Alina Naiu – Intangibil 54

Ideea – poate fixă! – că nu există decât poezie de dragoste şi că eros şi thanatos merg împreună în orice creaţie de valoare este cu asupra de măsură ilustrată de consistentul volum elegant de debut al Alinei Naiu, Intangibil 54, apărut la Editura Palimpsest, Bucureşti, 2014, cu o prefaţă generoasă în citate şi aplicată în comentarii a lui Octavian Soviany.

Alina Naiu nu este o autoare obişnuită de poezie. Interogaţiile ei existenţiale sunt, evident, de sorginte existenţialistă, solid fundamentate pe o trăire intensă a absurdului şi a unui imanent malentendu impus de o dimensiune fabuloasă a transcendentului, departe de „măreţia simplă a divinului” (Heidegger), în cea mai bună tradiţie a principiului general conform căruia existenţa precede esenţa. Versurile sale sunt de o uimitoare comunicabilitate activă, lucidă, chirurgical cinică şi, concomitent, de o sălbatică frumuseţe derutantă, înşelătoare, paradoxală, încărcată de substanţă oximoronică. Sunt texte de o solidă modernitate asumată deplin, fără rest, în respingerea manifestă a oricărui experiment steril neoavangardist, textualist, posthipertransmodernist la modă; ceea ce nu înseamnă că unele tehnici constructive specifice acestora îi sunt străine. Alina Naiu este în primul rând ea însăşi, unică, neîndatorată unor înaintaşi, de la care ia doar, uneori, cu delicateţe, ceva din libertatea expresivităţii şi structuri ale tăcerilor elocvente, pe care le postează cu agilitate după nişte partituri originale.

  Erosul în poezia aceasta nu este neapărat din categoria aceluia iscat de patimi corporale – legat de ceea ce francezii numesc atât de semnificativ „la petite mort” -, ci pare o îmbrăţişare a morţii reale şi imaginare, iar nu un refuz al ei, un nivel mai înalt de trăire intimă: „tu te naşti din femeile pe care le ai / eu mor în braţele bărbaţilor mei” (Inutil de aproape) sau „moartea e singura parte / de netăgăduit din viaţă care mai stă în picioare” (Semne divine) şi, coronat opus: „pe mine m-au iubit / doar bărbaţii cărora le-au murit mamele / şi-am plâns / ori de câte ori am făcut dragoste / gândindu-mă / că din femeie moartea se naşte prin naştere.” (Un sat părăsit). Durerea absenţei durerii, incapacitatea de a simţi o spaimă permit imagini senine: „să văd fulgii aşezându-ţi-se pe umăr / şi să mi se pară că eşti o cană caldă de lapte”, însă „nici măcar florile nu înfloresc când ar trebui: / adică să se întâmple iarna / şi noi să dormim în gândul vreunul înger / ce nu are conştiinţa zăpezii şi a lui Dumnezeu”. Abandonul duce tot mai departe „purtându-şi neştiinţa ca pe un scut // […] când nu mă mai doare nici măcar: / sentimentul acesta de a nu mă mai durea nimic.” (Prima zăpadă). 

Angoasa existenţială traversează întregul volum, mai mult sau mai puţin evidentă. „Doamne, / a cui este noaptea pe care o dorm?” // […] //cine mă trăieşte, cine mă cheamă / pe care parte a corpului se doarme somnul de veci?” Înstrăinarea primeşte răspunsul care nu va limpezi nimic: „iată, femeie! / acesta îţi este sfârşitul / aceasta îţi este salvarea / tu te temi de fericire / căci ea îţi va aduce nefericirea.” (Somnul de veci). Perechea de cuvinte esenţiale devine vizibilă: sfârşitul/salvarea & fericire/nefericire şi se constituie în argument pentru autenticitatea trăirii în Absurd, acela care confirmă că nu exista nicio însemnătate a lumii în afară de aceea pe care individul i-o conferă. Personajul creat de poetă se încarcă astfel continuu cu energie şi merge mai departe, ştiind că numai de la sine poate avea aşteptări. Aşa că poate să afirme că „singurătatea mea este atât de adâncă / încât până şi măduva oaselor mele / locuieşte în mine ca un om singur. // până şi creierul meu e un copil foarte singur. / nu-mi vorbeşte niciodată. niciodată nu creşte. / Dumnezeul lui a murit / şi zace într-o baltă enormă de sânge. // câteodată moartea înveleşte ca un cearşaf / şi nu miroase a mort. vine pe vârful degetelor, / cu tălpile goale, murdare de pământ, // dar eu privesc viaţa cu coada ochiului / ca un şobolan flămând pândind pui de rândunici.” (Marele alb). Imaginile tulburător de frumoase în cruzimea lor reumanizează transcendentul, abstractul capătă concreteţea gestului firesc, permiţând afirmarea voinţei de a continua, în ciuda repetatelor ratări: „merităm / să fim iertaţi pentru tot ce nu ni se întâmplă” (Ploaie toracică), „singurul lucru sigur este / că moartea ne va salva pe toţi de la orice speranţă.” (Mânuţele unui copil) şi „fiecare zi este o sinucidere lentă într-un anotimp secetos de tinichea / în care moartea şi viaţa îşi schimbă sufletele între ele.” (Tandrele cuie), „storc viaţă şi dintr-o memorie de piatră seacă / voi zbura pentru că n-am învăţat să merg” (Războaiele pierdute) etc., etc.

Invocaţia divinului se petrece către un Dumnezeu omniprezent şi relaţia cu El este de tip etic şi mai degrabă familiară, ca şi cum ar fi o rudă căreia îi poate reproşa orice, îi poate cere orice şi îi poate oferi orice: „că-l recunosc pe Dumnezeu – e un băieţel. încă se joacă în ţărână. / aşteptă să-i întind biberonul să-i trec un şerveţel umed peste buzele uscate” (Economie subterană) şi „uneori / tânjesc după normalitate / cum tânjeşte Dumnezeu după păcatele fiilor săi / ştiind că ei vor continua să ucidă şi să creadă // credinţa fără păcate nu există / Dumnezeu fără păcatele noastre ar fi fost unul dintre noi // Dumnezeu a vrut azi să se roage / şi / nu a avut cui” (Despre credinţă). Dragostea, temperată, amortizată de prezenţa morţii, îl are pe Dumnezeu martor şi posibil sprijin: „sunt /boli care vor suferi întotdeauna de mine. / îl caut pe Dumnezeu / doar să îi pun sabia în mână.” (Război polar). El este salvatorul: „se pare că au rămas câteva zile doar/ până la un nou sfârşit al lumii // […] // într-un alt veac, / poate că eu aş fi fost aceea / care v-ar fi bătut la uşă ca un martor al lui Iehova / şi v-aş fi spus că încă este vremea iertărilor. // dar în veacul acesta / când, iată, / au mai rămas câteva zile doar, câteva ore / până la un nou sfârşit al lumii, / nu mai e timp de nicio iertare, / nu mai este niciun om care să poată fi iertat, / niciun păcat de păcătuit, nicio rugăciune de rostit. // nimic fără Dumnezeu!” (Vremea iertărilor).

Puternicul impact emoţional care face posibile revărsările aluvionare de imagini tulburătoare o deosebeşte pe Alina Naiu de orice alte contemporane ale sale. Spunerile memorabile surprind prin debordanta imaginaţie lingvistică şi prin paradox, pot căpăta existenţă independentă: „despre libertate ştiu doar atât: / lanţurile sunt lucrate din obsesii de fier”, „indiferenţa este cea mai pură formă de libertate” (ceea ce se justifică întrutotul din viziunea liberului arbitru existenţialist, care ne face perfect responsabili pentru fiecare din alegerile vieţii noastre), „mâinile se murdăresc / dacă nu le spală pe altele”, „eu cred în mine / chiar şi atunci când nu mai cred în nimic”, „fiecare mort îşi are vii lui”, „sunt însăşi clona inexistenţei mele”, „uitarea cu ochi nevinovaţi / de bebeluş a învăţat să înoate în formol”, „o femeie cade în lanul de maci, / îngeri i se dezlipesc de pe oase, / se prăvălesc ca mirosul de ploaie din cer”, „durerea aceasta pe care o simt / cum vulturul cară în spate un munte / cum florile îşi ucid frumuseţea / cum tropotul calului sfărâmă iarba // cum din cer plouă cu morţi învârtindu-se”…

Orgoliul de a fiinţa, de a iniţia lumi se arată ca o forţă a omului şi este ilustrat cel mai bine de poeme precum Registrele cu morţi („[…] dar pentru ce să mă rog, / când nici întunericul / şi nici lumina nu sunt ale mele? // n-aş frânge moartea / darămite felia de pâine // ascultă-mi pildele / şi umileşte-te / când vin să te întreb / târându-mă ca un lichen pe fereastra acestor zile: / unde sunt ochii tăi de lup vegetal / unde sunt degetele cu vârfurile arzând / să pâlpâie în noapte / să rescrie în alfabetul uitării / tot ceea ce n-a fost rostit? // creşte în mine toată această singurătate / tristă ca o cale ferată / ca un drum făcut de nouă ori până acasă. // mă număr pe degete / ştiu că n-o să încap în registrele cu morţi / din moment ce despre naşterea mea / nu s-a vorbit la facerea lumii.”) sau Sfârşiturile cele mai de departe („moştenirea pe care o las eu / umanităţii este inestimabilă, / dar puţini sunt cei ce vor înţelege. // poezia mea / este cea mai pură dovadă / a faptului că un cuvânt nu înseamnă nimic. // nimeni nu poate suferi cât de mult sufăr eu. / nimeni nu poate plânge cât plâng eu. / nimeni nu simte durerea aşa cum o simt eu // eu nu iubesc pe nimeni / de teamă că n-am să mai pot iubi. // am privit moartea în ochi / şi moartea s-a cutremurat. [Nietzsche spune : „dacă priveşti prea mult în abis, abisul se va uita la rândul său în tine” – n. m. F.D.] // totul are un sfârşit - / lasă-mi mie sfârşiturile cele mai de departe! / Dumnezeu a creat lumea / numai pentru ca eu să mă nasc.”) ( subl. m. – F. D.). Să reţinem finalurile: „despre naşterea mea / nu s-a vorbit de la naşterea lumii” & „Dumnezeu a creat lumea / numai pentru ca eu să mă nasc” care vor culmina cu suprema, strania înlocuire din poemul Semnul lui Cain, care ne conduce cu gândul tot la Nietzsche („E omul una din gafele lui Dumnezeu sau Dumnezeu e una din cele ale omului?”): „de la facerea lumii / umblu printre oameni / goală şi singură. // un copac jupuit de scoarţă / îşi arată rădăcinile în colţul garsonierei mele. / o haină îşi pierde înţelesul de haină, / o apă îşi pierde menirea ei de apă. / nici o casă nu mai ştie cum să se numească acasă. // port semnul lui Cain de dinainte de a mă naşte. / sunt condamnată să trăiesc în această mare închisoare / unde deţinuţii îşi tatuează îngeri sub coaste / şi raiul are miros de carne arsă. // aici sfinţii poartă cămăşi cu mânecile strâns legate la spate. // cei care mă ating halucinează. / cei care mă privesc plătesc cu propria moarte. / vina are mereu altă vină. // sângele care curge miroase întotdeauna altfel. / sunt un fel de Dumnezeu în exil”. Imaginea este reluată mai încolo: „mi-e frică de iluzia aparenţelor / şi de uitări. // în cămaşa de forţă / trăiesc această viaţă / şi-n carnea mea locurile sfinte încep să duhnească a mort.” (Viaţa în cămaşă de forţă). Coborâre în Infern: lumea ca temniţă, trupul ca temniţă, viaţa ca temniţă.

Pentru ca lectorul să nu mai aibă nici un fel de îndoială, Alina Naiu îi oferă şi un fel de artă poetică în excelentul poem curat existenţialist, în care ghicim şi tentaţia secretă a personalizării acelui eternel retour nitzschean: „încă mai trudesc la facerea lumii, Doamne! // despre marile uitări nu se vorbeşte / se scrie doar prea mult despre marile singurătăţi. / la început a fost sfârşitul. / merg fără chip prin întuneric. / merg fără obârşii. mint şi caut adevărul. // mă caut de suflet în măduva oaselor. / îmi sfâşii toate măruntaiele / şi nu curge nici strop de sânge. / nimic nu mă doare în afara înfrântului tăcut, / această carne din carnea mea, / această viaţă din viaţa mea. // la început a fost sfârşitul / şi înainte de orice sfârşit eu. // sunt condamnată să duc mai departe taina cinelor fără de taină. // marea vâltoare de sânge, marele nesomn, / toate mă strigă cu glasul îngerului meu: // Eli, Eli, lama sabactani” (În cea de-a şaptea zi). În lumea încă neîntocmită, singura certitudine este prezenţa absenţei lui Dumnezeu, în ziua odihnei sale, şi deşertăciunea care cheamă dorinţa finală, salvarea: „aştept să dorm odată somnul cel mare şi tăcut.” (Somnul cel mare şi tăcut).

Dar adevărata artă poetică e de găsit în Cenuşăreasa văduvă: „am minţit spunând că nu pot scrie poeme de dragoste / eu însămi sunt un poem prosternat la picioarele mele / am ars ca jertfă toate cuvintele scuipate aleatoriu pe o foaie de hârtie // cuvintele mari nu se scriu cuvintele mari se nasc întâmplător / eu am fost născută nu făcută m-am ridicat dintr-o apă am traversat / cele nouă mări cele nouă ţări şi fluturii acum îmi atârnă pe buze // […]”. În alt poem, după o parabolă a sacrificiului („acum trei ani i-am spus unui bărbat că îl iubesc atât de mult încât / dacă i-ar ceda inima când ar face dragoste cu altă femeie / mi-aş scoate-o pe-a mea din piept fără nici un regret. / Peste un an, când el chiar a murit, i-au găsit-o printre roţile unei maşini, / mi-am dat seama că, de fapt, n-aveam nevoie niciunul de inimi. / poate că ar trebui să interzică cineva cuvântul dragoste / din vocabularul oricărei femei”), urmează încă o tentativă de ars poetica combinată cu ars vivere & ars moriendi: „oamenii mor şi acelaşi lucru se întâmplă şi cu poemele lor. / singurele morţi superficiale sunt ale insomniilor cele mai negre / când vorbesc atât de mult gândindu-mă că va tăcea / vocea cuvântului nescris de alţii în nopţile de veghe. / de aceea strig mai tare decât poţi tu să auzi.” (Materie de studiu)

Ca o mireasă nenuntită, împletind iubirea cu moartea, pe căile unei obiectivări la transcendentului din perspectivă existenţialistă, poeta în-„născută iar nu făcută” Alina Naiu, cu o maturitate de invidiat, nu permite o lectură superficială a poeziei sale din Intangibil 54, iar atingerea stării înalte de trăire nemediată nu poate fi decât fără intermediar, intimă, ca în orice eros lipsit de exacerbarea erotismului consumatorist: acaparatoare precum un orgasm cosmic din care ieşirea nu poate fi decât în explozia unei supernove.