Laurei Cătălina Dragomir - Caracterul triumfal al înmormântărilor cântate

Vina tragică şi refugiul în inocenţă

Apărut în anul Centenarului Dada, volumul de poeme al Laurei Cătălina Dragomir, Caracterul triumfal al înmormântărilor cântate (Eurostampa, Timişoara, 2016), ar putea fi considerat şi un fel de omagiu avangardei din secolul al douăzecilea şi dintotdeauna. Autoarea pare a fi în acord cu spusele lui Tristan Tzara, din 1918: „Nu există un Adevăr definitiv. Dialectica este o maşină amuzantă care ne-a purtat într-un mod foarte banal la opiniile pe care noi le-am fi avut oricum.” Mai mult, şi cu elocinţa pare a avea ceva de împărţit („Prends l'éloquence et tords-lui son cou!” zice Verlaine, în Arta poetică), pentru că alege să folosească o arhitectură personală a textului, cu multă eliptică, izbucniri metaforice surprinzătoare şi ambiguizări derutante. Nu este o poezie comodă, e o lectură provocatoare, în care anatomiile îţi pot juca feste, iar inocenţele salvează şi luminează, pe alocuri, tristeţile existenţiale. Este un continuum subteran de depresie, de nemulţumire, de neîmplinire, de neprihănire senină în toată poezia acestui volum edificat pe îndoială, pe căutarea de sens al lumii şi al vieţii, de Adevăr care poate fi lesne descompus şi dificil recompus, plus, peste toate, reflecţia asupra actului de a scrie ca ieşire posibilă din haos.

Este de subliniat puternica dimensiune etică a poeziei acesteia, reflecţia asupra relaţiei cu celălalt, asupra relaţiei cu sine, asupra încrederii. „În ura drumului vina ca un şarpe / se însoţeşte cu oamenii”, scrie poeta, şi „bunătatea ca o femeie de care nu eşti sigur” – iată, nesiguranţa în faţa deşertăciunii lumii domneşte şi defineşte, minează existenţa firească, adevărurile posibile. E vorba de vina tragică originară, aceea a ochilor deschişi asupra cunoaşterii, care defineşte un destin absurd, prezent continuu în literatură de la marile mituri ale Antichităţii, la Shakespeare, Dostoievski şi existenţialişti. Când te descoperi „aşteptând primăvara / într-o intimitate injustă cu inocenţa”, ruptura pare deja definitivă „ca o boală în rod”. Cartea utopiei este triumful eşecului. „Precis nu-mi place să mor”, dar „Moartea e o muncă oricât ai spăla-o” şi ea durează („trei zile a murit fără să-l vadă nimeni”), este o grabă pe care „nu ţi-o poate povesti nimeni”. Poemul (5.) dă seamă despre sentimentul deşertăciunii ca bucurie inocentă, ca împlinire prin celălalt, reflectând asupra morţii unui copil văzută prin ochii unui copil: „Eu nu mai ştiu cum erai / cel mai bogat mort copil / singurul în casa căruia mergeam / toţi desculţi / […] / mai ştiu că ploua lung / mereu eram cu gura plină de apă / şi că la uşa voastră / fierul se sărase de umblet / tu erai primul mort copil de pe stradă / şi noi ne bucuram / ca de o haină nouă”. E darul morţii, putinţa experienţei finale extraordinare la care se poate visa încă de la vârste mici, vis mereu amânat, aproape uitat apoi, revenit la răstimpuri şi atins într-un final deloc apoteotic: „şi mi-am zis: luaţi fericirea asta. / cât mă trag pe mâini mă uit şi la voi / din partea cealaltă a Styxului” (7.). Aici, fericirea este personificată ca fiinţă muritoare: „mă zăbovesc peste ea doar noaptea”, „o scobesc ca orbii, din mână, de stricăciunea invidiei / şi bine frumoasă să o dau şi altora s-o înceapă / s-o prindă de capătul cu moartea / şi să gândească: de acolo îi vine sporul şi înţelepciunea.” Odată conştientizate vina tragică, destinul implacabil, privirea se poate muta în exterior şi actul scrierii devine refugiu, act de exorcizare şi de dăruire întru comuniune cu Demiurgul: „ar fi să cad soare îndumicat peste lume / să mă uit deschisă, inima dată larg de perete / cu Dumnezeu lăsat să treacă prin ochiul pântecului / […] / Cum pot crede-n păcat, eu / ce din Dumnezeu avut-am în mine?” (12.). Dacă a fost trecută bariera, „în partea asta a morţii / ştiu mai bine să scriu / […] / în afara asta a morţii / despre mine numai cuvinte.” (13.), fiinţa se decorporalizează, devine text, astfel că tonalitatea poemului se poate nutri parcă din tomuri străvechi, precum în (14.): „mamele ştiu să nu întrebe / doar trăind lângă viaţă / nu se ia salvarea lumii la tine / treaba Lui e decât toate mai întreagă / treabă. / Scriu să se facă în mine / ce din altă vreme vine şi pune. / duminica azi / la umbra uitatului, moarte.” A se observa că salvarea de sine nu este totuna cu „salvarea lumii”, de unde condiţia de trăi „lângă viaţă”, de a nu te implica pentru a te salva. Mereu, „de undeva vine Dumnezeu” cu „graba lui” care e o „oboseală”, adică o moarte, nimic altceva decât „o a treia faţă” a oglinzilor, adică aceeaşi privire cu totul din exterior, nu numai de deasupra lucrurilor, ci şi de deasupra imaginii lucrurilor despre ele însele. (15.) Fantasmatica purităţii infantile este în deplină libertate, ea creează amintiri dintre cele mai senine, chiar retrăire/refacere a imaculatei concepţii: „primul Dumnezeu / era un copil la sân / şi eu îmi făceam pâinea pe lângă el / îmi plăcea că ieşise un Dumnezeu nou şi cuminte / acum ştiu că am fost cea mai fericită mamă din lume / statul locului la bărbat, cu spunea îngerul.” Simplitatea dintâi: „el, un copil; eu, o femeie cu fiu / între noi nu mirosea a profeţi” (16.). Deseori, poezia capătă aparenţe de învăţăminte – „pacea poverii e să stea jos în casă / în păcat străduinţa e jumătate din carne”; „mersul acesta mereu înainte / nu e al cui vine să dea de mâncare / băgat în Dumnezeu / trăind unde lucrul şi-l face.”(17.) O pendulare continuă între posibila puritate şi inevitabila deşertăciune este evidentă în toată poezia din acest volum. Seninătatea reluată din cartea anterioară (Nunant, 2016), cu poeme pentru copii, e continuu minată de reflecţia asupra pierderii inocenţei şi imposibilei reîntoarceri. Nici dragostea nu se mai împlineşte, lucrurile se văd ca într-o refracţie: „Când iubesc despre tine trebuie să fie linişte / tu lăsată aşa, vrabie / nu vreau să fii de faţă / cuţite având oameni vor umbla / o să trebuiască să rabd / te voi îmbrăca, însă foarte puţin. (22.) Dacă tot e de trăit, se poate trăi deplin, pentru că „poţi muri foarte tânăr / coagularea trăsăturilor în afara contextului / te poate entuziasma / nimic forţat, oboseşti de atâta consistenţă ( […] / excesul de altar al virtuţii / lactaţia divină publică şi gratuită e binele necesar / […] / suntem de acord că mai puţine mame / înseamnă controlul încălzirii globale / admite, poţi muri foarte tânăr.” (23.) Dar, „Între cei care iubesc nu se poate trăi / sunt curaţi / ca o boală mare aşteptând viitorul / cu sânii intacţi şi spatele descumpănit / de treaba asta bine făcută / aproape zilnică.” (24.) Aşadar, „Omul rupt într-o singură pasăre / […] / n-o să se oprească pentru atât / la câţiva metri de ţările calde.” (26.), el va pleca definitiv, într-o lume paralelă, din care să privească cu seninătate adevărurile multiple din deşertăciunea lumii şi să le pună în cuvinte „ca o bolnavă a scrisului”: „tu fără mine, rămasă singură eu / atent la Dumnezeu, nimeni.” (10.)