Fertila însoţire cu moartea*
Iată o carte în care prima linie a textului poate rezuma
întreaga poveste: „Mă cheamă Daria. Am murit într-o joi.” Aşa cum prima frază
din „Metamorfoza” rezumă toată esenţa povestirii lui Franz Kafka (ba chiar şi a
unei întregi mişcări existenţialiste care va urma). Cum o face şi propoziţia
relevantă aşezată de Soljeniţîn în deschiderea „Pavilionului canceroşilor”.
Hanna Bota are o dexteritate extraordinară în a construi ludic şi luminos o
lume a umbrelor, preponderent urâtă, o lume în care nu există bucurie,
speranţă, ci numai durere, lacrimi, degradare fizică, cu o vorbă cuprinzătoare:
deşertăciune. Teritoriul narativ este acela al bolii ca spaţiu concentraţionar;
dar autoarea ne oferă varianta iluziei că ar putea fi şi boala ca spaţiu al
eliberării spirituale. Istoriile unei comunităţi de tineri dependenţi de
dializă sau, eventual, de transplantul de rinichi (în general, o amânare a
deznodământului) numită „Gaşca” dezvăluie dedesubturi evitate de privirea pe
care oamenii obişnuiţi o aruncă lumii înconjurătoare. Când funcţia de
detoxifiere a rinichiului se pierde, începe drumul spre extincţia treptată trupului.
Mai lung sau mai scurt. Final cunoscut, previzibil mult mai rapid decât la
ceilalţi oameni. Dar, cu un eufemism, calea este mai importantă decât finalul
ei. Despre această cale ne povesteşte Hanna Bota, într-o convenţie cunoscută, a
„manuscrisul găsit”, de astă dată a „jurnalului moştenit” de la Daria Codrescu,
cea care afirmă despre menirea sa: „E nu sunt doar Şeherazada, ci memoria Găştii”; „O poveste porneşte
dintr-altă poveste, toate se leagă, eu trebuie doar să le deşir ca să le ştiţi
şi voi.”
Semnificaţia titlului ne este dezvăluită devreme,
după ce Daria afirmă deschis, cu o luciditate arareori întâlnită, că „plecarea
– adică moartea – e un final care
poate fi fericit uneori. E mai
tragică viaţa decât moartea.” Definind zilele săptămânii, ea ajunge la joi:
„Joi e ca o pauză, e ca o pierdere de tine când nu trebuie să fii nici aşa,
nici altfel. E un stop-cadru care păstrează timpul într-o formă plată – fără să
cobori, fără să urci. Un etern Acum.
Măcar un pic! După o vreme, am hotărât ca toate zilele mele să fie joi, să fie
Acum. Trăiam un veşnic joi, aşa că nu ştiu în ce zi am murit…” Astfel, este de
înţeles că, indiferent de dată, toate notaţiile din jurnal sunt de joi. Daria
trăieşte într-un veşnic prezent, „am intrat într-o adâncitură a timpului ca
într-un buzunar cald când afară pişcă frigul”. Şi aici frigul nu este absenţa
căldurii vieţii, ci absenţa căldurii umane din lumea cea mare, indiferenţa,
minciuna, hoţia, abandonul pe care le întâlneşte şi de care se loveşte
continuu. Sunt câteva lumini – tatăl său, căruia îi spune cu drăgălăşenie
Codru, un sacrificat pentru fiica sa, discret şi dăruit total misiei de părinte
(„Când va rămâne Codru fără mine, o să fie ca şi cum ar purta după el o
amputaţie care are neuronii încă vii şi foarte dureroşi… […] Ne dăm viaţă unu
altuia, ne omorâm unul pe altul”); Matei, activistul social voluntar, jurnalist
care are grijă de Gaşcă, de nevoile ei şi luptă pentru drepturile bolnavilor –,
multe umbre, între care doctorul D. (Dumnezeu!), cel de care depinde un
transplant de rinichi, o salvare temporară de la dializă, cel care hotărăşte
cine trăieşte mai bine şi mai mult şi cine moare mai degrabă, chinuindu-se fizic
şi psihic, cel care vinde rinichii în ideea falsă de a crea condiţii mai bune
celorlalţi bolnavi (şi o clinică particulară, desigur): „pentru Doctor conta
mai mult propria imagine decât binele şi adevărul, conta puterea pe care o exercita
asupra celorlalţi, admiraţia pentru ceea ce era.”
Mama e aproape absentă. Dureros de absentă. Lucrează
în Germania „ca să mă poată îngriji în sistemul medical românesc, unde trebuie
să cumperi tu medicamentele scumpe, pentru că spitalul nu are, de multe ori,
nici din acelea ieftine. […] Apoi, de-a lungul anilor, au trebuit daţi mulţi
bani şi doctorilor, şi asistentelor, şi femeilor de serviciu, portarilor şi
infirmierelor, pentru că dacă nu dai, nu eşti băgat în seamă.” Vine la
răstimpuri, dar vorbesc zilnic pe internet şi la telefon. „Banii pentru viaţa
mea îi câştigă mama.”
Apar şi alte
mame, ale altor copii, adolescenţi, tineri dependenţi de dializă. Una pentru
care compromisul, mizeria morală constituie mod de viaţă, mama Andei. Abuzată
de tatăl mare mahăr pervers, adolescenta se destăinuie mamei, iar aceasta
recunoaşte că ştie de la el mai demult: „Ce să-i fi spus? Crezi că ascultă de
mine? Mi-a spus că mai bine o amantă în casă, decât curve străine. […] Aşa că
nu aveam cum să mă opun, dar uite, măcar i-am spus că trebuie să-ţi cedeze
rinichiul, să te facă din nou sănătoasă. Astfel ştiu că este serviciu contra
serviciu, că nu e abuz, că e viaţă…”
Unii au noroc, ajung să-şi întemeieze o familie,
visează la o viaţă cât mai apropiată de normal, chiar dacă şansa îi poate
abandona brusc, pentru că „boala e mai tare decât dragostea”, precum în cazul
Claudiei, cu transplant de rinichi, la a cărei nuntă cu Gelu merge toată Gaşca,
undeva, în Maramureş, ca să afle că, peste noapte, în rochie de mireasă,
Claudia a fost dusă de urgenţă la Cluj, în şoc hepatic provocat de medicaţie;
din el a ieşit direct în lumea de dincolo, peste câteva săptămâni, după ce i se
amputase un picior. „Că la nunta mea a căzut o stea…”
În Gaşcă se trăieşte după piramida lui Maslow: „cei
mai mulţi sunt la bază, căutând supravieţuirea,
la modul propriu: gura de aer, bucata de mâncare, nevoia de excreţie”; apoi,
„cel care reuşeşte să se caţere un pic, să trăiască la următorul nivel, să aibă
o oarecare siguranţă, susţinere financiară, o casă şi o familie stabilă (unii
dintre aceştia „îşi caută refugiul în religie, în dogme, pelerinaje, mănăstiri,
în orice formă de promisiune a vieţii eterne”); „un pas mai sus se caută
iubire. Să dai şi să primeşti iubire” (y
compris împlinire profesională şi de studiu); „La nivelul patru, al căutării
de sine, al recunoaşterii propriei valori se ajunge mai greu”, din pricina
disfuncţiilor fizice care le grevează socializarea, comunicarea cu cei
sănătoşi. Dar „suferinţa te face să iei în serios întrebările, avem o mare
şansă să primim şi răspunsuri.” Şi Daria destăinuie, pe cât poate exprima în
cuvinte din ce în ce mai inexprimabilul, rezultatele experienţelor ei: „Pragul
acela subţire între aici şi dincolo […] ne face să fim foarte
receptivi la esenţă.”
Hanna Bota, prin intermediul jurnalului Dariei – un
personaj puternic, sensibil, lucid, inteligent -, spune poveşti triste ale
multor membri ai acestui grup enclavizat - Gaşca -, proveniţi din toate
mediile, unii fără vreo speranţă, din căminele de orfani – altă enclavă, ori
mai degrabă ghetou, din care sunt aduse triste istorii de viaţă ratată din
start -, de multe ori abuzaţi psihic şi fizic (sexual), alţii, puţini,
conştienţi de situaţia fără ieşire, pe care o judecă de la înălţimea tentativei
de înţelegere a rostului existenţei individului în lume. În opinia mea, cea mai
importantă şi excelent realizată componentă a cărţii este această reflecţie
continuă asupra rosturilor vieţii şi a asupra destinului. Studiile aprofundate
şi fabuloasa experienţă de viaţă a autoarei – în vremea petrecută în Orient a
ţinut cu stricteţe un jurnal, pentru că, mărturiseşte undeva: „Am ştiut că
intram într-o zonă de spiritualitate şi am început să pun oamenilor pe care îi
întâlneam întrebări pe această temă. M-a ajutat asta foarte mult, pentru că am
înţeles, mai apoi, în Vanuatu, cum se întâmplă lucrurile. Dacă la noi, în
Occident, lucrurile sunt segregate, ai o viaţă religioasă, intimă şi o viaţă
relaţională bine delimitată, când mergi în India, lucrurile nu mai sunt
delimitate. Spiritualitatea este cu tine la serviciu, zeii sunt pe stradă prin
intermediul templelor.” – îi permite o abordare spirituală de mare fineţe, iar
talentul de povestitor, relevat deja, cu prisosinţă, în cărţile anterioare,
face ca orice text al său să-l subjuge pe cititor. Aceeaşi întrebare esenţială
din „Dansând pe Gange” este, la altă dimensiune, din altă perspectivă, în fundamentul
romanului distopic „Când în fiecare zi e joi”: pentru ce existăm? Şi
răspunsul, aparent paradoxal, este prezenţa morţii. „Pentru mine era şi viaţa
şi moartea acelaşi lucru, învăţasem prin experienţă că viaţa se prelungeşte cu
ea însăşi în alte dimensiuni, moartea poate e o poartă, ca naşterea, dar nu o
stare, doar trecere” – scrie Daria Codrescu în jurnalul ei, joi, 11 iulie. Pentru
ca mai târziu, joi, 8 martie, să se-ntrebe şi să răspundă: „Ce rost are atâta
suferinţă? Dacă are vreun rost -
chiar dacă nu i-l pricep - măcar există o speranţă. Dar dacă n-are rost, atunci e cumplit […], îţi
vine să-l apuci pe Dumnezeu de pulpana hainei şi să-l tragi jos din cer! Dacă
n-o fi fost tras jos de cine ştie când, şi-acum cerul să fie gol, cu zice
Nietzsche – el a ajuns mai repede la concluzia asta chiar fără să facă dializă.
Sau El n-are treabă cu tot ce trăiesc eu?” Pentru ca joi, 10 martie, să noteze:
„Dar ştiţi, oricine îşi construieşte aşteptările pe lucruri exterioare lui,
care sunt în afara fiinţei lui, îşi construieşte iadul.” Căci, „Drumul e spre
sine, acolo trebuie făcute schimbările, întâlnită liniştea şi bucuria
existenţei.”
Salvarea fiinţei vine din existenţa ei interioară,
din trăirea prezentului pe deplin, este concluzia Dariei şi a iubitului,
prietenului şi partenerului în suferinţă David. „Tot ce este în jur nu este
realitatea, ci este doar aşa cum «pare» să fie, pentru că realitatea se bazează
pe percepţii, iar eu am văzut că tot ce aici poate fi atins, de dincolo se vede ca o imagine 3D prin
care poţi trece cu mâna, dar care nu e reală cum înţelegem aici realitatea.”
Mizeria vieţii cotidiene, compromisurile, relaţiile umane lipsite de
moralitate, minciuna, deşertăciunea, lipsa de speranţă într-o lume mai bună,
mai luminoasă - descrise, uneori cu o
amănunţime demnă de maeştrii noului roman,
cu uneltele cele mai bune de povestitor ale Hannei Bota - se îndepărtează
treptat, ultimele zile de joi aparţinând trecerii spre lumea de dincolo,
trecerii printr-un timp static („Timpul nu este ceva care se duce, cum percepem
noi, căci perspectiva creează percepţia; dacă schimbi perspectiva, vei avea
altă percepţie - noi suntem cei care trecem prin timp, cum am trece
printr-o grădină de la o poartă spre cealaltă.”), în care „Moartea este o
singularitate, [...] precum originea universului, precum o gaură neagră.”
Dacă debutul romanului (care are, nu ştiu de ce, şi
o prefaţă) stătea sub semnul Kafka & Soljenitîn, pe măsură ce naraţiunea
curge, la persoana întâi, deschiderile referenţiale sunt tot mai dificil de
stabilit, originalitatea devine manifestă, ecouri inevitabile din Blecher ori
din existenţialismul dintotdeauna, de la Dostoievski, la Camus & Sartre,
fiind detectabile de cititorul exersat.
La final, Codru-tatăl cu un ochi plânge, cu un ochi
râde „într-un şuvoi de lumină ondulatorie”.
Prezentul continuu este un balans «râsu’-plânsu’»
(ca la Nichita Stănescu), o viaţă de trăit intens indiferent cât durează – o
noapte, cât efemerida, secole, precum ţestoasa.
O carte dură şi cinică, lipsită de sentimentalisme
siropoase ori văicăreli lăcrămoase. Un roman excelent scris despre cum să
trăieşti frumos într-o lume urâtă.
_________
Hanna Bota, Când
în fiecare zi e joi, roman distopic, 180 p., Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca,
2016
M-ai copleșit, îți mulțumesc!
RăspundețiȘtergere♥♥♥
ȘtergereAs dori foarte mult sa cumpar cartea dar nu mai este disponiblila la nici o librarie din tara , ma puteti ajuta ?
RăspundețiȘtergereAs dori sa citesc aceasta carte, dar nu este disponibila in nici o librarie si nici online.
RăspundețiȘtergere