«Unicat» sau Însufleţirea obiectelor

Foto: Oxana Guţu

Cu o prefaţă lejeră a distinsului critic Gheorghe Grigurcu, apare la Editura Vinea volumul „Unicat” al frumoasei poete Radmila Popovici. Deloc întâmplător adjectivul anterior, căci, mărturisesc, primul contact cu imaginea fizică a autoarei mi-a provocat un aparent inexplicabil déjà vu. Moment decodificat mai târziu, când am aflat că este nepoata încântătoarei actriţe Ileana Popovici, cea care m-a fascinat cândva, la vârsta adolescenţei, în filmul lui Lucian Pintilie, „Reconstituirea”. Iată, aşadar, cum m-am apropiat de poezia Radmilei Popovici, cu câtă subiectivitate şi, concomitent, aşteptare-înfrigurare.
Prima impresie este a surâsului şăgalnic ce însoţeşte, discret, dar permanent, versul, o invitaţie la un joc de-a joaca, pe care o adresează cititorului, aproape o vrajă în care-l prinde şi nu-l mai lasă să scape. Lumea construită în jurul lui, din cuvinte, ca mătasea unui cocon, este veselă şi tragică, este tristă şi reconfortantă. Este vie. În ea, obiectele prind viaţă, plantele, seminţele simt şi resimt sentimente umane, are loc un transfer spiritual, o revărsare de gând şi de dorinţă, de bucurie şi suferinţă în universul înconjurător. Precum: „mesteceni uscăciune / pădure rară albă caut / sub stratul de iarbă / un pantof fără el / îmi înţep talpa schimb / decorul oameni îmbrăcaţi / ciudat se întorc de undeva / mă ascund de ei în minte / bâjbâi răcoarea cu degetele / singure se prind / în capcană jubilează / vârtejul // […]” (şi arderea). Jocul este, se observă lesne, plin de capcane, versul scurt, răstit, rupe gramatica elocvenţei – „aveai un nume / cu rădăcini / tulpină şi vlăstari / străvezii // […] // sângeros e micul / nostru album / de familie” (veşted) – dar şi creează un ritm obligatoriu, un răspăr a cărui stridenţă voită are rolul de a nu lăsa loc de trecere spre odihnă, spre abandon.
Cea de-a doua impresie este a intervenţiei chirurgicale pe sentiment, analiza c(l)inică a trăirilor expuse cu generozitate. Poemul verde în wiki poate fi un exemplu de bogăţie imagistică şi dexteritate expresivă, care denotă o largă libertate a poetei în lumea cuvintelor. „… frica e o tipă / modernă fumează / doar trei ţigări la / asfinţit se parfumează / după urechi // nu mă întrebaţi unde / şi cum am văzut-o ultima / oară avea cearcăne am salutat-o / din fugă hei blondo te prinde / violetul // să fi uitat cum dormeam / de-a-n picioarele cum îi / călcam fustele pliseu / cu pliseu cum ne ţineam de / mâini când traversam străzile / tentaţiilor cum chicoteam / în troleibuz dacă urca / vreun ochelarist // dedublarea personalităţii / e o boală psihică / îmi spune verde în wiki- / pedia // e timpul să schimb / doctorul”. Dacă funcţia de înlocuire a „funcţionat” aici în cheie vag ironică, cu totul altfel se întâmplă în curgere: „iarba îşi smulge / din rădăcini / mormintele crucile / înalţă braţele / cerul se trezeşte / se freacă la ochi / până crapă / tălpile îngerilor / supraobosiţi / stropii de ploaie / se înfrăţesc în / cădere şi curgere/ pe obrajii zbârciţi / ai pământului / lupii îşi pierd / toţi odată / colţii în faţa / mieilor când / se roagă / o mamă.” Gravitatea se instaurează ori de câte ori ne aflăm în prezenţa apropiaţilor, familiei – copil, mamă, tată; aici jocul devine serios, sobru, dar nu mai puţin bogat imagistic şi plin de forţă, ci dimpotrivă. În tace tata, sentimentul zădărniciei este şi mai puternic: „tata se ceartă/ muţeşte cu alfabetul / omite / literele trădătoare îşi / loveşte fruntea / cu palma nu-şi mai ascunde / lacrimile de cinci luni / tata e un copil supărat pe / copilul din el îşi întoarce / arcul zâmbetului / în jos aruncă / privirea şi tace // […] // ajunge la poartă o / deschide mă vede / mă strânge / în braţe // şi tace // bună tată / mulţi ani sănă- / tata îmi face semn / să tac // îl ascult şi înăbuş / copilul / din mine / că tace”. Enumerarea gesturilor, aproape ritualic, creează o tensiunea, care explodează lăuntric, genetic –cum altfel? – într-o tăcere semnificativă, o absenţă a cuvintelor, a „literelor trădătoare”.

Ultima impresie este de dependenţă a cititorului, care nu se mai poate desprinde din plasa întinsă cu dibăcie de Radmila Popovici. Rafinamentul discursului – observat, undeva, de Şerban Foarţă – iscat din ritmurile pe care le impune, ca într-o coregrafie pe linia frontului – din bucăţi de trupuri-suflete, din zdrenţe şi petice de trăiri, din cioburi de oglinzi care-au păstrat chipuri uitate, rafinamentul, aşadar, este marca acestui volum aflat în certă ascendenţă faţă de cele anterioare. Dramatismul trăirilor şi seninătatea spunerii – era să spun sinceritatea, dar ce sinceritatea se poate cere subiectivităţii supreme, care izgoneşte orice urmă de fals, de prefăcătorie? – conduc la formulări poetice de evidentă excelenţă: „cine să-ţi / asculte vioara /când cerul sălii / crapă şi / plămânii tăi / se zdrobesc / în aplauze // cine să-ți arunce / la picioare jumătatea / de garoafă / dacă zidul cortinei e / o ghilotină iar / tu nu ai decât iluzia / umărului şi a bărbiei / complici ai capriciului / no 24 de paganini // numai o lamă / bună şi foarte subţire / te poate ajuta / decupându-te / cu precizie microscopică / din totul în doar tu care /accepţi luatul ca pe un / dat şi nu invers şi nu / altădată şi nu / oricui // abia atunci când te / dezici de tălpi / ca de nişte şosete / rupte cărările încep / a străluci şi munţii / te înalţă” (decupându-te). Demn de remarcat, într-un volum, altfel, unitar, puseul oniric din semafor, un exemplu de virtuozitate şi densitate dramatică, un monolog încărcat de tensiune ce poate întrezări?, cine ştie?, alte faţete, surprinzătoare, ale caleidoscopului, care ni se pregătesc, undeva.
Poeta Radmila Popovici din Chişinău, România, „traversând curcubeul / alb-negru al / prezentului”, îl umple de culoarea trăirilor complete, profunde, a tuturor neliniştilor, la întâlnirea cu tot ceea ce lumea înconjurătoare şi lumea lăuntrică pot cuprinde şi pot înţelege prin intermediul inestimabil şi inefabil al poeziei adevărate.