Miruna Mureşanu - Spovedanie

[prefaţă] 

Textele poetice din acest al patrulea volum al Mirunei Mureşanu (după Secunde desfrunzite -1994, Vinovăţia memoriei - 2002, Lumina mântuitoare - 2012) sunt, cu o expresie străveche, „de mai largă respiraţie”, adică nu se tem de mulţimea cuvintelor, de o mărturisire detaliată a trăirilor interioare, a  emoţiei de sorginte spirituală creştină. 

Poeta are, cu asupra de măsură, imaginaţie verbală, expresivitate emoţională, narativitatea dezvăluindu-se desfăşurată neostoit, ritmic, de multe ori surprinzător, dar nicidecum forţat, în absenţa fericită a unor de false meandre constructive pe care genul mărturisirii de sine l-ar fi putut reclama. 

Acelaşi expresionism existenţialist cunoscut, acum atingând, ca o boare, mai degrabă dimensiunile imanenţei spirituale kierkegaardiene, decât acelea, de altădată, ale anxietăţii transcendentale heideggeriene sau ale absurdului din proiectul uman ca eşec pe linia Kafka-Sartre-Camus, încarcă de sens versurile poetei, desfăşurate într-o viguroasă polifonie a interogaţiei şi a viziunii. O frenezie contemplativă angajată, de această dată, diferită de abordarea discretă din cartea anterioară (Lumina mântuitoare) se desfăşoară simfonic, în imagini policrome îmbietoare, dintr-un prea-plin de trăire la intensitate maximă.

Acum se scrie poemul final, ultimul, poate de rămas bun, iar el este o fiinţă vie, cu „sângele curgând” şi „răsuflarea fierbinte”, este tovarăş pe un drum („eu şi poemul-martor într-o singură corabie / un poem nesfârşit egal cu viaţa mea”), în lipsa unei călăuze („luntraşul absent face semne pe care nu le înţeleg / spune cuvinte pe care nu le aud / pentru că vântul le împrăştie cum pe-o cenuşă / a poemului-călătorie pe care-l port / de o viaţă în suflet / fără să-l ştiu fără să-l scriu”). 

Este „poemul-nostalgie”, „o rugăciune / în forma cuvintelor-inimă”, cu veritabile valori psalmice, atunci când emoţia virează lent şi imprevizibil spre chemarea înaltului: „îl aştept pe Dumnezeu / stând în lacrima poemului meu”, „iar El trecând văzut şi nevăzut şi Om şi Dumnezeu / prin sufletul mut al poemului meu”. 

Este poemul din cuvintele-corp, Miruna Mureşanu, în haina de personaj, este înconjurată de / şi există ea însăşi în / cuvinte: cuvintele-inimă, cuvintele-ochi, cuvintele-mâini, cuvinte-cărare, cuvintele-rugăciune, cuvintele-aşteptare, cuvintele-aripi, cuvintele în formă de lacrimi, cuvinte curse din inimă pe piatră, cuvintele continuând să ridice munţi de iluzii, cuvinte de lună şi de pământ, cuvintele care zideau naşterea mea, mucegaiul cuvintelor etc.

Poem cu poem, se face o rememorare a trecerii vieţii, spovedaniile amintind fiinţe care i-au definit existenţa - tatăl („ochii tatei deschişi par să mă vadă / hotar între mine şi piatră / ei par să păstreze o taină / sub piatra cum o veşnică haină”), mama („venise la mine spre seară / iar când i-am deschis uşa / am văzut-o atât de frumoasă / stătea rezemată de uşă şi mă privea”) – iar monologurile urmărind propria devenire, îndelungată şi complicată, prin lumină şi umbre („umbra copilăriei alerga să mă ajungă / într-o lipsă de trufie şi fast / cenuşa ei îmi povestea ceva despre fluturi /şi despre povara visului cu ochii deschişi”; „eu purtam o maramă în jurul genunchilor / parcă ţesută din gânduri / pe care cei plecaţi le lăsaseră-n urmă”), cu piatra, câmpia, luna, iarba, păsările, fluturii, scările, pustiul, văzduhul, pragul, moartea, anotimpurile şi timpurile – într-o simbolistică dedată vagului multiplu semnificativ, într-o atrăgătoare reţea-capcană precum o pânză de păianjen: „culoarea asfinţitului schimbătoare / prin încăperile goale / unde liniştea înstrăinată de sine / aidoma unei pânze de păianjen / sau unei dantele învechite”. Peste toate, „spaima de singurătate a nu ştiu câta oară / cu răsuflarea de ceară”.

Încă o dată,  Miruna Mureşanu reconfirmă o maturitate artistică şi o imaginaţie creatoare de înalt nivel, dincolo de mode şi de modèle, reflectând cu înţelepciune şi cu profundă emoţie asupra existenţei şi a precarităţii clipei – „vama tăcerii” -, unde, în fond, „valea singurătăţii rugineşte în taină / ascunsă între umerii obosiţi ai inimii nimănui.”