Coca Popescu - Nopţi violet

Coca Popescu nu se sperie de cuvinte. Pentru ea, poezia este peste tot, în jurul ei şi în  lăuntrul ei; în gesturile cele mai simple ale vieţii cotidiene; în obiectele pe care le atinge cu mâna sau cu privirea; în vegetaţia care se schimbă odată cu anotimpurile, cu insectele şi păsările trăind libere. Coca Popescu evită cu îndemânare tentaţia abisului existenţial, suferinţa abstractă ori chemarea absolutului. Poemele sale de dragoste sunt dialoguri destinse, adesea răsfăţate, mereu duioase cu şi despre un partener imperfect, dar perfectibil. Este apăsată de graba cu care se cere trăită viaţa în acest secol accelerat şi scelerat, de lipsa clipelor lungi de lenevire în aşteptarea voluptăţii, a împlinirii de sine. Figurile de stil conduc mai totdeauna la imagini senine, luminoase, iar recursul la rime şi face parte din aportul muzical care însoţeşte mereu jocurile dragostei.

Uneori, ajunge la imagini de aleasă frumuseţe, aproape poeme cu existenţă independentă: „Sunt doar o frunză, / A unui copac de împrumut” sau „Acolo, în deşert, / Unde în arşiţă zboară / Nestingheriţi, ciulinii.” Şi „Această viaţă fără răspunsuri / Nu poate fi decât un ghem de fire / Ţesând neîncetat tablouri / Pe o pânză în vis.”

Coca Popescu se îndepărtează evident de citadinul la modă şi se refugiază, cu tot cu sentimente, într-o lume din care copilăria nu a fugit cu totul, o lume a celor patru elemente de început: aer, apă, pământ şi foc. Ele sunt prezenţe aproape pure, care interacţionează fără să se amestece, păstrându-se ca simboluri originare. („În foc, legat cu vrajă la margine de ape / Ai fost orbit cu bezna nopţii / Şi a licorii descântate.” Sau: „În cercul de foc se oglindesc dorinţe / Spălate de rouă, scuturate de vise, / Indiferenţa răsare din acelaşi loc, / Micul zeu îşi riscă aripile-n foc.”) Prezenţe preponderente sunt acelea ale focului şi acelea ale apei – cele mai legate de sentimentul de dragoste trăit intens la nivel fizic şi la nivel sufletesc. Dorinţa este omniprezentă, nevoia de a fi împreună, spaima de singurătate, de amorţire în noaptea absenţelor sunt surse de pulsiuni secrete, de chemări flămânde ale unei anatomii expuse cu delicateţe şi pudoare.

Nostalgia paradisului pierdut izbucneşte uneori fără zăgaz: „Desculţă, îmbrăcată doar în sentimente / ca faldurile de mătase, / Te ascult îndrăgostită în fiecare seară. / Smerită, te urmez în visul tău la dans / Nu te ating cu sărutul / Nu mă atingi în ritmul muzicii / Ne iubim telepatic. / Şi ne cunoaştem fiecare secret / privind îndrăgostiţi imaginile virtuale, / Minute trec zburând pe lângă monitor / În secolul vitezei unde există chat şi facebook, / Nu avem timp să mai facem amor.”

Coca Popescu ne oferă o poezie care să nu ne provoace, ci să ne amintească de nevoia de simplitate şi de posibilitatea de a ne întoarce la comunicarea lipsită de ascunzişuri.