime cu sens…). Desigur, nu este vorba şi de o „punere în scenă”, cum sugerează Eliot vorbind despre al trei glas, dar poezia aceasta este şi foarte „scenică”, reporterul este cel care trage cortina şi dezvăluie spectacolul realităţii, apoi aplică replică pe fiecare personaj, pe fiecare element de decor, chiar şi atunci când personajul este decor ori carnea se combină cu decorul, devenind sentiment: „nu frigul/ nu pântecele scor din femei/ nu ferestrele// în curtea maternităţii doar şira spinării/ încearcă să se ridice/ şira spinării peste şira spinării/ bucăţi smulse din arbori// frica îşi pune mersul pe tălpi/ fă tul dă să se nască/ nu acum nu acum spune femeia/ mai aşteaptă/ ea naşte marginea/ care o taie pe pântece/ încă vie desprinsă de trunchi// măcar o zi să meargă/ pe picioarele pruncului abia născut/ care se lasă în zăpadă/ continuu” (simte carnea). Astfel de scene atroce ocupă pagini întregi ale acestei cărţi înspăimântător de frumoase, provocatoare precum toate cărţile de literatură ale Vioricăi Răduţă, fie ele proză ori poezie. Lectură cu folos!
(*) „Am berühmtesten ist die Maxime
von Mallarmé: ein Gedicht entsteht nicht aus Gefühlen, sondern aus Worten.
Eliot nimmt den bemerkenswerten Standpunkt ein, ein gewisses Maß von Unreinheit
müsse selbst die Poesie pure bewahren, der Gegenstand müsse um seiner selbst
willen in gewissem Sinne gewertet werden, wenn ein Gedicht als Poesie empfunden
werden solle.” [„Cea mai cunoscută este maxima lui Mallarmé: o poezie nu este
creată din sentimente, ci din cuvinte. Eliot adoptă poziţia remarcabilă că
chiar şi poezia pură trebuie să păstreze un anumit grad de impuritate, că
subiectul trebuie apreciat într-un anumit sens de dragul ei, dacă o poezie
trebuie să fie percepută ca poezie.”] – p. 22
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu