Ani Bradea – Poeme din zid

Uneori, de poezie trebuie să te apropii pregătit pentru orice surpriză, pentru absenţa pasului şovăitor - real sau jucat - în preajma sentimentului, a nesiguranţei - jucate - în preajma vieţii trăite ori închipuite, a realismului crud şi apăsător din care ieşirea pare a fi doar pe calea violenţei verbului, ca o compensare, dar şi ca o recompensă. Există poezia care se ia în serios şi se hrăneşte din suferinţa intimă, profundă, din spiritualitatea în căutarea sensului, poezia care nu se teme să se nutrească din valorile romantismului sau ale modernismului celui mai curat, y compris simbolistica mitică revizitată şi repusă în discuţie à rebours. Este poezia care joacă totul / & total / în preajma morţii, de fapt, a dragostei şi a morţii, desigur, pe muchia subţire, ascuţită, a umbrei care împarte lumea între aici şi dincolo, între lumină şi întuneric.

Aşa m-am apropiat, cândva, de poezia semnată de Ani Bradea, cu o curiozitate lipsită de prejudecată, şi curând am descoperit o atmosferă de felul aceleia sugerată de Paul Valéry, când spune: „Et là-haut, dans la lumière immense, / Nous nous sommes trouvés en pleurant, / Ô mon cher compagnon de silence!” („Şi deasupra-n focul altor sfere / Vaste, ne-am găsit din nou plângând, / O, tu scump tovarăş de tăcere!” – în tălmăcirea lui Ştefan Aug Doinaş). Adică foarte aproape de cunoscuta definiţie a distinsului intelectual francez: „Le poème – cette hésitation prolongée entre le son et le sens”. Deloc întâmplător recursul acesta al meu, pentru că Poeme din zid este o carte încărcată de ritmuri muzicale tot atât de subtile şi ambigui, pe cât de clare, evidente, reuşind să ofere, concomitent, şi imaginea unei poezii a ezitării şi amânării, a unui misterios pas encore.

Evident, doar tehnic avem de-a face cu un volum de debut. Maturitatea construcţiei poetice sugerează o experienţă şi un exerciţiu îndelungat, un studiu acribios al artei – chiar la nivel sincretic – şi un consum constant de produse ale spiritului. Lumile poetei Ani Bradea aparţin unei realităţi secunde, care virează hipertextual spre o puternică dimensiune de mit personal. Dialogul continuu şi divergent cu agentul unui deus iratus iscă versuri şi situaţii poetice memorabile.

Autoarea exploatează deschis (şi înşelător!) conotaţia de legendă a numelui său, joacă, într-un fastuos spectacol poetic, rolul soţiei marelui constructor, care îmbracă şi hainele preţioase ale unei Şeherezade sui generis, dezvăluită chiar din Poem liminar: „şi va fi iarăşi zi. / şi se va face lumină. / chiar şi după noaptea aceasta.” Spaţiile-timp care găzduiesc poemele din cele patru secţiuni ale volumului (Cartea I, Facerea; Cartea a II-a, Rătăcirile; Cartea a III-a, Desfacerea; Cartea a IV-a, Poveşti din Submarginea) baleiază permanenţe locale concrete (vastele plaiuri din preajma Apusenilor) aruncate cu îndemânare în mit, din sens în semn. Ni se prezintă episoade dintr-un dialog continuu între Ana şi Călău – un anumit fel de dialog, pentru că discursul este cu precădere al Anei, iar tăcerea este, în principiu, a Călăului. Ana este aceeaşi mereu: prinsă într-o capcană, într-o cătuşă a Dragostei; Călăul este o combinaţie între Constructorul legendar Manole şi Regele persan Shahryar, este orice Stăpân care a supus o femeie prin Dragoste. Ana-Şeherezada spune mereu o poveste care se încheie cu o invocare a Călăului, unde ea îşi anunţă încă o bătălie câştigată dramatic, dintr-un război pe care [se] ştie că-l va pierde.

Suferinţa spiritului este jucată în text la modul fizic, durerile transferându-se în trupul viu, încărcat / încătuşat / de dorinţă. Poate fi semnificativă, pentru bogata expresivitate a poeziei acesteia, incidenţa unor cuvinte cheie; iată două exemple sugestive, fără a alcătui un inventar exhaustiv, dar ilustrând, adesea, imagini memorabile: carnea albă a nopţii, treptele săpate-n carnea muntelui; unghiile înfipte spasmodic în carne; carnea pământului luceşte; pământul miroase aţâţător a carne tânără; în carnea zidului ce-i creşte-n coaste; în carne vie am tăiat fereastră spre suflet; carnea descompusă ţi se lipeşte jilav de suflet; cerneluri scurse din carnea putredă / a singurătăţii; casele răsar din carnea verde a colinelor; în carnea liniştii; din carne putredă / şi nu din ţărână virgină / vor creşte; unghiile înroşite drăgăstos în carne; cu cioburi de cer înfipte-n pupile, taie-n carne vie; dar poate şi mai sugestiv: cerul se umple de sânge; sângele şuieră clocotind peste margini; caloriferele cu sânge clocotit; sunt urme de lacrimi în sânge; care-mi pătează sângele pe buze; că-l hrănesc în fiecare dimineaţă / cu sângele meu; cerul strâns [...] azi chiar a sângerat puţin; de la o amintire veche / la alta proaspătă şi abia sângerândă; Cad petale de sânge; harta îngheţată a sângelui; o mantie proaspăt spălată în sânge; până la sângele meu revărsat / în toate venele şi arterele luate prin surprindere; urmele de genunchi în lespede / se vor umple cu sânge; sângele se scurge molcom / până la scaunul judecătorului; Te-am văzut cum tăiai sângele macilor cu securea; aripile i-au fost tăiate până la sânge; poezia se umple mereu de sânge; ne-am hrănit din carnea ei / şi ne-am îmbătat cu sânge; păşesc cu tălpile goale / şi carnea nu-mi mai sângerează; sub pielea translucidă / sângele pulsează anemic în vene; conturul i se pierde sub voalul însângerat; miezul alb al mărului pătat cu sânge; baie de sânge curge din cer; bujorii ţi-au însângerat securea; viclene creaturi cu colţii albi pătaţi de sânge; lacrimi amestecate cu sânge am băut; mireasma sângelui nostru amestecat; Spală-ţi mâinile de sângele asfinţitului; curge sângele răcoros pe ziduri.

Gaudeamus nov. 2016

Cartea I, Facerea este despre naşterea din moarte, povestea seminţei din care creşte noul arbore. Dar şi conştiinţa că moartea nu este niciodată absentă din viaţă, că ea este esenţă prin iminenţă. „Copila joacă şotron pe linia orizontului. / piatra cade dincolo. / stins conturul i se pierde sub voalul însângerat. / un ultim gest, braţul ei ridicat a chemare. / nu vede nimeni, / n-aude nimeni, / în oraşul acesta! // Din asfinţit se face vânăt, / din vânăt se face negru, / din negru noaptea mai naşte o zi. // Nu poţi ucide, călăule, ce-a fost deja ucis!” (II [Cortegiul fecioarelor poartă doliu alb.]) Regnul vegetal este permanent împletit cu mişcarea dragostei, cu lenta pendulare între noapte şi zi. Poemul III [Să trecem noaptea în ritm de tango!], în care ritmurile sunt dedicat şi delicat pasionale, este un imn închinat iubirii fizice, trupurilor înlănţuite, arzând împreună: „ziua e a ta. / noaptea mi-ai dăruit-o... / […] // braţele tale, / crengi viguroase, / crescute brutal / în jurul trunchiului în flăcări. // îmbrăţişez cu privirea umărul rotund. / arunci privirea să cadă dincolo de umărul / rotund. / rădăcini drepte curg din trunchiuri / şi se logodesc împletit. / alunecare insinuantă de şarpe, / prelinsă pe trupul tău arzând. / roşu-rubiniu clocotitor / muşcă buza paharului prea plin. / miezul alb al mărului pătat cu sânge. // În nimbul de foc / două torţe mistuite de noapte. / fereastra plesnită / de àcele îngheţate ale dimineţii polare.” Şi totuşi finalul este un avertisment - semn al unui posibil refugiu - pentru iubitul-Călău: „În Buenos Aires e încă noapte, călăule, să ştii!” Poeta iscă multiple sugestii biblice în imagini misterioase (V [„Dacă eşti Tu]): „Valuri izbite-n fereastră. / pescarii aruncă năvoadele din faţa uşii. / dihania-şi varsă măruntaiele pe ţărm. / uliţa prăfuită cade în gropi, / în dreptul dughenei cu stuf.” Face parte din ele, le păstrează în privirea-memorie: „Salvez în ochi imaginea apusului. / ace din flăcări îmi tatuează retina. / cercul de foc, / lipit de pupilă, / alunecă dincolo de ea. / apele inundă corneea cu vânăt. / pietrele tac şi se lovesc de iris. / nisipul zgârie sonor cristalinul. / porţile cad zăvorâte.” Până şi Călăul înţelege să facă o schimbare, temporară, de rol: „Dacă eşti tu, / îmi spune călăul, / vino la mine pe ape!” De fapt, pe măsură ce înaintezi în lectura poemelor,  observi cum Călăul devine un personaj din ce în ce mai ambiguu, deci mai bogat: „mi-ai spus că vrei să fugim undeva, / unde nu există iarnă. / că ai cumpărat în avans biletele de tren, / cu reducere. / două locuri la fereastră, / prin care să admirăm în voie carnea albă a nopţii / când se izbeşte de sticla murdară. / […] / întunericul meu alunecă. / mobila veche din odaia mea / cade peste mobila de împrumut din odaia ta. / la radio se anunţă cod roşu de viscol şi ger. // Un tren a rămas înzăpezit în munţi. / pe un peron aştepţi tu, / călăule. // bujorii ţi-au însângerat securea.” (VI [Primăvara călătoreşte cu trenul de noapte]). Se instaurează o dependenţă amoroasă între Ana şi Călău, diferită şi nu prea de sindromul Stocholm. Nu este aşteptată o salvare, din contră, spectrul deşertăciunii pândeşte clipele viitoare, de unde întrebarea: „Cât poate trăi îngerul, / călăule, / după ce şi-a smuls aripile?” – desprinsă parcă dintr-un gând cioranian.

Acesta ar fi primul dintre cele patru stadii ale existenţei: în-fiinţarea; ar urma fiinţarea, des-fiinţarea, ne-fiinţarea.

Mai departe, are loc o nouă exfiltrare din realitate, cu unele trimiteri geografice şi istorice, anunţate deja de unele discrete accente textualiste. Aşa că fiinţarea se desfăşoară în Cartea a II-a, Rătăcirile, nu mai puţin bolnavă, nu mai puţin degradată: „Fereastra spartă a fabricii de conserve / a tăiat răsăritul. / curge sângele răcoros pe ziduri / şi se prelinge pe cărări spre ape. / în aşternutul de nuferi / ziua şi-a pierdut virginitatea. / degetele se zdrobesc livid de scândura bărcii / şi gândurile mă urmăresc în siaj prin labirint. / te-ai ascuns în mine toată noaptea. / ochii ţi se multiplică printre corole atinse de boală, / pupile galbene mă pătrund / până la miezul de ceară, / păsări somnoroase tresar înfiorate / în cuibul de in, / torente vin de departe / şi mi se scurg spre viscere dormind. /[…] / Opreşte-te! / Sau îţi voi smulge ochii ce-mi lunecă pe trup / cu mierea privirii. / cu amândouă mâinile-am să-i smulg, / oricât de îndărătnice le-ar fi venele groase / şi oricât de ciudat ar ţipa barcagiul, / în limba lui neînţeleasă...” (II [Fereastra spartă a fabricii de conserve]). Violenţa (trăirii) creşte, în această secţiune, odată cu priza mai accentuată la realitatea frustă, din care se scapă tot mai greu. Toată natura participă la desfăşurarea de forţe, fantasmele bântuie fără să ierte vreo lumină benefică posibilă: „Ferestrele de foc ale bisericii din deal / aprind pajiştea. / peste ochiul drept îmi creşte o cicoare, / în ochiul stâng îmi plânge un luceafăr, / răsar cărări de maci / sub unghiile înfipte spasmodic în carne. / între pământ şi cer răsună clapele trupului, / atinse după o partitură doar de tine ştiută. / cântecul lebedei coboară cete de heruvimi. / aripile se lovesc în şipcile de lemn” (III [Pată de umezeală]). Imagini de o superbă frumuseţe inundă pagina de carte cu bogăţie de culoare, de presupuse sunete şi de obiecte ce nu pot fi şterse din memorie. Se cuvine alese câteva, gest dificil de făcut, dar folositor prin sugestie: „Proaspăt tranşată, / mustind încă de sevă, / carnea pământului luceşte-n asfinţit, / ca pielea negreselor, / dansatoare în taverne obscure”; „Strivit sub cadavrul nopţii / pământul miroase aţâţător a carne tânără. / sângele şuieră clocotind peste margini, / îmbată simţuri târziu adormite. / febril între buze se-mpletesc rugăciuni. / îngerilor surzi le plouă roşu pe aripi. / ca un bulgăre, / plânsul izbeşte tavanul şi se sparge. / ţipătul coase tăcerea la loc. // Dincolo de obloane crăpate, / în cer, / Dumnezeu plânge”; „ziua noastră de dragoste, / noaptea care n-a mai venit, / o urmă de tandreţe scăpată de uciderea în faşă, / masca unei tristeţi întinse pe chip / ca o a doua piele, / pe toate le-ai închis în sticluţa de otrăvuri, / din care-mi torn câte o picătură / în cafeaua de dimineaţă”; „zăvorul cade ghilotină peste ceafa nopţii. / tăcerea se sparge desenând rătăcirii o hartă. / degetele se ating livid, / se memorează. / buzele murmură surd. // şi nu te aud! / şi nu mă auzi! // în difuzoare se-anunţă plecarea la linia opt. // Pe caldarâm / încă mai sunt urme de lacrimi în sânge.” …Şi multe altele, într-o zbatere fără oprire pentru a salva nu mai mult decât o imagine a lumii, un fel de înţelegere a ei, o căutare de sens ori de cale către sens.

Cât despre des-fiinţare, avem Cartea a III-a, Desfacerea, cu care ne păstrăm în zona sugestiilor biblice (şi aici, citatele alese ca moto nu lasă vreo îndoială), revizitate cu intenţia vădită de a scoate din ele înţelesuri noi. Frumuseţea e iarăşi maculată, Ana caută căi de atenuare a suferinţei: „te-am învelit în brocartul ce-mi colorează lăuntrul / în nuanţe de purpură, / să nu simţi cum îngheaţă totul pe dinafară” şi „în carne vie am tăiat fereastră spre suflet, / să poţi vedea valurile când se izbesc de ţărm” chiar atunci „când dimineaţa mi se aşează pe pleoape, / ca o zdreanţă murdară / sub care drumul se pierde…” (I [De când mă locuieşti]). Aici se şi decodifică rostul întregii zbateri: „Fiecare Ană îşi poartă-n suflet zidul” şi e convinsă că „lacrima va străpunge piatra, / călăule, / şi zorii vor restabili ordinea lumii”, în timp ce visează o ordine nouă: „am visat că poate fi altfel: // Cum, / iubindu-mă cu tine, / între marginile biletului dus-întors, / aş putea schimba rânduiala; / cum / dragostea, / declarată cu disperare pe un peron, / ţine de cald în toate iernile de dincolo de gări; / cum / buzele uscate ar fi capabile / să reinventeze gustul sărutului furat / la capătul vagonului, / înainte de şuieratul final; / cum...” (III [Ţipă un tren de noapte prin liniştea mea]). Dar iubirea rămâne o pedeapsă grea, în „care miresele se-ascund sub văluri / negre, lumini pe mormintele iubirilor / ofilite de bruma amintirilor, florile / uitate relicve clădesc cuib puilor / de şerpi încleştaţi să-şi scuipe mărgeaua / încrustată cu mii de ochi / blestemaţi să nu poată desface / doar nodurile-mpletite de moarte” (V [E noaptea-n care miresele se-ascund sub văluri]), chiar Călăul pare a fi plecat departe şi amintirile se scriu „cu cerneluri scurse din carnea putredă / a singurătăţii”. În continuare, imaginile sunt de o sugestivitatea extremă, aproape materiale, au corporalitate, mustesc de sevă, mesajul din finalul secţiunii, către Călăul inventat, fiind relevant pentru eşecul păstrării coerenţei existenţiale: „nu ştiam că securea ta / mă va despărţi pe mine de mine!”

Cea de-a patra secţiune şi ultima, intitulată Submarginea, sporeşte ambiguitatea. Teritoriul cu acest nume este real, dar simbolistica pe care o include, y compris cea de Macondo personal (observaţie justă a prefaţatorului!, strecurată însă şi de autoare, undeva pe la finalul volumului: „picăturile lovesc sonor / peretele vegetal al acestui macondo / ce se va închide, / cititorule, / imediat ce tu vei isprăvi poveştile din carte”), pare la îndemână fie şi numai dacă citim nota de subsol: „cătun în satul Valea Neagră, Transilvania, ţara de dincolo de păduri”. Cu discreţie şi forţă evocatoare, Ani Bradea exploatează toată încărcătura de semn/simbol din „sub”, din „margine”, din „vale”, din „neagră”, din „trans”, din „dincolo”… Deja, lucrurile se complică iremediabil, dar poeta le ţine sub control, construieşte şi construieşte complicate lumi imaginare şi totdeauna semnificative. Memoria sentimentelor aduce imagini dintr-un fel de lume minunată a lui Alice, ciudate, minate de aceeaşi degradare care străbate întreg volumul. „Copilăria mi se scurge pe obraji, ca un rimel prost”, mărturiseşte, întrucât căderea a început devreme, când inima „dureros mi-au legat-o la spate, / silindu-mă să intru-n rândul lumii!” Legătura cu limbajul a fost o trăire a Calvarului, pentru că „literele mele au devenit ascuţite, / mi-au rănit mersul desculţ prin biografie, / precum cuiele tălpile fachirului”, iar Călăul trebuie să înţeleagă „de ce dor poemele mele”. Submarginea este şi un Paradis pierdut, atâta vreme cât au fost „bărbaţi care-au râvnit mereu femeia, / niciodată copilul”: „Oare îţi mai aminteşti de o primăvară, / când, închişi în trupul păsării paradisului, / vânată de tine în pădurile Noii Guinee, / ne-am hrănit din carnea ei / şi ne-am îmbătat cu sânge?” (XI [Târziu şi zadarnic ai venit, dragoste!]). Avem o multitudine de imagini plin de miez, reflecţii asupra existenţei exprimate poetic succint şi expresiv: „piatra învinsă de iarbă”, „în orice carte există un timp pentru pace. / şi acel timp se face pat pentru dragoste” , „În inima mea sunt iubirile cicatrice”, „cad zdrenţe de veşmânt îngeresc / peste crucile fără cimitir”, „Se vorbeşte atât de mult despre moarte în poezie, / călăule, / şi atât de puţin despre viaţa / care încearcă o evadare prin gaura de şarpe”, „Viaţa începută într-un loc fără morminte, / călăule, / e atât de încrezătoare în nesfârşitul ei!” Poemul VIII [Răzbat tot mai multe nelinişti] este un cumul de realism magic din zona ficţională gotică, ilustrând versul capital: „Cumplite sunt zilele fericite”. Poemul VI [În Submarginea] deja stabilise un tipic strict al vieţuirii locului: „nimic nu se întâmplă în secret [...], femeile nasc numai noaptea [...], în faţa porţilor [...] aşteaptă [...] ursitoarele bătrâne [...],  La prânz, / trec miresele, / cu mijlocul rotunjit deja / sub rochiile lungi, de un alb murdar [...], carele mortuare / trec întotdeauna seara / când se mai potoleşte fierbinţeala matrimonială [...], viaţa şi moartea sunt mereu la vedere!” Este, iată, ultimul stadiu, ne-fiinţarea: „La început a fost izgonirea. / şi în zilele care-au urmat, / o nefirească tăcere.” Totul a încremenit. Nimic nu se mai poate schimba, în fond: „în fiecare dimineaţă, / în oglinda mea e prizonieră aceeaşi femeie”, „Frumuseţea e doar o aparenţă”, „nu se deschide nicio uşă”, „În pământul îngrăşat cu iubiri moarte, / călăule, / nu mai poţi sădi trandafiri!”, „singurul parc în care se plimbă, / mereu, / aceeaşi pereche de îndrăgostiţi amnezici”, „cuţitul uitat de tine pe masa de scrisori, / lângă plicul închis!”, „visele ţâşnite din ochii deschişi / se izbesc de fiecare dată de tavanul / roşu-aprins / al amurgului”.

Călătoria s-a terminat. Un ultim poem, ca o paranteză finală, aşa cum am avut un poem liminar. „Dimineaţa / îmi număr rănile crestate de aşteptare. / câte una pentru fiecare poveste. / de-acum / amintirile nu-mi mai aparţin.” (Poemul dimineţii). Dacă avertismentul era, la un moment dat, constatarea suferinţei neostoite - „În cartea mea, / călăule, / sunt doar aşternuturi de spini!” - a venit şi răzbunarea, dulcea răzbunare: „vei rămâne captiv în povestea mea”; „Cu unghiile înroşite drăgăstos în carne, / răspândesc răsăritul pe chipul tău.” Încheierea este, însă, şi anunţul unui nou început, un nou ciclu existenţial în-fiinţare, fiinţare, des-fiinţare, ne-fiinţare: „P.S. Tot restul zilei, / până se-aşează noaptea ca o mască mortuară, / cetatea-şi caută călăul!”

Ani Bradea vine, cu pas sigur, să ocupe, cu acest volum de debut de o viguroasă modernitate, care se cere recitit şi recitit, descifrat şi re-descifrat, un loc privilegiat, cu puţine vecinătăţi, în poezia română contemporană. Sunt nerăbdător să aflu încotro se va îndrepta poezia ei, în acest spaţiu magic personal aparent inepuizabil, pe care şi / ni / l-a inventat / decupat / cu atâta ingeniozitate şi fantezie creatoare şi pe care sper să-l păstreze şi să-l tot re-descopere pentru noi. 
...................
alte opinii:
http://www.viataromaneasca.eu/revista/2016/11/zidul-vulnerabil/
https://www.scribd.com/document/330913775/Cerul-din-tavan-de-Christian-Craciun