Erotikon geometric

Gabriel Alexe - Tango în Braille

 E o ordine în toate şi mai cu seamă la matematicieni nici nu merge cu plecăciune haosului, indeterminării, ci e laudă preciziei şi clarităţii. Dacă mai scrie şi poezie, matematicianul fuge cât poate spre abstract, urmărit neîndoielnic de concretul cotidian, prins din urmă, însă, şi cu tandreţe mângâiat. „Simţul echilibrului e viziunea unui copil ventriloc// un copil e un milkshake de fiinţe cu spaima la purtător/ toate fiinţele reproduse după tiparul originar/ contaminează realitatea zilei// (eu însumi dau buzna în mine şi nu ştiu cine pe cine a contaminat)” (pag. 48) – iată cum ambiguitatea inerentă artei poetice îl infectează cu emoţia pentru care leac nu există, nici vaccin. Pe urmele înaintaşilor săi, robi ai poeziei derivaţi (ori deturnaţi) din aşa-numitele ştiinţe exacte (atât de exacte, încât se schimbă pe ici, pe acolo, prin punctele esenţiale, la răstimpuri), Gabriel Alexe se aşează cuminte între zidurile solide ale lirismului dintotdeauna, cântă şi dansează cum ştie mai bine, pe nişte partituri împănate de surprize. Ba chiar construieşte forme plastice după formule recognoscibile, deja verificate pe la mijlocul secolului anterior. Şi ne invită, provocator, să le cunoaştem prin atingere imaginată direct, nu la „o promenadă în ritmuri de blues/ nisip azalee bonsai tsukubai aleea de vis andaluz”, ci să dansăm un fel de pasodoble în metru binar, după o partitură improvizată cu atenţie după scheme grafice precise: „te aşezi cu spatele în faţa oglinzii/ goală golită himerică/ saţietatea sânilor în oglindirea feselor// obişnuinţa conferă ochiului privire divină/ din unghiul perfect privesc întregul:/ faţă şi spate dintr-odată!// pensula împodobeşte sânul stâng cu faţa trupului tău/ sânul drept cu spatele/ pictez pe sânul tău ca un maestru o monedă aruncată în sus/ căzută în acelaşi tip pe ambele feţe!” Chiar din poemul ce dă titlu cărţii suntem, iată, aruncaţi într-un relief curat picassian (v. tabloul Fată în faţa oglinzii), din care mai lipseşte doar un timp ce curge (ori nu l-am observat eu…), căci dinspre Dali pare că vine continuarea: „dacă mă simţi deja m-ai îmbrăţişat în afara trupului/ precum aş agăţa pipa de fum/ şi fumul de tavan”, cum tot de-acolo părea a veni mai devreme şi „număr etajele la secundă/ secundele urcă trupul captiv în oglindă/ levitând în aer” (mai încolo, totuşi, „pe linia vieţii timpul pluteşte în gol”…). Combinaţia asta de Picasso-Dali, rivali ce s-au admirat reciproc timp de peste patru decenii, oferă poemului din debutul cărţii, dar şi celor care urmează, o vibraţie aparte, care-l subjugă pe cititor, surprinzându-l continuu. Gabriel Alexe experimentează o modalitate de a construi textul poetic pe un lirism deja imaginat şi pus în operă grafică. Alăturată eleganţei unui Klimt, aroganţa dezinvoltă a unui Schiele este împinsă înainte de către poetul nostru, căci nu cuvintele sunt importante, ci imaginile pe care le generează. Este o reuşită totală, întrucât, cum subliniază şi prefaţatorul Gellu Dorian, nefiind hedonic, ludicul îi permite să se joace narcisist, cu o autoironie molipsitoare: „Sună şi-ţi deschid cu sufletul// pregătesc un cocktail ne jucăm de-a v-aţi ascunselea/ te piteşti în rochia de seară şi eu mă prefac că te caut// funduleţul tu boreal (ridicătură de sân la vedere) te-a dat de gol/ pe alocuri eşti o floare de gheaţă îmbrăcată în cămaşă/ (de fapt în bluza mea de pijama fără nasturi în partea din faţă)/ eşti sexoasă rău când o strângi între pulpe!”. Metafora este mereu eflorescentă, „Trupul tău Anneliese/ vişin înflorit prin care mă târăsc ca omida/ rătăcind precum cariul în grădina prefăcută într-o violă moartă/ sub ochii unui vultur pleşuv// Trupul tău Anneliese/ alungă paiaţa veselă din mine şi o transformă/ în bagheta vrăjitorului din Oz”, şi neostoit în marja picasso-daliană! Decorul se schimbă adesea, paradigma grafică rămâne aceeaşi, de succes, vibraţia capătă uneori ritmuri ce amintesc de marşul care-i baza pasului de tangou: „în castelul de jad prin toate odăile/ bântuie frust seraphic stafiile/ tu stai pe sofa tolănită cucernică sfântă şi ipocrită// Petre aruncă trei pietre cu sete în apa sfinţită a Iordanului// demonul râde şi mă descântă/ mâna mea de trei ori te sărută/ pe gură pe coapsă pe pulpă/ într-un cor a capella sânii tăi cântă!” Erotismul este marca acestei cărţi de poezii, un erotism dezinhibat, presărat cu diminutive, cu zâmbete şi hohote de râs, nicio lacrimă nu se varsă, nicio lacrimă nu încape în alcătuirea grafică Braille pentru cei care închid ochii şi deschid larg inima, cei care urmăresc semnele desenelor închipuite cu geometrie cât se poate de variabilă – nu degeaba i-am amintit mai sus pe Klimt şi mai cu seamă pe Schiele. „Ah!/ făptura ta divină se reflectă în piscină/ ca un înger pe o raclă// te sărut şi dintr-odată sari în apă// udă nudă marmorată/ stau întins şi tu cuminte/ oală rece şi fierbinte/ bujoreii tăi de fată îmi aduc de sâni aminte// […]// trupul tău e biserica vie în care un înger căzut se ridică/ îndulcea şi miraculoasa liturghie!”, i se adresează poetul lui Désirée, una dintre destinatarele mesajelor adesea paradoxale. Muzica din spatele cuvintelor face şi ea cluul receptării, poetul este un artist complex şi lipsit de prejudecăţi formale – geometria presupusă, sunetul armonic adiacent ritmului, ordinea aleatoare ori paradoxală a imaginilor surprind fără oprire la o lectură normală ce devine iute incitantă: „Sub privirile mele stai întinsă pe o plajă forte întinsă/ privirile tale sunt întinse pe o mare foarte întinsă// […]// ca să-ţi fiu mai aproape m-am întins/ pe liniştea foarte albastră a mării”. De observat, tehnic, rimele, interioare sau nu, ce apar ici-acolo, spre bucuria urechii dedate plăcerilor mângâierii brizei delicate a cântului. Presărate pe alocuri, insulele de reflexivitate curată, sentinţele nu fac, totuşi, obiectul acestui volum, dar dacă apar, pun un accent ce conduce la o viziune diferită a demersului estetic: nu sunt ce par a fi, se poate auzi dincolo de alcătuiri precum: „la cer se ridică cine coboară din cer/ în pământ coboară cine s-a ridicat din pământ/ numai ţărâna urcă prin sevă până la mir// […]// lacrimile de jos sfinţesc lacrimile de sus”. Cum şi recursul la transcendent este rar şi iese din eroticul pur, intrând lesne în zona sobră a dragostei pure şi simple. Cartea este solid şi armonios construită, Gabriel Alexe, dăruit cu har, oferind spre lectură poezii atent finisate şi fără îndoială celor care se apropie de ele cu inima, mai degrabă decât cu ochii.