Irina Lazăr – Fragment de joc

O poezie a suferinţelor curtezanelor urbane ne oferă neliniştita poetă Irina Lazăr, beneficiara merituoasă  a unui premiu de debut la Festivalul internaţional de poezie Artgothica 2016. Ea intră fără ezitări într-un rol pe care l-au ratat destule luptătoare, când au eşuat în utilitarism, în sentimentalism dulceag ori în intimism pornofil. „Oraşul este un monstru adormit” – ni se spune şi chiar aici se petrece călătoria poetei, descoperind măruntaiele şi dezvăluindu-le secretele. Personajul Irinei Lazăr se arată interesat de încântarea sofisticării femeii în lume („Iubitule, / sunt cântăreaţa de la bar / decadentă /, sorbindu-ţi paharul” [17], „Într-o zi o să mă pierzi / aşa cum distrat uiţi de floarea firavă / agăţată la rever / care din întâmplare poate fi / o garoafă mov sau / un biet trandafir alb, neatent / cules din greşeală de pe margine drumului // …  // sofisticarea vine din câteva linii / ” [19, 20,], „revin acum, / noaptea albă a rămas lipită de mine / împreună cu fanteziile bordel, / cabaret, dansatoare exotice / Ţesături orientale cu care legam adevărul la ochi / Ne ţineam de mână strâns / ca nişte acrobaţi înainte de debut / Şi amuletele le aveam la vedere la fel” [50]), într-o lume a violenţei, a spaimei, a nesiguranţei, a neîmplinirii de sine („doar clovnii psihotici / îşi flutură baloanele lor cu sclipici / umblând în noapte prin California” [21], „vreau să te înăbuş în mine / … / vreau să te sparg / astăzi mă poţi lovi, mâine şterg cu tine pe jos / între noi nu poate fi nimic de prisos, m-am târât destul prin venele tale / ca un drog prea mult inhalat” [25]) Poeta reuşeşte cu uşurinţă superbe imagini şi metafore surprinzătoare („în faţa ploii eram goi, limpezi, / ca două pahare de cleştar” [22], „cutreier goală străzile tale / saboţii pink aproape că mă dor / de atâta nelinişte / muzica e un gel colorat” [24], „Sunt sătulă de mine ca de o mănuşă veche” [28], „pământul tremură, frica şi teama / desfigurate ca nişte măşti / îmi privesc umbra dornică de alt suflet / umbra ea e un fel de mefisto” [29], „Câteodată durerea miroase a cauciuc ars” [32]), semn al siguranţei cu care iniţiază arhitecturi complicate, interioare labirintice, ce-mi amintesc de călătoria semnificativă prin şirul de coridoare şi încăperi cu multiple uşi ducând spre încăperi cu alte şi alte uşi a lui Karl Rossmann din America lui Franz Kafka. Este un absurd existenţialist în poezia aceasta a Irinei Lazăr („te ascunzi îndărătul uşilor închise înjurând / ast-noapte mi-am rupt ciorapii de dantelă / în timp ce te priveam / apoi am ars ca un chibrit care-ţi frige degetele” [35]), ceva misterios, care traversează volumul cu întrebări mai degrabă retorice despre povara unui trecut greu de depăşit. Poeziile de dragoste ale primului grupaj stau sub semnul lui „mult prea târziu / sau mult prea devreme / s-a făcut noapte” (50). Culori şi sunete, grupajul a doilea, nu este diferit ca abordare, vine din acelaşi fructuos bazin nietzsche-kafko-sartro-camusian, ba chiar este mai subliniată angoasa („O imensă singurătate se ascunde / Dincolo de stele / Dincolo de noi / Acolo unde ochii nu au mai privit /  Ceea ce e esenţial e albastru / În teama de întuneric / Necunoscutul te atrage tot la fel cum / Găurile negre înghit lumina” [59]), ca şi atracţia necunoscutului, ori raporturile lumină/întuneric, adevărat/fals, vinovăţie/inocenţă, fericire/nefericire – teme obişnuite ale interogaţiei literare şi artistice păstrate/rezervate la desprinderea/eliberarea de jugul filosofiei, acum mai bine de două secole („tu ca fiind tu, de exemplu, / nefericirea ca fiind nefericire şi nu o umbră lăptoasă / aruncată asupra mea din neant / sexul ca fiind sex, fulminant, scânteietor, / prin sex mă îndrept spre lumină / o cupă cu vin în amurg ca fiind vinul / şi nu amintirea cuiva / propria fiinţă ca o pradă” [61]). Sunt numeroase poemele remarcabile, secţiunea a doua îmi pare superioară primei prin construcţia lucidă şi capacitatea ludică a expresiei, plus sugestia mai bogată. Trimiterile livreşti fac bine definirii atmosferei unui prezent a cărui realitate materială este continuu subminată de subrealitatea virtuală. Alăturările de imagini par tot mai diverse, a se vedea poemul Îşi dădea cu ruj, despre una dintre atracţiile fatale („Astăzi o femeie cu părul blond / îşi dădea cu ruj / semăna cu Glenn Close / chipul ei era atât de ascuţit încât / fără să vreau / m-am gândit cu poftă / la dezgustătorul creier pané vândut / la magazinul de la colţul străzii // atracţia fatală se manifestă şi aşa.”). Psihologia devine psihanaliză aproape pe neobservate, gesturile se încarcă de semnificaţii dubioase, semne al degradării interioare, ale deşertăciunii ce se-nstăpâneşte în lumea umană („şi încă nu ştii să iubeşti / mâinile tale stau încleştate într-o lungă aşteptare / îmbrăţişările par mai degrabă o perversiune /o indecenţă // ai văzut filme în care eroul principal / nu putea să facă sex decât cu prostituate / ai văzut filme în care femeile uşoare / urcau prin ferestre către cer” [71]). Iubirea abia se-nvaţă, continuu se-nvaţă, prin ratări repetate, absenţa exuberanţei, eşecuri care ţin mai degrabă de comunicare, sexul e bun („prin sex mă îndrept spre lumină” [61]), dar tot timpul vezi „propria fiinţă ca o pradă”, aşadar, nu e destul, totul e fals, „Iubirea e imposibilă / […] / amanţi cu inimi de melasă // se preling / te ating / şi te lasă” [73]. Erotismul poeziei Irinei Lazăr este reconfortant prin sinceritate, decenţă şi dezabuzare (poate părea paradoxal?), virând adesea în delicateţe şi inocenţă („Iubire, iubire, iubire / Rândunici care-şi fac cuibul sub streaşină, / apoi peretele rămâne gol, lipsit de sens / tristeţea din spatele zâmbetului / fotografii, pagini îngălbenite, Indiferenţa / rece ca o pecingine…” [74]), unde tristeţea nu ratează nici un moment să se facă simţită din plin, uneori cu violenţă. Plângerile sunt mature, lucide, şi vizează categorii morale superioare, nu evenimente sentimentale cotidiene. „Răul întunecat” [79] este motiv de spaimă, el acaparează totul înlăuntru şi în ceilalţi, „mereu apă neagră / pe un cadavru uitat.” Visul zborului e spulberat din faşă [88] – „lirismul searbăd al tristei seri de februar / mătură în treacăt peste mine trecutul”. Orice răneşte sau este rană.

Poezia Irinei Lazăr ţine de un concept superior cu privire la arta cuvântului. Lirismul ei este bogat în imagini, în mult-prea-blamatele metafore încărcate de sugestie şi de frumuseţe. Cu o expresie banală, aş putea spune că „poeta se scrie pe sine” [100], dar aş minţi: „poeta Irina Lazăr ne scrie pe noi”. Şi bine ne face! O merităm din plin!