Christian Crăciun - Isografii. Eseuri despre evadarea în esenţial

Rătăcire în reţeaua de gânduri

Am toată admiraţia şi recunoştinţa pentru acei risipitori de reflecţii publicate prin reviste culturale, care, la răstimpuri, aleg să le adune în volume, să le ofere astfel sub o formă care adaugă imaginea coerenţei unui caleidoscop şi permit accesul mai lesne la o lectură comparată şi completă şi chiar în diacronie. Unul dintre aceştia este eseistul Christian Crăciun, ale cărui Isografii* au apărut în 2013 la Editura Eikon. Dintr-un  avertisment al autorului aflăm că volumul „cuprinde, în prima parte, eseuri publicate în ultimele două decenii în revistele Axioma, Litere, Revista Nouă, Idei în dialog, 22” şi „sunt impregnate de aerul şi tensiunile timpului în care au fost scrise, […] desenează un fel de cardiogramă a unor vremuri ciudate”,  iar „la nivelul ideilor mă iluzionez să cred că sunt actuale. […] În partea a doua am grupat răspunsurile pe care, între anii 2004-2008, le-am dat în dosarele tematice din Revista Nouă – Câmpina. Am precizat de fiecare dată tema dezbaterii. Câteva texte, care se văd uşor, au fost iniţial conferinţe ţinute în diverse împrejurări. Le-am păstrat forma oralităţii, fără să încerc să literaturizez deloc.” Sunt peste trei sute de pagini care ne invită la o călătorie ca istorie a întâmplărilor şi a ideilor, în care neprevăzutul interpretării evenimentelor conduce la un regal intelectual. Excelenţa dezvăluirii şi interpretării sensurilor celor mai ascunse ale faptelor culturale, ale gesturilor/comportamentelor sociale este augmentată de spectacolul discret al erudiţiei, a evidenţei spiritului ludic ce nu poate aparţine decât spiritelor înalte, senine, lucide şi, tocmai de aceea, cu inevitabila undă de scepticism.

Evident încărcat de „nostalgia după valorile tari”, autorul remarcabilului studiu Ucronia eminesciană (2010) îşi verifică instrumentele critice şi pe creaţia altor mari personalităţi ale literaturii române şi porneşte la acest demers de pe o poziţie foarte interesantă. Remarcă undeva (Pagina albă, p. 210) că „Marea noastră mişcare critică de după 1960 a ignorat cu desăvârşire aspectele filosofic, sociologic sau cel teologic ale operei literare.” Canonul pe care îl agreează Christian Crăciun nu este, aşadar, acela al „esteticului pur”, căruia i s-au lăsat pradă şi critici tineri, de după 1990, „cantonaţi în haosul metodologic postmodernist”, („Cantonată estetic, literatura noastră a pierdut ceva. […] A pierdut anume legătura placentară cu celelalte valori.”) ci este acela de „desluşire belferească” (frumoasă sintagmă îi aparţine!), adică de desfătare în universul larg al unei viziuni holistice, al ontologiei şi al teologiei - „Nimic fără Dumnezeu!” -, de care, în concepţia sa, creaţia artistică nu are cum să nu depindă în cel mai înalt grad, şi abia apoi al esteticului. Analizele aplicate unor poeme de Nichita Stănescu sunt modele de implicare lucidă în interpretarea dincolo de suprafaţa cuvintelor. De fapt, poezia, ne spune, urmând o zicere a lui Ioan Petru Culianu, „nu se face cu idei, nici măcar cu ale tribului cuvinte, ci cu fantasme” şi preia, astfel, critic, celebrul răspuns al lui Mallarmé („Dragul meu Degas, poeziile nu se scriu cu idei. Se scriu folosind cuvinte.”); Mallarmé, acela care, ştim, dispreţuia „cuvintele tribului”, materia brută care şi lui Valéry i se părea „oribilă”. Da, cuvintele, dar cuvintele, la poet, sunt mult mai mult decât în vorbirea diurnă, banală, de simplă comunicare a informaţiei. „Scriem totdeauna împotriva focului mistuitor. Scriem din iluzia că măcar cuvântul, aerian şi angelic, nu se topeşte sub incendiul final”. Am citat din comentariul la Daimonul meu către mine, „poem exemplar pentru felul în care numeşte lupta cuvântului cu timpul”. În desfidere a acelora care şi-au exprimat rezerva faţă de valoarea poeziei din ultimele volume ale lui Nichita Stănescu, Christian Crăciun demonstrează cu asupra de măsură, argumentat, valoarea înaltă a acesteia, accesibilă, cu precădere, cititorului „antrenat şi cu urechea vânătoreşte la pândă, călugăreşte în stare de trezie în faţa paginii.” Observaţia sa este că poetul „renunţă în bună măsură la frivolitatea originalităţii imagistice”. „Sub orizontul Apocalipticului nu mai rămân din gramatică decât exclamaţia şi imperativul. Asculţi şi te revolţi împotriva neputinţei tale. În războiul dintre timp şi cuvânt, poezia se retrage îngrozită, descărnată.” În interpretarea lui Cristian Crăciun, poetul alege „didactica magna a sciziunii replicate”: poemul e construit precum o balanţă - scriptul apocaliptic & soluţia mântuirii, trecerea în cuvinte. Iar la mijloc, „strigătul de spaimă al fiinţei”. „Eu cred că secretul acestui minunat text poetic stă chiar în ultimul vers, care deschide tot mesajul spre alt ceva.” Ultimul vers este: „Schimbă-te în cuvinte precum îţi zic!” Am insistat pe această analiză pentru că este relevantă, ca discurs, pentru maniera de a scrie criticului-eseist. Ea se nutreşte, ca mai toate bunele sale apropieri de genul poetic, şi din concepte bine asimilate pre-maioresciene – dacă aşa ceva ar fi putut să existe! -, poate pornind - e doar o sugestie! - de la eseurile lui John Stuart Mill What Is Poetry şi The Two Kinds of Poetry, cu accent pe teoria genezei emotive a poeziei, mai cu seamă din unghiul ivirii din cuvinte a noii semnificaţii (estetice, dar şi metafizice, ontologice, religioase). El nu favorizează abordarea genetică şi psihologică ci pe aceea a unei realităţi spirituale autonome ireductibilă la ceea ce a produs-o; aşadar, nu funcţia de comunicare, într-o contagiune emotivă, ci funcţia revelatorie, într-un fel iniţiatică, ce deschide drumuri necunoscute spre zone ascunse, esenţiale. Plecarea de la emoţie, ca primum movens, conduce, nu numai spre comunicarea ei, ci spre mai mult, spre intuiţie. Dar „Poezia […] se împlineşte prin tăcere” – sună concluzia comentatorului, care descoperă la Nichita Stănescu „o credinţă fanatică în cuvânt”, de unde şi observaţia că „Rareori s-a rostit mai profund în limba română adevărul că poezia este realitatea ultimă a lumii.” Eu aş adăuga: dar este şi realitatea primă a lumii, Christian Crăciun! Dar asta nici nu mai trebuie demonstrat…
Temele eseurilor din volum sunt foarte variate şi acoperă cam toată problematica social[-politică] legată de cultură şi de învăţământ. Sunt texte de atitudine, texte care veştejesc situaţii aberante, inconsecvenţe, primitivisme, nepăsări, înşelătorii. „Pedagogic vorbind, situaţia predării literaturii şi limbii române eu aş caracteriza-o printr-un singur cuvânt: catastrofă. […] Li se inculcă elevilor un fel de pragmatism rudimentar, limba este redusă la un simplu instrument de transmitere de informaţii.” (p. 165) Dar „nucleul tare” al volumului îl constituie reflecţiile inspirate de teme existenţiale, de valori morale ale civilizaţiei umane, de întrebări esenţiale asupra rosturilor fiinţei. Dimineţie Seherezadei, Alchimie şi ojă, Îmbăierea, Icoana, La portiţă şi mai cu seamă meditaţiile din amplul text Ziua în care vin peştii umplu paginile cu o frumuseţe aparte, subjugantă, a unui discurs de mare delicateţe a gândului, alăturate unor neaşteptate profunzimi spirituale. „Mirosul combinat al acetonei şi al ojei, al trupului proaspăt îmbăiat e ca un mic drog care te poartă într-o lume de vis, de o senzualitate nestăvilită.” (p. 219) „Trupul femeii este prin el însuşi o capodoperă, îmbăierea nu face decât să lumineze această capodoperă. Coregrafia îmbăierii poate avea, sigur, o importantă dimensiune erotică. Este, chiar, erosul pur, purificat adică de orice contingenţe.” (p. 220) „Icoana este un punct. Din care coboară lumea sau spre care se ridică spre golgotă lumea.” (p. 223)

Am convingerea că orice text scris de Christian Crăciun, orice invitaţie la rătăcire în reţeaua de gânduri, este / va fi întâi un text frumos, dar şi un text neplictisitor, incitant, sprijinit pe o solidă cultură enciclopedică - mai rar întâlnită în vremea noastră - şi scormonitor după nou, după sensuri noi în texte vechi, iniţiator de viitor, atâta vreme cât în spatele nostru se află un trecut încă provizoriu. „Citiţi cu atenţie revistele noastre de cultură şi observaţi că din articole lipseşte timpul viitor. Nimeni nu pare fascinat să propună proiecte, să îndrăznească anticipaţii, să forţeze un drum, după modelul – neperisabil – maiorescian.” Aşadar, „să nu ne grăbim cu desprinderea de trecut. […] Cu el cu tot trebuie construit viitorul.”

_________

* Christian Crăciun - Isografii. Eseuri despre evadarea în esenţial.