Poezia de dragoste -
dacă e să o judecăm ca manifestare în sine - se arată azi a fi mult diferită de
aceea a secolului trecut - retorică, intimistă, sentimentalistă – şi de aceea dezinhibată
din preajma anului 2000 – cu excese emfatice nepudibunde şi mizerabiliste. Fără
să piardă din angajamentul amoros şi din patima implicită, ea pare a se fi refugiat
fie într-un robust intelectualism asexuat, fie într-o încercare de comuniune
biotopică largă, uneori cu aspiraţie spre transcendent. Imnurile dedicate
partenerului, chemările, plângerile nu mai au nimic din entuziasmul sau vaierul
inimii în deplină bucurie ori suferinţă. Dulcile nostalgii sau frustele
invitaţii au cam dispărut, lăsând locul, mereu mai mult, reflecţiei asupra
trăirilor emoţionale, interogaţiilor despre sine la contactul cu celălalt. După
ce i-ai parcurs pe Freud şi Jung, e greu să mai fii „amărâtă turturea”,
„floare-albastră” ori să mai iubeşti „cu patimă ploile” şi chiar „dacă ţi-aş
săruta talpa piciorului” nu prea te-ai mai feri „să nu-mi striveşti sărutul”, cu
toate că mai încerci să povesteşti cum „bărbatul care-mi oferă plăceri/ îmi
mângâie în fiecare zi sexul/ până ajunge carne vie”. Cel mai bine este să te
fereşti de senzaţia unui nou déjà vu. Nu lipseşte şi o „sincronizare” cu ceea ce
se-ntâmplă în lumea largă, ba poate chiar o propunere de direcţie, în măsura în
care textele româneşti ajung, tălmăcite, la un public din alte zări. Desigur,
cu excepţiile de rigoare… niciodată nimic nu stăpâneşte totul şi varietatea
este cu deosebire benefică tuturor. Avem de unde alege, doamnelor şi domnilor!
Într-o zi, am ales
cartea de poezie Cât o mie de nopţi*,
a Monicăi Patriche, cu o prefaţă alăturând texte de Ioan Es. Pop şi Florin
Caragiu, din care puteam afla că „în ultimă instanţă, ce lucruri i se potrivesc
mai bine poeziei decât noaptea, somnul şi visul?” sau că „poezia înseamnă a-i
găsi vieţii un cuvânt potrivit, răsfrângând în erosul ei cele lăuntrice.”
Afirmaţii de tot adevărate şi frumoase, foarte potrivite poeziei de faţă şi,
inevitabil, cel mai adesea, unei foarte largi arii din poezia universală.
Chiar demersul
poetic al Monicăi Patriche ţine de această arie universală, nu se localizează
şi nici nu datează, este originală atât cât se poate ca să se păstreze
comunicabilă, redundanţele rămân discrete, metaforele sugestive, amintind cumva
de stările extatice ale autoarei sintagmei „suntem un popor vegetal”. Căci vegetalul
şi, uneori, acvaticul sunt mărci ale universului Monicăi Patriche, cum sunt,
mai mult chiar, noaptea şi trupul. Poezia acestui volum adastă în preajma
făptuirii. Sunt preludii şi postludii, spaţiul intermediar este păstrat în zona
discreţiei. Primul grupaj, Nopţile
iguanei, pare a pune scena la dispoziţia unei Seherezade care îi povesteşte
Prinţului cum vede ea viaţa lui. Fără să fie neapărat Ava Gardner sau Deborah
Kerr – Charlotte sau Hannah din celebrul film al lui John Huston, Noaptea iguanei -, poeta cochetează, aici
cu jocul adolescentin nu neapărat nevinovat, dar şi cu frustrările unei maturităţi
prea grăbite. Dar, mai degrabă, îmi pare că ne trimite înspre tensiunile psihologice
din textele dramatice ale lui Tennessee Williams, căci versurile mărturisesc
neobosita căutare de Sine în Celălalt, nevoia de comunicare ca reflex într-un
timp-oglindă: „E noaptea unică a femeii, care, cu păsări / izbucnind din braţe,
intră acolo unde te aştepţi /ca păsările să nu găsească niciodată odihnă. / […]
/ viaţa mea în care intru / ca o străină, în miezul cărei tu eşti prezent /
mereu cu un pas mai devreme.” (1. E
noaptea mea). „Tu erai deja acolo, erai în această călătorie. / Mă
aşteptai.”, spune cu aparentă siguranţă, dar, tot atunci, „Trăiesc întâmplări
despre care nu mai ştiu / când au fost.” şi ambiguitatea creşte odată cu
refugiul în poveste sau în realităţi paralele, unde „Te-ai retras pe o vale a
somnului. / […] / Vorbeşti despre biruinţa unui ceas. Slava lui / se vede din
micimea secundei, în trecerea ei / înceată şi lină, în mod repetat înceată şi
lină. / Timp biruitor. Ni se dă să-l gustăm în secunde. Fărâme de timp.” (3. Sub cearşaful alb dorm toate). Deja
este un timp de hârtie, mat, inert, mort, care devine un prezent perpetuu
(„Este acel astăzi pe care îl
trăim”), iar partenerul din iubire se arată a fi un salvator imaterial: „Între
ţipătul naşterii / mele şi ultima mea zi, totul a curs lin, ca şi când / aş fi
stat mereu faţă în faţă cu viaţa. Dacă am / plâns uneori, mâna ta a apăsat cu
putere mâna / mea. Apoi ai alergat înainte spre o noapte pe care / eu o vedeam
pustie şi neagră, dar pe care tu o numeai răsărit. / […] / Viaţa mea toată a
fost ca aceasta: / faţă în faţă cu tine. / […] / Cu cât mai greu de îndurat, cu
atât mai înalt / se ridică fluturi albaştri.” (4. O floare a rămas deschisă).
Într-o lume în care
„fiecare respiră viaţa celuilalt / […] / având memoria unei sigure zile” şi
„Trăiam ceea ce nu venise / şi ne hrăneam cu fructe care erau încă seminţe”,
este tot mai evidentă propensiunea spre contopirea perpetuă între iubită şi
iubitul ca ange gardien, être céleste, qui nous protège et qui nous
aime. Bucuria se desprinde din toate rândurile, bucuria de a fi, de a fi
fost inventată, de avea trup care să lumineze nopţile la sfânta atingere
amoroasă: „Devin conştientă de fiinţa mea, de propriu-mi / trup. Viaţa urcă foarte
încet. / […] / Suntem una, ne împărtăşim dintr-o unică viaţă. O viaţă care
respiră prin trupurile noastre, / prin păsări şi râuri şi plante.” (10. Spui că în acele momente nu pot vedea
altceva). Se mai adaugă dorinţa de re-facere a lumii – cu o evidentă
tentaţie a atingerii transcendentului – la întâlnirea frustrantă cu „cei care
se nasc în afara mea”: „Şi pruncul aceasta, născut de o / altă femeie! Născut
în afara mea. Lumea se naşte / în afară, mereu în afara mea. O pereche de ochi
/ albaştri e semn că Dumnezeu umblă prin ea”. Un egoism al maternităţii cu
totul acceptabil, ivit din iubire, dăruire şi contopire cu Celălalt, dacă nu ar
sosi revelaţia eşecului, inevitabilului final al Universului: „Curând nu mă mai
bucur şi stau singură în faţa / peretelui gol. Nori de praf suspendaţi, în care
/ sunt martirizaţi ochii albaştri.” (13.
Sunt geloasă pe cei care se nasc în afara mea). Nu foarte vizibilă,
conştiinţa micilor eşecuri, între marile victorii, nu atenuează, ba chiar
întăreşte nevoia de prezenţă a iubitului-înger-păzitor, salvator, aducător de
speranţă şi de extaze: „Ştiu că nu te-aş putea iubi, dacă nu te-aş / cunoaşte
şi dacă nu mi te-ai dărui în întregime, / în singurătate.” (21. Am vrut să fiu femeie cu păr de culoarea).
Bună cunoscătoare a
poeziei de dinaintea ei, legată cumva de marile valori poetice ale deceniilor
şapte-opt-nouă din secolul al douăzecilea, Monica Patriche nu evită evocarea
unei atmosfere care să amintească de Nichita Stănescu (vezi 18. Unul cu celălalt, respirând unul cu
celălalt) sau de Ana Blandiana (14
februarie 2015). Cu acest din urmă exemplu, am intrat în grupajul intitulat
„Jurnal poetic sau Despre retragere”, secţiune cu o altă retorică, cu
respiraţie scurtă, repezită. Introspecţia sobră, reflecţiile existenţialiste
amintind „Mitul lui Sisif” al lui Albert Camus, aşteptarea unui sfârşit, al
unei retrageri (salvări?) improbabile: „Retragerea în cuvinte, retragerea în
inima / unei femei care poartă dureros lumea.” (20 februarie 2015); „În vreme ce picioarele poeţilor merg pe pământ
/ inima lor este stăruitoare în ceruri.” Asemenea metafore-sentinţe abundă în
această secţiune, în fond, reconfortantă intelectual: „Nu rămâne din noi decât
ceea ce am iubit”; „Lumea trăieşte fără să fie numită. Poetul nu mai / are
curaj. Se retrage, nemaiştiind să vadă ochii / care încă veghează”; „Puterea
poetului stă în adâncul său” (aici amintind de Hugo-Mallarmé-Valéry).
Grupajul intitulat
„Femeia amurgului” ilustrează o altă faţetă al poliedrului oferit nouă de
Monica Patriche. Avem aici un narativism pasiv, peisajul interior este
desemnificat, un du-te-vino leneş în căutarea sensului. Lungul şir de tablouri
nu se leagă, deliberat, într-o coerenţă, ilustrând cu dibăcie chiar imaginea de
exit din titlu.
Lungul poem final
la volumului - „Opt” - încununează - prin parabolă - un demers foarte reuşit de
a ni se prezenta patru feţe ale poeziei posibile, în viziunea unei poete
contemporane. Se promite un alt început, o reînviere a speranţei: „Priveşte
viaţa! Copii sunt / în grupuri. O fetiţă desface haina de staniol / galben a
unei bomboane de ciocolată. / mâni respiră pe trupuri care dimineaţă / vor
purta altă lumină.” De aici încolo, orice este posibil.
___________
* Brumar, 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu