Cântecele femeii-copil

Imaginea unei poezii proaspete şi ludic-senine, într-un peisaj contemporan mai degrabă dedat la stări umbroase, deprima(n)te şi pline de nelinişti metafizice post-erotism douămiist, aduce Ada Carol, autoare cu o solidă pregătire livrescă şi cu un simţ particular al metaforei cristaline, surprinzătoare şi revelatoare. Este evidentă plăcerea cu care scrie-descrie cu delicateţe stări şi relaţii obişnuite, fireşti, transformându-le în evenimente existenţiale curăţate de umbre şi de furtuni. Ada Carol este, în acest volum, în primul rând, emoţie, apoi este cuvânt şi gest, este trăire intensă mascată în joc, ironie, delicată copilărire. Nici un pic de sentimentalism desuet, unda de romantism este cu îndemânare pusă în surdină, versul ei este agreabil şi simplu precum acuarelele japoneze, cu linii unduioase şi vagi umbre de culoare palidă.

Candoarea observată deja de comentatori se degajă din toate poemele marcate de o neobosită dragoste pentru celălalt, pentru cel pereche până la identificare. Îndemânarea prozodică îi ajută din plin talentul, îl pune în valoare, ritmurile se aşază atât de muzical încât aproape că lectorul nu-şi dă seama de firele ascunse care-l conduc spre emoţie, îl captivează. Declaraţia de dependenţă a Adei Carol este un jurământ la altarul poetic al trăirilor totale întru dăruire necurmată celuilalt. „Unde mă poartă drumul, întortocheata cărare? / Poate e linişte la un capăt de zare, / poate-i zarvă sau poate-i petrecere… / Oricum eu sunt doar în trecere. / Pasărea mea albastră a zburat / şi nu mă mai pot opri din cântat!” (Cavalerul dragostei) mărturiseşte dintru-nceput şi continuă cu o plăcere a textului calofil rar întâlnită astăzi: „Poate vei afla că trebuie / să-mi iubeşti corpul / ca antecameră a sufletului. // Sau, dacă e să-mi aleg cuvintele, / ca pe o grădină de flori / unde, în colivia pieptului, / pasărea paradisului aşteaptă, / cuminte, să fie furată.” (Promisiune) Limpezimea expresiei, lipsa de bibiluri ornamentale în ceea ce, altfel, s-ar putea încărca de mulţimi de amănunte anatomice care să ilustreze „la petite mort” (cum frumos îi spun francezii orgasmului) face ca emoţia să fie dintre cele înalte: „Mi-e dor de tine aşa de rău / că vreau să te iubesc acum / până rămân fără trup, / până mi se închid ochii / şi buzele de topesc în pielea fierbinte…” (Dorinţă). Şi chiar când patima devine sălbatică, expresia rămâne la fel de luminoasă şi bogată: „Dacă te-aş avea la îndemână, te-aş tortura niţel / ca atunci când mă ţii la distanţă / printr-un cuvânt care despică – tăiş de sabie / cu lama curbă a buzelor tale. / E seară deja şi ninge cu bucăţi mari de gheaţă. / Vin la tine de departe pe coate şi pe genunchi, / cu gândurile albe. / Mângâie-mă pe cap – sunt o femeie aţâţată / care vrea să-ţi bea sângele cald, / uşor amărui.” (Idee fixă). Sau: „M-am lipit de tine ca o grefă reuşită / şi am început să simt din ce eşti făcut / de parcă îmi mai descopeream un trup / […] / te-am lăsat să-mi răspunzi la sărutări, / ca şi când o centralistă distrată / îmi făcuse legătura cu mine însămi” (Ieri). Ori: „Dacă te-aş putea dori mai mult / aş face-o cu gura plină, / muşcând din strugurii mov / care îţi cresc după urechi. / M-aş tăvăli în sucul lor / cu miros de toamnă târzie. // După dezmăţ mi-aş spăla / mâinile la izvorul care-ţi şiroieşte / prin barbă, m-aş căţăra pe buzele tale / şi m-aş arunca în extaz / de pe vârful limbii / într-o lingură de smântână / fără prea multă grăsime!” (Dorinţa coaptă). Ambiguitatea revelatoare persistă de-a lungul întregului volum, răsfăţul de a se tot întrepătrunde cu iubitul până la contopire conducând la imagini de aleasă frumuseţe: „Acum îţi ascult pulsul verde / prin carnea de peşte molatec. / Mă pătrund de mirosul ei proaspăt / ca surâsul apei într-un pahar cu lumini” (Rezumat). Sau şi mai mult de atât: „Viitorul are culoare ochilor tăi / şi inima mea bate ca să pompeze sânge / în venele altui trup, cu adevărat al meu / aşa cum trupul meu îţi aparţine. / E atât de frig aici că aş îngheţa / dacă sângele tău nu mi-ar inunda / uneori pieptul, fără voie şi fără supărare.” (Declaraţie). Răsfăţul se aliază foarte bine cu jocul femeii-copil şi expresia devine zburdalnică: „Azi dimineaţă te ţineam în braţe, / era aşa de moale  şi cald de parcă / îmbrăţişam un cozonac.” (Floare de soare).

Desfătarea dragostei se încarcă, uneori, de vagi ecouri bacoviene, când „tristeţea… atârnă în gene / ca un fruct prea copt” (Impromptu) şi ne duce gândul la nichitiana „noi ne iubeam prin mansarde”: „Merg cu autobuzul, / sub cerul acoperit de nori. / Dimineaţa e plină de tine: / tu în mâinile mele, / pieptul tău arcuit peste faţa mea, / tandreţea ploii dincolo de geamuri… / Gânduri plutesc peste oraş / intangibile ca pescăruşii / sclipind în noapte. / Prezenţa ta – ca o fereastră sau ca o boltă, / mă desparte de lume.” (Prezenţa ta)

Provocarea poeziei Adei Carol este continuă, expresia surpriză apare parcă aşteptată, de la un punct încolo al lecturii, aşa că este firesc să citim invocări de genul: „Dragă Màrquez, / […] / La noi în Macondo e linişte şi cald, / ca într-o burtă de somn. / […] / Nu ştiu dacă / osămaiajungvreodată acasă / sau poate mă voi înălţa din pat / directlacer. […]” (Un veac de «singurătate») sau „Dacă lumea s-ar sfârşi, aş simţi încă lipsa ta? / Mirosul gerului ar mai supravieţui poate un timp / în mijlocul flăcărilor.” (Dacă lumea s-ar sfârşi).

Avem de-a face cu o poezie a metaforei cotidianului senin, în care suferinţele sunt mai degrabă jocuri de-a baba-oarba sau de-a prinselea. S-a remarcat deja absenţa angoaselor, a frustrărilor de orice fel, autoarea-personaj este o fiinţă fericită, bucurându-se de Sine şi de Celălalt, care este un alt fel de Sine. Iubitul este oglinda în care-şi citeşte propria fizionomie sufletească. Astfel încât poeme de certă expresivitate orientală (japoneză) nu sunt deloc o întâmplare, precum Sărutul nostru sau, mai cu seamă, Prizonier uitat, într-un spirit de haiku dintre cele mai evidente.

Dincolo de simpatica senzaţie de „lasă-mă, dar nu-mi da pace” din unele texte poetice, Ada Carol reuşeşte, cel mai adesea, adevărate tururi de forţă expresivă şi emoţională. Un minunat poem de dragoste – aş spune summum al genului, în acest volum – este Mărturisire, al cărui final sună astfel: „Sunt o fecioară îndrăgostită. / Iubitul meu e un trandafir albastru.”, după ce versurile evocaseră acel captivant eternel retour. Forţa creatoare a poetei este din plin pusă în valoare în Memento, poate cel mai bun poem al volumului; cu un debut, în fond, metafizic („De unde atâta energie – mă întreb acum, / cu ochii la jarul răscolit din cenuşa noastră…”), continuă cu pierderea înaltului şi căderea („Ne-am îngreunat şi ni se pare / că singurul rost ar fi pe pământ”), pentru a sfârşi, în recunoaşterea eşecului, cu „În nopţile care picură la geam / doar lacrimile mai sclipesc ca praful de stele”.

Nu ştiu ce cale va urma poezia tinerei Ada Carol, dar, cu siguranţă, este capabilă de numeroase surprize, expresivitatea limbajului şi îndemânarea stilistică fiindu-i deja calităţi evidente, iar volumul de faţă dovedeşte că ea are multe de spus. Viaţa are, în poezia ei, o altă valoare de întrebuinţare decât la majoritatea colegilor de generaţie şi deţine toate uneltele necesare pentru a o disemina în texte dintre cele mai convingătoare şi furnizoare de încântătoare dependenţă.

_______________

*Ada Carol, Declarație de Dependență (Ars Docendi, 2015)