Cu un titlu derutant, a apărut anul trecut la
Editura „Napoca Star” un roman semnat de Radu Vida, tentativă nedeclarată, dar
în mare măsură reuşită, de frescă a unei perioade istorice, prin destinul lui
Simeon, un băiat bun la desen, care învaţă meşteşugul prelucrării argintului de
la Shloim, un mare meşter în domeniu, şi devine treptat oarecum celebrul „Ava
argintarul”. Romanul acoperă decenii precomuniste, comuniste şi postcomuniste
din viaţa românilor, relatând caleidoscopic şi arborescent, cu numeroase şi
semnificative povestiri în ramă, ale căror personaje definesc, prin atitudine,
acţiune, renunţare, suferinţă, caracteristici definitorii ale unor vremuri de
pierdere a identităţii sociale, de domnie a bunului plac, sub masca luptei de
clasă, a dreptăţii în numele clasei muncitoare. Este un roman, în mare măsură,
al „obsedantelor decenii”, ca să folosesc şi extind titlul articolului lui
Marin Preda din Luceafărul, nr. 23/1970. E poate şi un bildungsroman. Dar mai
mult decât atât, autorul se arată a fi bun cunoscător al tehnicilor narative clasice,
moderne şi postmoderne, pe care le combină cu abilitate spre a pune în valoare
aspecte cu mare impact emoţional tocmai din pricini estetice. De numeroase ori,
părţi referenţiale ale textului devin, aproape fără să ne dăm seama, părţi sugestive,
generalizante, cu o deschidere şi un dinamism baroc, şi par a deplasa permanent
atenţia între esenţă şi aparenţă, prin descompuneri şi recompuneri pluridimensionale
ale realităţii, ale mediilor în care personajele, în special Ava (Simeon), apoi
şi ginerele său, jurnalistul Ucu (Dorel-Dorucu Bunduchi), vor ajunge să
trăiască şi să caute să supravieţuiască unui sistem mai mult sau mai puţin
concentraţionar. Balansul continuu între fapte, întâmplări, situaţii şi
semnificaţia lor, trimiterile livreşti, inserţiile de fragmente confesive, de
reportaje, de scrisori şi versuri, de pagini (ca de) manual ori enciclopedie
referitor la arta prelucrării argintului, fac din lectura romanului o continuă
aventură provocatoare. Se adaugă pendularea între timpi diferiţi, trecuturi şi
prezenturi pe care cititorul trebuie să le identifice, pentru că ele explică
sau complică trama, deschide porţi dincolo de care se află subiecte de
reflecţie asupra umanului în criză. O criză sacrificială, pe care René Girard o
definea succint: „Dacă sistemul nostru ni se pare raţional este, în realitate,
pentru că e mai strict conform principiului răzbunării. Insistenţa asupra
pedepsirii vinovatului nu are alt sens.”* Sacrificiul devine mediere între
sacrificator şi superiorul său (divinitate, în societăţile primitive).
Societatea atee a bunăstării comuniste în care se mişcă personajele lui Radu
Vida urmează strict un astfel de model al relaţiilor ierarhice. Totdeauna este
căutat un „miel” de adus şi sacrificat pe altarul care asigură perpetuarea în
funcţie sau chiar supravieţuirea. Dar niciodată nu există siguranţa că
sacrificiul este şi primit. O află pe pielea proprie subofiţerul de securitate Dorneanu,
care-l bate preventiv pe Ucu, sperând să placă şefului Pădureanu, dar se alege
cu aplicarea unei figuri de arte marţiale care-l leşină şi cu detaşarea la
Valea Ierii, pe post de căţelar. Miel va fi Ava argintarul, de mai multe ori,
miel de serviciu, s-ar zice, miel va risca să fie şi Ucu.
Excelent portretist, Radu Vida
creează şi personaje secundare memorabile, fauna activiştilor de partid, a
gardienilor şi a şefilor lor fiind prezentată cu toată turpitudinea-i
caracteristică, a josniciei slab alfabetizaţilor ridicaţi în ranguri de oroarea
aplicării teoriilor comunismului marxist-leninist. Col. Colţea, comandantul puşcăriei
din Deltă unde e transferat Ava argintarul de la Gherla, devine astfel eroul
unei satire remarcabile, pe cât de esenţialmente tragică, pe atât de comică, a
unui sistem de o ipocrizie criminală, în care viaţa condamnatului are valoare
negativă. Scena vizitei celebrului Ion Dincă, zis Te-leagă, la temniţă are
valoare de model antologic pentru un comportament absurd impus de relaţiile de
subordonare conforme vieţii în societăţile sclavagiste. Satira este groasă: de
exemplu, parola de trecere dincolo de poarta temniţei, care trebuie spusă
santinelei, este „Împuţitu”. Spaţiul concentraţionar este realizat aproape
cinematografic, cu ritm al scenelor potrivit unui decupaj profesionist, iar
relaţia ambiguă cu Securitatea a personajelor reiese cu precădere din dialoguri
de cele mai multe ori eliptice, în care tăcerile (punctele de suspensie) spun
mai mult şi chiar altceva decât vorbele. Nivelurile de competenţă nu au
legătură cu nivelurile ierarhice, ba dimpotrivă. Activistul Clonţ, de la
Comitetul Judeţean al PCR, care „înjură într-un mod atât de pitoresc, cu atâtea
combinaţii şi permutări de cuvinte porcoase”, pare desprins din commedia dell’arte, dar cinismul care se
ghiceşte dincolo de gesturi şi cuvinte induce senzaţia de groază şi revoltă.
Prezenţa vikingilor este
justificată prin legendele privind legăturile dacilor cu popoarele nordice,
simbolistica oarecum asemănătoare de pe obiectele decorative, atât de studiate
şi iubite de Ava argintarul. Şarpele este cel mai prezent, toate lucrările
importante, de la un moment dat realizate ilegal, au ca element definitoriu
toarta de argint ca împletitură de şerpi ce muşcă din gura vasului. Semnificaţiile
sunt multiple, dar autorul romanului nu oferă nici o cale de descifrare, lăsând
cititorului alegerea, în funcţie de receptarea eticii naraţiunii. Naraţiune, de
altfel, deloc ofertantă pentru asemenea demers, dată fiindu-i complexitatea
planurilor şi a caracterelor. Poate tocmai ambiguitatea misterului care
domneşte nestingherit asupra felului în care apare traiectoria sinuoasă urmată
de personaje, alegerile pe care le fac spre a se împlini dincolo de viaţa
cotidiană, creează aura de absurd al existenţei, trimiţând lesne fondul naraţiunii
spre interpretări din zona prozei existenţialiste. De altfel, citind cartea, te
simţi familiar cu Kafka (din Procesul, dar şi din America) sau
Camus (din Le Malentendu), dar mai
ales cu Sartre, ceea ce aduce un plus de profunzime şi de valoare estetică scriiturii
lui Radu Vida. O atmosferă care aminteşte, de multe ori, de Huis clos (Uşi închise) şi de replica lui Garcin dinspre finalul piesei: „Pas
besoin de gril: l'enfer, c'est les Autres.” („Nu e nevoie de gratii: infernul
sunt Ceilalţi.”) face foarte bine lecturii deloc comode, dar atât de incitante
a unui roman care completează peisajul literaturii ce mai recuperează pagini
din raportul asupra unei jumătăţi secol tragic şi dement.
_______
*(René Girard, Violenţa şi
sacrul, Nemira, 1995, p. 28)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu