Adrian Lesenciuc – Cartea de apă. Cu Borges, privind râul

Un pariu câştigat

Evidenţa te trimite, imediat ce ai citit titlul cărţii, la minunatul argentinian şi celebra sa Carte de nisip. Borges experimentalistul îndeamnă la experiment şi Adrian Lesenciuc este între cei potriviţi să se lase tentaţi de o asemenea provocare. Chiar suntem avertizaţi la pagina şapte: „Am recitit din Borges şi am rămas uluit cât de mult semănăm.” Numai că „Borges, odată citit, pătrunde în tine şi te schimbă radical.” Dar „Borges nu se scaldă mereu în aceeaşi apă, ci Borges e râul ce mereu alte ape lasă să scalde trupul unui personaj colectiv cu numele Borges.” Aşadar, şi Lesenciuc este trupul care se scaldă mereu în altă apă a râului care este însuşi Lesensiuc, iar Heraclit din Efes („râul Heraclit”) pare că zâmbeşte pe sub mustaţă, în barba-i cârlionţată: panta rei kai ouden menei! Şi se aude mai departe: Κανείς δεν μπορεί να μπει στο ίδιο ποτάμι δύο φορές (Nimeni nu se scaldă de două ori în acelaşi râu).

În experimentul său, Adrian Lesenciuc construieşte poeme plecând de la citate din Borges, fiecare fiind „fasciculă a catalogului Bibliotecii din Babel”, „neînregistrată, dar ordonând cu rigoare, cu minuţie, un univers ireal şi real deopotrivă”. Referinţele par a fi cu toatele din sfera filosofiei, semn cât se poate de clar că, şi în concepţia lui, amândouă artele (sic!) au aceeaşi sorginte în gândirea reflexivă.

Textele scurte/lungi ale poetului sunt un tribut adus ambiguităţii existenţei, o plecăciune, dar şi un imn în cinstea armoniei contrariilor. Rostul lui Borges, aici, este şi de a demonstra că „orbul vede adevărul”, adică experienţa capcanei face să fie cunoscută esenţa libertăţii, iar libertatea înseamnă supravieţuire în anonimat: „(…) Cred că poezia trebuie să fie anonimă. (…) (Borges); poemul de la pag. 17 ilustrează această idee: „Dungile sale sunt gratii tigrului lui Borges / cum versurile astea gratii poemului meu sunt.” A se reţine de aici şi structura muzicală a limbajului, ritmurile induse prin o anume topică a frazelor. Foarte potrivită această opţiune pentru arhitectura textuală, dar şi atitudinea faţă de textul „inspirator”, pe direcţia esteticii deconstrucţiei: un fel de închidere care se deschide de sorginte derridiană. Lectura pe care o face Lesenciuc lui Borges se sprijină, evident, pe ideea unei „izotopii semantice”, coborând poate dincolo de intenţiile argentinianului, căutând în sine semnificaţii personale cu caracter general, dar nu mai mult decât permite necesara pertinenţă. Spiritul său discret ludic - esenţial într-un astfel de demers experimental! –  şi autoironia adaugă valoare poetică dialogului cu înaintaşul. „Când citim un poem bun gândim că şi noi am fi putut să-l scriem, deci acest poem preexista în noi. (Borges) // Ştiu poezia mai bine decât mă ştiu pe mine. / Şi ea mă ştie pe de rost, o ştiu. / Mereu o-nşel, mă-ntorc spăşit. Târziu / mă iartă ea; cuvântul se zămisleşte-n mine.” (p. 19)

Dar, dacă Borges se aşează ca o cupolă protectoare şi provocatoare peste construcţia textelor, discrete referinţe livreşti sunt voit lesne recognoscibile, fie ca pastişă (semn postmodernist), fie ca stil, à la manière de… (reverenţă). Par exemple poemul antikantian de la pag. 12: „Fericirea de a scrie nu se măsoară prin virtuţile sau slăbiciunilor scrierilor. (Borges) // Doctrina are cerul întunecat deasupra-i. / Un petic de lumină plouă pieziş câmpia fertilă a paradoxului. / Doar pâcla ideologiei te-mpiedică să vezi iarba grasă şi încâlcită / bătută de apa, mereu aceeaşi, a râului Heraclit.” Primul vers trimite, à rebours, la cunoscuta zicere „Două lucruri îmi umplu sufletul cu mereu nouă şi crescândă admiraţie: cerul înstelat de deasupra mea şi legea morală din mine.” La Lesenciuc, realitatea e lipsită de transcendenţă („cerul întunecat”), iar accesul la „legea morală” e împiedicat de „pâcla ideologiei”, pe când „apa” e „mereu aceeaşi”, o realitate inaccesibilă „grasă şi încâlcită”, aşadar şi efectul Heraclit-râul este anulat. Toată această „cădere” vine din „revelaţia” că fericirea borgesiană „de a scrie” este o stare intimă, indiferentă la judecata axiologică exterioară, la vreo valoare de comunicare. Se adânceşte, astfel, spunerea sudamericanului şi se relativizează celebrele judecăţi filosofice ce păreau definitive. În altă parte (pag. 29), cu mult mai discret, dar subtil accentuat, este prezent domnul Nietzsche, cu la fel de celebrul aforism 146 din „Dincolo de bine şi de rău”: „(…) Iar dacă te uiţi prea mult în abis, abisul de va uita, la rândul său în tine” [„(…) Und wenn du lange in einen Abgrund blickst, blickt der Abgrund auch in dich hinein.” (Jenseits von Gut und Böse)]. Poemul, care porneşte de la „(…) întregul trecut, trecutul de nepătruns s-a constituit ca să putem ajunge în această clipă acum (Borges)”, este construit ca paradox şi, într-un ritm sufocant, dur, „nemţesc”, abundă cuvintele finalizate în „und” – afund, rotund, ascund, rund, furibund, inund, fecund, secund – pentru ca şirul să se-ncheie, en fanfare, cu „Urgrund / Ungrund / Abgrund”, adică „Întemeiere / Neîntemeiere / Abis”, interogaţia „Chiar / cores- / pund?” şi sentinţa „privirea ta e mai senină decât lumina necreată.” Ambiguitatea în care suntem împinşi este perfectă şi demonstraţia la fel: indiferent ce-am face, cum am face, ce hotărâri am lua, vom ajunge întotdeauna în aceleaşi loc, în acelaşi moment în care suntem şi de unde putem începe oricând. Strofa de început, aparent amoroasă, („privirea mea se pleacă / întâlnind-o pe a ta”) capătă alte sensuri, alt destinatar, prin „Când înot între pagini râul se-ntoarce” putem ascende la „eterna reîntoarcere” (eternel retour), concept central la Nietzsche. Astfel că „exerciţiul acesta de înot în priviri” nu este cu vreo parteneră de sentiment, ci, iată, cu abisul: „Mă trage-adânc abisul / fără să mă scufund. / Încerc să scap. / M-ascund. / Sunt prins.” Doar că abisul este adâncul, apa „râului Heraclit”, care nu se schimbă, care e mereu aceeaşi, indiferent care este trecutul ei. Lesenciuc îi aduce la un loc pe Borges şi pe Nietzsche, aşa cum va face şi în poemul următor, de la pag. 31: „Înot. Confluenţele sunt loc de popas / pentru sângele neamului trecut şi rămas. // […] // (…) culoarea privirii mâzgăleşte istoria / aruncând în adâncuri sângele şi memoria.”

Se poate continua cu real câştig analiza rece a referinţelor şi provocărilor lui Adrian Lesenciuc. Mă voi mai opri numai la una singură, dublă, de fapt, care are drept ţintă nu un filosof, ci un poet: Rainer Maria Rilke. Poemele de la pag. 15 şi 16 sună în ritmuri asemenea acelora ale marelui austriac: „Când singura credinţă ce-animă omenirea / e faptul pipăibil, asumat / că unu lângă unu adunat / fac doi, încerc nedumerirea: // În care unu Dumnezeu se-ascunde? / În care semn? Dar nu vreau, imbecil, / să Îl testez prin simţul meu tactil, / să-L văd împreunând corpusculi, unde, // ci doar să simt – ce mare nerozie! - / că Domnul s-ar opri intenţionat / din rezolvarea teoremei lui Fermat / spre-a respira în ritm de poezie.” Tot în paradox locuieşte poetul cu textul său provocator, dar, de astă dată, recunoaşte/afirmă că esenţa existenţei sale umane este emoţia creaţiei, este simţirea acesteia, ar nu conceptul rece, mecanic, subaltern. Asemenea, trimiterea christică: „[..] // Nimic decât un joc – dogmatic aparent - / cu reguli stricte, colorit strident / un joc fără niveluri, fără nivelare. / În povârniş, cu lemnul în spinare, // când vine vremea de-a ieşi din joc, / când lemnu-n cruce prinde chip pe loc, / realizezi că nu poţi şi, smerit, / nu te-nchini dogmei, te-ncovoi în rit.” Îmi pare aceeaşi muzică din „Was wirst du tun, Gott, wenn ich sterbe?” („Ce te faci, Doamne, de-am să mor?”) sau din „Was wirst du tun, Gott? Ich bin bange.” (Ce te faci, Doamne? Mă-nspăimânt.”).

Perspicace, Radu Voinescu observă cu dreptate, pe coperta a patra a volumului, că avem spre lectură un lung poem-omagiu marelui argentinian, pe cale heraclitiană: Cartea de nisip şi Cartea de apă sunt convergente, amândouă substanţele fiind, în esenţă, curgere, timp în mişcare, înnoire sau, adesea, stagnare, după cum se configurează interior fiinţa umană în raport cu ele. Experimentul poetic al lui Adrian Lesenciuc este o reuşită deplină şi, cu vorbele domnului Voinescu, „Un pariu curajos şi, consider, câştigat.”