Liliana Rus – Lina

Fără îndoială, ceea ce scriam altădată despre poezia Lilianei Rus (din Pasărea în lesă) este în continuare valabil, consecvenţa domniei sale în abordarea poeziei din direcţia melancoliei, a biografismului sublimat în emoţie calmă, subtil dramatică este cu deosebire benefică. Tabloul aparent obişnuit al peisajului proxim, descris adesea cu minuţie („Gesturile simple şi felul în care mătur frunzele”), devine totdeauna gazdă primitoare pentru simţiri profunde şi delicate („Un fel de lavandă îmi umple nările,/ îmi pătrunde în piept”), pentru stări reflexive cărora lumea largă („Doar o şopârlă aurie pe care noroiul nu o înghite/ îşi caută drumul, în timp ce într-o cutie/ fluturii au renunţat demult la lumină”), cu întâmplările ei, nu le poate oferi soluţii de continuitate. Am citat pasaje din poemul Şopârla aurie, reprezentativ, cred, pentru modul în care poeta construieşte, pas cu pas, rând cu rând, o parabolă a deşertăciunii, de fapt, a oboselii călătoriei prin viaţă, dar şi al speranţei că există ceva care va rămâne şi va renaşte, pentru a relua  ciclul. Mesager la destinului, Şopârla, agilă şi conservatoare, îţi reaminteşte, visată, faptul că ai suficientă putere să duci la îndeplinire ceea ce ţi-ai propus. Bunica Lina şi broderiile ei, cărora le sunt dedicate poemele din cele trei secţiuni ale cărţii („Cântec vechi pentru Lina”, „De lemn, de cenuşă, de salcie” şi „Lamento”), sunt motive ale arhitecturii unui singur şi monolitic edificiu închinat neuitării. Decoraţiunile bogate sunt cuvintele care semnifică obiecte şi stări, zgomote şi cântece, încercări şi trăiri, speranţe şi melancolii, „miresme şi sunete vechi”, reflecţii discrete asupra sensurilor existenţei şi asupra inevitabilei clipe a sfârşitului, toate într-o atmosferă în care miraculosul este la el acasă. „[…] Glasuri de taină mă strigă pe nume/ când întunecimea verde umple odaia…/ Vocea ta părea că se naşte acolo,/ între mobile şi sertare,/ aburul ei îmi înfăşura trupul/ de parcă nu mai puteam îndura atâta rătăcire […].” („Lumină verde”) Un şir de diorame expuse aparent aleatoriu ori după o chemare interioară secretă sunt poemele acestui volum, cu titluri mai mereu semnificative, ele însele, uneori, mici poeme într-un vers. Câteva referinţe livreşti – povestea Genovevei de Brabant, Cosette din „Mizerabilii”, „Marele Gatsby” – potenţează idilismul care ar fi putut ameninţa curgerea descrierilor patriarhale (matriarhale?) şi oferă accentul de care imaginea bunicii care brodează avea nevoie pentru semnifica profund.

Remarcabilă este excelenţa imaginilor, de cele mai multe ori complexe, alcătuite cu migală, arborescent, alteori ca sclipiri ale clipei de inspiraţie: „Ziua cu uşile ei batante este limita călătoriilor mele”, „Umbra se întinde cafenie/ ca pielea viţelului închipuit de un ochi vătămat/ într-o zi care şi-a pierdut urma”, „şerpii albi ai nesomnului”, „viaţa mea în flacoane de sticlă/ puse la răcoare, unde lumina se năruie”, „Lina zugrăvea pereţii cu umbra mâinilor sale” şi, summa summarum, „o pană măruntă acoperită de somn şi ninsoare/ desprinsă de chemarea unui clopot de lână” (subl. mea). Sintagma subliniată ar putea rezuma conclusiv esenţa cărţii: o rugă în surdină pentru neuitarea acelora care ne-au făcut ceea ce suntem. Iar cauza existenţei cărţii ar fi de găsit câteva pagini mai departe: „Lina căuta bănuţul pentru drum/ în albii adânci de cerneală/ […]/ micşorându-se, dispărând…”.

Melancolia de care aparţine abordarea poetică a Lilianei Rus îmi pare cel mai bine ilustrată de poemul oarecum infrarealist „Câini ce n-au fost niciodată ai noştri”: „Câini ce n-au fost niciodată ai noştri ne apără casa.// bătătoresc cu palmele rana adâncă,/ potrivesc lângă ziduri flamurile tinereţii mele/ ocrotite până-n străfunduri; ochiuri de năvod încă mai sunt braţele părinţilor mei./  Şi eu, scăpată printre ele, rătăcesc atât de fluidă –/ o paloare înaintea oglinzii, în casa noastră păzită de câini/ ce n-au fost niciodată ai noştri.”

Ca preferinţă personală, poemul final mi-aş fi dorit să fie „Nici un semn de afară”, un fel de copertă care se închide cu o deschidere: „[…] Nici un sen de afară, nicio maşină/ doar o bătrână ce-şi face loc la fereastră./ Şi eu, pe dinafară,/ încurcată în fâşiile nădejdilor mele, / ca în vârtejul unui dans neîncetat, fără armonie,/ în căutarea poveştii”. Liliana Rus a ales „Remuşcare” pentru a încheia: „S-au stins toate luminile./ În tainiţele minţii, remuşcarea cu picioare de plumb –/ puntea vie între mormintele voastre/ şi strania pasivitate a noilor stăpâni.” Ceea ce nu schimbă cu nimic realitatea frumuseţii elegiace a textelor pe care le oferă cu generozitate cititorilor de poezie.